Satul de ţigani care ar fi salvat peste 100 de kilometri pătraţi din teritoriul României în 1944. Ruşii au refuzat atunci să-l ocupe
0Un sat de ţigani, numit Nanu, situat la graniţa de nord a României, ar fi salvat peste 100 de kilometri pătraţi de teritoriu românesc în cel de-Al Doilea Război Mondial. Localnicii spun că ruşii au trasat frontiera în funcţie de cătunul Nanu, fiindcă nu-şi doreau romi pe teritoriul lor. Astăzi, aşezarea ţiganilor lingurari din Botoşani este doar o localitate-fantomă cu o poveste fabuloasă.
Satul Nanu, situat în comuna Hilişeu Horia, este propriu-zis ultima aşezare românească de la frontiera de nord-est a Uniunii Europene. Astăzi este o localitate fantomă, cu case ruinate, înghiţite de pădurea seculară ce desparte România de Ucraina. Ultima locuinţă din Nanu, se află la numai 100 de metri de bornele frontierei.
În Nanu, o lume a ruinelor şi a amintirilor, doar trei case mai sunt locuite. În ele îşi trăiesc bătrâneţea ultimii locuitori ai cătunului. Dincolo de pitorescul peisajului şi de apropierea de graniţă, Nanu, fost sat de ţigani lingurari, are o poveste greu de crezut la prima vedere. ”Datorită acestui sat, România a câştigat un teritoriu însemnat în cel de-al doilea război mondial. O parte a satelor care se găsesc astăzi în România s-ar fi aflat în Ucraina dacă nu era Nanu. Ţiganii de aici i-au oprit pe ruşi să mai rupă din teritoriul românesc.”, spune primarul comunei Hilişeu Ioan Butnaru.
Cum i-au alungat ţiganii pe ruşi, în nordul României
În 1944, ruşii înaintau vertiginos către vest. Armata germană se afla în retragere iar tăvălugul sovietic era de neoprit. În acelaşi an, trupele ruseşti ating graniţa de nord a României. Aici descoperă două sate de ţigani, Tinca şi Nanu, astăzi parte a comunei Hilişeu Horia. Erau bine populate şi cu locuinţe numeroase. La vederea ţiganilor, spun localnicii, sovietici au schimbat direcţia de mers. Totodată oficialii sovietici însărcinaţi cu rapoartele din teritoriu au făcut recomandări ca acest teritoriu să fie evitat că este plin cu populaţie romă. La trasarea graniţelor s-ar fi luat în calcul şi acest aspect. Ţiganii, numai prin prezenţa lor, ar fi salvat involuntar de la înglobarea în Uniunea Sovietică comunele până la Dorohoi, dar şi o zonă adiacentă întinsă, estimată la peste 100 de kilometri pătraţi.
Una dintre ultimele case din Nanu FOTO Cosmin Zamfirache
”Se spune că datorită acestor căsuţe, România a rămas cu mult teritoriu. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în contra-ofensivă, ruşii au dat de satele de ţigani care ocupau întreaga zonă. Ruşii care se ocupau de rapoarte au comunicat că zona este plină de ţigani. Atunci au trasat imediat graniţa până la Tinca şi Nanu. Dacă nu ar fi fost aceste gospodării ale lingurarilor, rudarilor şi lăutarilor, graniţa rusească s-ar fi dus mult mai adânc în interiorul României de astăzi”, spune Ioan Butnaru. Pe unul dintre ultimii locuitori din Nanu, Dumitru Iosub (80 de ani), l-am găsit pe prispa casei sale gârbovite. El ştie bine poveste. S-a născut în Nanu şi avea 6 ani când au apărut ruşii. De altfel, întâmplarea a devenit subiect de glume pentru ţiganii din Nanu.
”Au venit ruşii şi când au văzut că sunt ţigani la Nanu, ţigani la Tinca, ţigani cred că şi mai încolo, că boieri au adus ţigani pe moşii, aici în zonă, care s-au stabilit, au plecat pe alt traseu. Şi când s-a trasat frontiera s-au oprit aici, au zis să-i lase pe ţigani la români că ei nu-i vor. Şi aşa râdeau oamenii din Nanu că i-au fugărit pe ruşi cu tot cu tancuri, fără puşti şi pistoale”, spune nea Dumitru. Graniţa a ajuns să treacă ”pe prispa lui moş Jenică” cum îi spuneau localnicii, un ţigan bătrân, maestru în cioplitul lemnului. Practic linia de frontieră erau la câţiva paşi de casa lui nea Jenică şi se spune că uneori îi mai chema pe grănicerii ruşi să le dea câte o ţuică şi ceva de mâncare. ”Era un artist desăvârşit, ieşeau lucruri minunate din mâinile lui. Când era mic treceam pe la moş Jenică. Ştia nişte poveşti extraordinare”, spunea Ion Butnaru.
Un sat prosper de artizani şi muzicanţi transformat în ruine
Nanu era departe însă de a fi fost o aşezare insalubră sau săracă. Gabriela Munteanu, nepoata unui ţigan lingurar din Nanu, a copilărit în pădurile de basm de la frontieră. Este învăţătoare de aproape 20 de ani şi cunoaşte foarte bine istoria satului. Ţiganii din Nanu au fost aduşi de boierul cu acelaşi nume. ”Boierul Nanu avea conacul aici pe un deal. Astăzi nu a mai rămas nimic din el. A adus populaţie romă din toată ţara pe domeniul lui. Erau oameni cu anumite abilităţi, harnici şi foarte buni meşteri. I-a adus tocmai pentru că în zonă era multă pădure şi trebuia să lucreze cineva lemnul. La Nanu era lingurari şi buni cioplitori în lemn dar şi lăutari.
Dealurile şi pădurile de la Nanu FOTO Cosmin Zamfirache
În Tinca, alături, erau rudari, şi erau specializaţi în realizarea cărămizilor”, spune Gabriela Munteanu. În Nanu era peste 30 de gospodării în urmă cu aproximativ jumătate de secol. Casele aveau un specific aparte, fiind deosebit de colorate. ”Erau oameni care aveau casele pline de copii, case extraordinar de frumoase şi de bine îngrijite”, precizează Gabriela Munteanu. Astăzi satul este o localitate fantomă. Pădurea înghite treptat ruinele ultimelor case din Nanu. Rămăşiţele pereţilor frumos coloraţi mai rezistă la unele case abandonate, chiar şi amintirea unei alte vieţi, pahare, furculiţe şi chiar jucării rătăcite printre dărâmături. Doar trei case mai sunt în Nanu, iar ultimii locuitori sunt oameni în vârstă. ”Aici ne-am născut, aici ne prăpădim”, spune Dumitru Iosub.
Ţiganul care a dormit în grajd pentru şcoala copiilor din sat
Ţiganii din Nanu erau analfabeţi. La început aduşi ca robi ai boierilor, iar mai apoi ca meseriaşi eliberaţi prin legile din secolul al XIX lea, lingurarii şi lăutarii nu au urmat cursurile vreunei şcoli. Unii dintre ei au strâns însă avere prin meşteşugul lor. Printre aceştia s-a numărat şi Costache Bacrău, bunicul învăţătoarei Gabriela Munteanu. Costache Bacrău era ţigan lingurar şi un foarte bun cioplitor în lemn. Făcea tot felul de obiecte casnice, cerute în lumea satului, acum mai bine de 70 de ani. ”Bunicul meu era ţigan lingurar, avea şase copii şi a reuşit