Războinicii care au devastat Europa în cel mai întunecat capitol al istoriei sale. Ungurii, arabii şi nordicii - coşmarul bătrânului continent
0După căderea Imperiului Roman de Vest în anul 476 d. Hr., Europa a intrat într-o epocă a invaziilor, distrugerilor şi a regresului urban, cultural, tehnic şi comercial, numită sugestiv „Evul Întunecat“. În această perioadă de tulburări şi prefaceri, Europa a fost devastată şi terorizată de două valuri importante de războinici feroce: vikingii din nord şi maghiarii din est. La aceştia, se adăuga ameninţarea musulmană din sud.
Anul 476 d. Hr. are o importanţă simbolică aparte pentru istoria lumii. Este anul desemnat de istorici să poarte povara unui sfârşit de epocă glorioasă a omenirii. În anul 476 d. Hr., în mod oficial. odată cu sfârşitul Imperiului Roman, Antichitatea lăsa locul unei noi epoci istorice. În realitate nu a fost decât o convenţie. Imperiul Roman, ultimul exponent al unei antichităţi exuberante şi prospere se prăbuşise de mult sub asalturile barbarilor, dar şi minat din interior de propriile drame şi inexactităţi.
Pe ruinele vechiului imperiu, pe fundaţiile oraşelor sale bogate din Italia, Galia, Hispania şi Britannia, o nouă civilizaţie se năştea în durere, război, distrugeri şi transformări profunde în domeniul social şi politic. După 476 d Hr, vechea Europă intra într-o epocă numit sugestiv, ”Dark Ages” sau ”Evul Întunecat”, o tranziţie brutală către evul mediu clasic. Evul Întunecat, a fost vreme de câteva secole marcat de mari roiri de populaţii, de constituirea primelor regate germanice în vestul Europei dar şi de ample prefaceri sociale şi economice. De la economie înfloritoare a Imperiului Roman s-a trecut la economia autarhică a regatelor barbare ale francilor, saxonilor, vizigoţilor sau germanicilor din nordul şi centrul Italiei.
Totodată apăreau germenii relaţiilor feudale dar şi o nouă clasă de războinici împroprietăriţi care va deveni elita conducătoare a bătrânului continent pentru aproape 1000 de ani. Şi totul pe ritmurile unei noi orânduiri religioase, controlate din fosta capitală a marelui Imperiu Roman. Estul Europei la rândul său se afla în mâinile barbarilor, vechile populaţii romanice sau ilirice, printre care îşi făceau loc şi neamurile slave, trăiau sub dominaţia triburilor de stepă turcice, precum avarii sau bulgarii, pecenegii şi cumanii. Iar Imperiul Bizantin, singurul bastion al romanităţii orientale supravieţuia, într-o permenanţă luptă cu neamurile barbare care roiau din întinsele stepe euro-asiatice. Iar toată această lume agitată părea câ începe să-şi găsească o aparentă linişte către sfârşitul secolului al VIII lea, trei mari invazii i-au zdruncinat din temelii liniştea şi au determinat-o să găsească o nouă cale de a supravieţui. Din anul 800, timp de două secole, Europa a cunoscut cele mai brutale atacuri din istoria veacurilor întunecate. Atacurile violente ale maghiarilor, vikingilor şi arabilor au traumatizat Europa dar totodată i-au schimbat definitiv destinul.
Islamul la porţile unei Europe fragile şi dezbinate
În secolul al VII lea, un păstor de cămile şi mai apoi caravanier din Peninsula Arabică, numit Mahomed, avea să dea naştere unei noi religii în rândurile numeroaselor triburi arabe, care ocupau uriaşul deşert. Noua religie se numea Islam şi se baza pe predicile, învăţăturile şi revelaţiile lui Mahomed, devenit noul profet. Era o religie monoteistă care printre altele prevedea răspândirea cuvântului şi credinţei în Allah la toate popoarele. Noua religie elaborată de Mohamed iniţial respinsă de triburile politeiste arabe a început să câştige tot mai mulţi adepţi, ajungând să se răspândească la toate populaţiile arabe. La moartea lui Mahomed în 632 d HR, noua religie era răspândită în toată jumătatea vestică a Peninsulei Arabice. În numai doi ani, califii, urmaşii lui Mahomed, fie cu sabia, fie propovăduid reuşesc să islamizeze întreaga Peninsula Arabică, răspândind noua credinţă chiar şi în rândul nomanzilor. Plecând de la perceptul că noua religie trebuie răspândită şi că lupta contra necredincioşilor trebuie dusă, califii, din dinastia Umayadă au început să extindă cuceririle şi în afara Peninsulei Arabice.
Odată cu islamul, triburile arabe au fost unificate, iar un nou uragan avea să se dezlănţuie asupra vechii lumi. Cu trupe uşoare, de infanterie şi cavalerie, cu mulţi arcaşi călare dar şi războinici fanatici, califii arabi au măturat totul în calea lor. Din 635 d Hr pănă în 638 dhr marile oraşe din Orientul Apropiat, Damasc, Antiohia şi Ierusalim cad în mâinile arabilor. În aceste oraşe dominate de creştinism şi iudaism, musulmanii şi-au fondat propriile centre religioase. De altfel războinicii islamici respectau cel puţin formal ”popoarele cărţii” şi recunoşteau existenţa lui Iisus. După coastea Mării Mediterane şi marile oraşe din Siria şi Israelul de astăzi, următorul pe lista islamicilor era Imperiul Sassanid din Persia. Din 637 d Hr şi până în 634 d Hr, Persia devine islamică, arabii reuşind să câştige majoritatea bătăliilor. Din anul 642 d Hr, fără oprire trupele musulmane invadează şi Africa de Nord.
Aici la fel ca şi în Asia, victoriile se ţin lanţ. În 62 d Hr capturează Cyrenaica şi mai apoi în 643 d Hr şi Tripoli. Până la începutul secolului al VIII lea, Africa de Nord era în mâinile arabilor. Stăpânirea islamică a umayazilor se întindea de la graniţele Chinei, în nordul Indiei şi până pe coastele Africii de Nord. Următorul pas, evident era în Europa, un continent măcinat de conflicte şi controlat de regate slabe şi combatante. În anul 711 d Hr, sub conducerea liderului berber Tariq Ibn Ziyad, armatele musulmane debarcă şi invadează o Spanie controlată de neamul germanic al vizigoţilor. Regatul hispanic al tribului germanic era însă rupt de războaie civile. Ultimul rege vizigot al Spaniei, Roderic a fost înfrânt decisiv de trupele arabe ale lui Tariq în bătălia de la Guaddalete din anul 711 d Hr. Până în anul 713 d Hr, Peninsula Iberică a suferit câteva invazii musulmane succesive şi căzuse aproape toată în mâinile arabilor. Încurajaţi de succes arabii au organizat numeroase raiduri în Gallia controlată de regii franci din dinastia Merovingiană. Islamicii erau încurajaţi şi de faptul că, la fel ca şi Spania vizigotă, Gallia francă era răvăşită de războaie între feudali.
După moartea lui Dagobert I, la mijlocul secolului al VII-lea, majordomii din neamul Pepinizilor au preluat conducerea efectivă a regatului. Dagobert al III-lea sau Chilperic al II-lea, monarhii merovingieni, erau simple obiecte de decor. Regatul franc a fost unificat şi controlat de puternicul majordom Pepin de Herstal. După moartea sa, la începutul secolului al VIII-lea, fiii majordomului, dar şi ducii scăpaţi de sub autoritatea sa, au aruncat regatul franc în război civil. Profitând de această situaţie, în anul 721 d Hr, emirul Cordobei a strâns o uriaşă armată cu războinci din Maroc, Yemen şi Siria, menită să cucerească Aquitania, cel mai mare ducat din sud-vestul Galiei, aflat până la moartea lui Pepin de Hersal sub controlul regatului franc, dar în timpul războiului civil îşi afirmase independenţa sub conducerea ducelui Eudes al Aquitaniei. Arabii au trecut Pirineii şi au început să devasteze sud-vestul Franţei. Au ajuns la porţile oraşului Toulouse şi au început să-l asedieze.
Chiar în momentul în care oraşul se pregătea să capituleze, Eudes ajungea cu armata sa şi reuşeşte în bătălia de la Toulouse să salveze oraşul şi să stăvilească temporar înaintarea musulmană. În 732 d Hr, emirul din Cordoba Abdul Rahman Al Ghafiqi a venit cu o nouă forţă, inclusiv cu celebra cavalerie Umayadă, rapidă şi ucigătoare. Eudes al Aquitaniei a suferit înfrângeri zdrobitoare de această dată şi a apelat la un războinic providenţial. Era fiul lui Pepin de Herstal, se numea Carol Martel şi avea să devină erou al francilor, al Europei dar şi al lumii creştine. Carol Martel avea să salveze Europa de ameninţarea maură distrugând armata arabă în apropiere de Tours. Câţiva ani mai târziu va învinge o nouă armată uriaşă trimisă de islamici în Franţa. Avea să fie ultima invazie maură în Franţa. Cu toate acestea bătrânul continent nu va scăpa pentru încă două secole de ameninţarea arabă. De-a lungul secolului al IX lea, oraşele de coastă ale Franţei sau cele provensale precum Arles sau Marseille au fost atacate de arabi. Au fost însă raiduri de jaf şi mai puţin invazii în toată regula. De asemenea Sicillia şi o parte a sudului Italiei au ajuns să fie controlate o bună perioadă de mauri.
”Doamne apără-ne de furia normanzilor”
Aşa cum am văzut Europa aflată în plin proces de reorganizare a fost atacată brutal din sud. După numai câteva decenii de la invazia violentă oprită de Carol Martel la Tours, un alt uragan se va bate asupra bătrânului continent, de această dată din nordul îngheţat. Războinici dezlănţuiţi, cu trupuri uriaşe şi o pricepere aparte în mânuirea armelor vor ataca cu corăbii-dragon Britannia, Spania,Gallia, ţărmurile Mării Baltice, ţinuturilor slavilor răsăriteni şi teritoriile de astăzi ale Beneluxului. Se numeau vikingi şi vor ajunge adevărate legende ale istoriei, subiect de producţii literare şi cinematografice. Practic, vikingii erau locuitori ai Ţărilor Scandinave, în special din Danemarca, Suedia şi Norvegia. Erau triburi germanice, un ultim val al migraţiei indo-europenilor care trăiau într-un mediu aspru şi neprimitor. Erau oameni cu statură impunătoare, cu păr blond sau roşcat şi cu un adevărat cult al războiului. Luptătorii curajoşi ajungeau într-un rai marţial, în Valhalla, acolo unde petreceau şi se luptau pentru eternitate alături de Odin, zeul principal al mitologiei nordice.
Erau oameni foarte adaptibili, poate cei mai adaptabili dintre invadatorii veacurilor întunecate. Dincolo de faptul că erau războinici de temut, vikingii erau în primul rând navigatori foarte buni, dar şi negustori sau fermieri pricepuţi. Cu ajutorul unei noi tehnologii navale, acele corăbii lungi şi joase, în parte numite knorr, în parte drakkar, au reuşit să colonizeze Insulele Feroe, Islanda, nordul Irlandei, insulele Scoţiei, Groenlanda şi există dovezi indubitabile că au fost primii europeni care au ajuns pe ţărmurile Americii de Nord, în zona Peninsulei Labrador. Totodată de numele vikingilor suedezi se leagă şi întemeierea primelor formaţiuni statale în lumea slavică, precum cnezatul de Kiev sau Novogorodul. Vikingii au navigat şi au făcut comerţ cu pricepere din vest la est, folosind orice cale navigabilă pentru a pătrunde cu navele lor adaptate atât navigaţiei oceanice, maritime dar şi fluviale. Vikingii erau buni fierari,fermieră şi vânători, aşa că vindeau arme, blănuri, peşte şi tot felul de pieie de animal. Îşi punea deasemenea priceperea războinică în serviciul celor care plătea mai bine. Dincolo de descoperirile din domeniul navigaţiei dar şi în afara pionieratului în lumea puţin cunoscută, vikingii au fost războinicii responsabili de cele mai sălbatice atacuri îndreptate împotriva Europei. Originile lansării acestor invazii devastatoare asupra Europei trebuie căutate într-o sumedenie de factori.
Vikingii trăiau în mici regate sau comunităţi conduse de regi sau jarli( n.r. nobili locali). Restul localnicilor, fermieri sau meşteşugari, trăiau în comunităţi rurale de oameni liberi şi care îşi manifestau apartenenţa faţă de un jarl sau rege. Totodată aceşti jarli sau regi se războiau constant între ei. Oamenii legaţi prin jurământ de aceşti stăpâni locali îi însoţeau în luptă. Războaiele au călit pe aceşti oameni ai nordului dar pentru plecare în marile raiduri vikinge, au fost invocate mai multe motive. În primul rând s-a constatat că populaţia a crescut mult până în secolul al VIII lea în Peninsula Scandinavică. A fost un adevărat boom demografic arată o serie de specialişti, iar mulţi tineri s-au trezit fără moştenire şi fără apartenenţă ca oameni liberi în sistemul social scandinav. Pentru a-şi căuta un rost dar mai ales vere s-au transformat în piraţi, aflaţi în căutarea unor locuri prospere bune de jefuit. Totodată însăşi nobilii scandinavi, regii şi acei jarl organizau atacuri piratereşti, motivul invocat de mulţi cercetători fiind acela că Europa dezbinată de războaiele civile între franci, saxoni sau alte neamuri germanice, devenise o pradă uşoară pentru aceşti războinici. În acest fel un jarl putea să-şi răsplătească şi să menţină fidelitatea războinicilor săi.
În expediţiile de pradă obţinea numeroase bunuri care puteau servi drept recompense. Mai mult decât atât, încercarea unor regi scandinavi de a centraliza puterea în mâinile lor i-a făcut pe mulţi jarli rebeli să caute noi teritorii pentru a-şi exercita liber puterea. Nu în ultimul rând prosperitatea oraşelor france şi saxone, dezvoltate începând cu secolul al VIII lea a atras privirile nordicilor. Primele atacuri asupra coastelor Europei au fost sub forma unor raid-uri, făcute de grupuri de maxim 100 de războinici. Atacurile aveau loc vara şi constau practic în debarcarea rapidă, uciderea tuturor celor care se opuneau şi efectiv tâlhărirea satelor şi locuitorilor acestora. Vitele, păsările de curte şi uneori femeile erau încărcate în corăbii iar vikingii plecau la fel de brusc cum apăruseră. Astfel de raiduri se numeau strandhogg şi erau practicate cu tradiţii inclusiv în Scandinavia, între diferitele facţiuni rivale. Războinicii vikingi foloseau la începuturile raidurilor arme precum săbiile, topoarele lungi, scuturile din lemn şi lăncile. Doar cei mai avuţi sau nobilimea îşi putea permite coifuri metalice, cu apărători nazale, evident fără coarne şi cămăşi de zale şi alte elemente de armură. Formaţia de luptă tradiţională era zidul de scuturi. Războinicii luptau în formaţie strânsă însă foloseau şi arcurile sau suliţele pentru aruncat. Erau războinici neînfricaţi, deobicei puternici fizic şi bine pregătiţi în mânuirea armelor.
Erau un adevărat coşmar fiindcă atacau prin suprindere, foarte brutal, ucideau rapid tot ce le stătea în faţă şi plecau la fel de repede. Un punct de cotitură în istoria vikingă dar şi a Europei a fost anul 793 d HR. În cronica Anglo-Saxonă este consemnat acest moment de teroare. Un grup mare de vikingi, mult mai mare decât cel din raidurile timpurii, locale şi fără importanţă, a atacat regatul anglo-saxon al Northumbriei. Mai precis războinicii scandinavi au jefuit mănăstirea Lindisfarne. Călugării au fost omorâţi iar mănăstirea jefuită cumplit. Inclusiv trupele care au intervenit în numele unui thane local au fost măcelărite de războinicii vikingi. Din acel moment, corăbiile lungi cu cap de dragon şi aceşti luptători de coşmar, au devenit o obişnuinţă pentru cei care locuiau pe coastele Angliei, Scoţiei şi Irlandei. În 794 d Hr, vikingii jefuiesc mănăstirea Iona iar aşa cum arată Analele din Ulster în 795 d Hr grupuri din ce în ce mai numeroase şi mai bine organizate atacă coastele Irlandei. De-a lungul întregului secol al IX lea Insulele Britanice vor fi atacate şi jefuite sistematic de aceşti războinici feroce. O dovadă a traumei provocate de acestea atacuri este şi rugăciunea cea mai întâlnită în aceea perioadă în mănăstirile britanice. ”Doamne apără-ne de furia oamenilor nordului”. În timp vikingii au ajuns să colonizeze părţi din Scoţia şi Irlanda, ba chiar au făcut şi regate în aceste zone. Vikingii sunt cei care, de exemplu, au fondat oraşul Dublin. În acelaşi timp, alte bande de vikingi, în special danezi, atacau Imperiul Carolingian frânt de luptele interne.
Profitau de râurile care duceau către centrul teritoriul franc şi navigau către principalele oraşe atacându-le şi jefuind. Vikingii au devenit în scurt timp un coşmar şi pentru Franţa. După moartea lui Carol cel Mare în 814 d Hr, profitând de fărâmiţarea imperiului, vikingii au navigat pe Loara şi au trecut prin foc şi sabie ţinuturile francilor, asediind inclusiv Parisul. În timpul războiului civil iscat după moartea lui Ludovic cel Pios în 843 d Hr, vikingii şi-au făcut baze de atac chiar pe teritoriul francilor, la gurile Loarei şi Senei, organizând raiduri repetate. Din anul 865 d Hr, raidurile vikingilor au căpătat o amploare şi mai mare. Regii scandinavi au organizat o armată uriaşă formată din mii de războinici, pe sute de corăbii. Aceată uriaşă armată a invadat Britania Anglo-Saxonă dar şi Franţa. Aceeaşi armată a devastat Flandra şi a pătruns adânc în Germania, pe Rin, devastând şi jefuind. La asediul Parisului din 886 d Hr, au participat peste 40.000 de războinici. Anglia, Franţa şi ţinuturile germane au fost jefuite cumplit de acestea uriaşe armate scandinave din anul 865 d Hr până la finele secolului al IX lea. Vikingii au atacat până şi coastele Spaniei maure.
Doar Alfred cel Mare, regele anglo-saxon al Wessesxului a reuşit să se opună temporar acestor războinici. Vikingii şi-au întemeiat regate inclusiv pe teritoriul Angliei, oraşul York fiind o cunoscută bază vikingă. În timp însă vikingii au fost creştinaţi, au ajuns mari proprietari de pământuri, s-au stabilit în teritoriile cucerite şi au sfârşit prin a fi asimilaţi. În Franţa, au primit drept posesiune Normandia, acolo unde au întemeiat o dinastie proprie de duci. În est, vikingii au fost asimilaţi în mare masă slavă. La fel şi pe coastele Mării Baltice. Creştinaţi şi împrumutând sistemul feudal al popoarelor vest-europene dar şi o parte a civilizaţiei acestora, vikingii au renunţat la raidurile care au terorizat Europa.
Maghiarii, teroarea din est
În timp ce Europa suferise asediile maurilor şi vikingilor din sud şi respectiv nord, în secolul al IX lea , din est venea o nouă ameninţare. Porniţi din stepele euro-asiatice neamurile fino-ugrice ale maghiarilor, ”fii pământului”, aşa cum îşi spuneau, aveau să treacă prin foc şi sabie Europa Centrală şi Vestică. Avea să fie penultimul coşmar al unei Europe care-şi căuta drumul către civilizaţie. În anul 830 d Hr maghiarii, veniţi din sudul Uralilor, după o perioadă de migraţie au alcătuit o confederaţie tribală în zona Donului, ieşind de sub influenţa neamului turcic al khazarilor. Aşa cum scrie cronicarul medieval Anonymus, secretarul regelui maghiar Bella al III-lea în ”Gesta Hungarorum”, şapte triburi s-au unit pentru a forma această uniune, sub conducerea unei căpetenii militare, numită gyula, în persoana lui Almos. Din acel moment, războinicii unguri ar fi purtat ţeasta rasă cu şapte cozi lăsate să crească din zona cefei ca simbol al acestei uniuni.
Ungurii erau un neam de călăreţi războinici, cu armură uşoară sau chiar deloc, specializaţi în mânuirea arcului din goana calului, dar foarte îndemânatici şi când venea vorba de folosirea sabiei din goana calului sau a suliţei. Trăiau în corturi asemănătoare iurtelor şi erau crescători nomazi de vite şi de cai. Familiile îi însoţeau în căruţe. Regino de Prum, un cronicar german, atestă sosirea ungurilor în Pannonia: ”Au străbătut sălbăticia pannonilor şi avarilor şi au căutat hrana zilnică pescuind şi vânând”. După o înfrângere în faţa pecenegilor, noul lider al celor 7 triburi şi peste 108 clanuri maghiare a plecat prin trecătorile Carpaţilor, prin Ucraina de astăzi, după cum arată acelaşi Anonymus şi au pătruns în Europa centrală în anul 896 d Hr. Aceştia s-au oprit şi au stabilit ca bază de operaţiuni Pannonia. Preferată pentru păşunile ei mănoase de călăreţii războinici ai ungurilor, Pannonia a fost trecută prin foc şi sabie. Populaţiile slave, romanice şi bulgăreşti întâlnite aici au fost fie alungate, fie înrobite, fie exterminate. ”Au ucis bărbaţi şi femei bătrâne şi au cărat după ei pe femeile tinere ca pe vite pentru a-şi satisface poftele şi au transformat întreaga provincie într-un pustiu”, se arată în Analele din Fulda. Era doar începutul unui lung şir de războaie şi incursiuni de pradă. Începând cu anul 899 dHr, sub conducerea legendarei căpetenii Arpad şi mai apoi după 907 d Hr a fiului său Zoltan, timp de jumătate de veac, triburile maghiare au terorizat Europa.
Au organizat incursiuni de jaf şi pradă în special în Germania şi vestul Franţei, acolo unde Imperiul Caroligian era deja divizat în regate slab organizate şi dominate de luptele între căpeteniile feudale. Totodată ungurii au jefuit puternic Italia şi chiar Spania, luând cu ei prăzi însemnate. Expediţiile erau organizate deja periodic, iar Bavaria, devenise un important loc de păşunat în drumurile lor de jaf către Franţa şi Italia. Mai mult decât atât, invadând Saxonia în 924, obligă provinciile germane la plata unui tribut substanţial, iar în 934, maghiarii ajung la zidurile Constantinopolelui. Numai o parte a tributului plătit de bizantini valora în jur de 375 de kilograme de argint. Conflictele dintre feudalii germani în special, transformau Europa într-un loc dominat de călăreţii maghiari. În 910 d Hr, tânărul rege german Ludovic cel Tânăr a fost învins de o armată maghiară la Lechfeld. Abia în 933 d Hr, principii şi feudalii germani sătui de expediţiile maghiare au început să organizeze o apărare eficientă. Henric I Păsărarul îi învinge la Merseburg în 933 d Hr.
Nu a fost însă o victorie menită să oprească jafurile. Fiul lui Henric I, Otto a fost încoronat în 936 ca rege al germanilor. Era cel care va pune punct incursiunilor maghiare în Europa. A construit fortificaţii pentru că acestea nu era pe placul războinicilor de stepă, cu alte tactici de luptă şi a încercat să-i unească pe marii feudali în acestă luptă contra maghiarilor. Însă, conflictele dintre Otto şi feudalii săi, în primul rând cu propriul său fiu Liudolf, ducele Suebiei, dar şi cu ginerele său Conrad de Lorena, au permis ungurilor să jefuiască în continuare. În 954 dHr, o armată maghiară a prădat provinciile şi ducatele germane dar şi vestul Franţei. S-au întors cu prăzi bogate. Anul următor în 955 dHr, au venit din nou, încurajaţi de conflictele din rege şi nobilii.
Au jefuit Suebia şi au început asediul Augsburgului. În acel moment principii şi ducii germani au hotărât să renunţe la conflictele interne şi să scape de unguri. ”A fost raidul care a umplut paharul, iar nobilii certăreţi ai lui Otto, inclusiv Conrad de Lorena au hotărât că este de ajuns. S-au unit sub sceptrul lui Otto”, scrie Richard Cavendish în ”History Today”, volumul 55 din august 2005. O armată germană îi va suprinde pe ungurii care tocmai abandonaseră asediul Augsburgului. Nemţii îi vor înfrânge teribil pe călăreţii maghiari şi vor pune capăt invaziilor. Imediat după bătălie, căpeteniile maghiare prinse în luptă sunt spânzurate la Regensburg. Înfrânţi de germani, ungurii s-au sedentarizat şi au preluat modelul administrativ german. Tot germanii le-au adus şi creştinismul, dar şi primii lideri religioşi. Marile căpetenii au luat nume creştine şi s-au botezat. Se năştea regatul feudal al Ungariei.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
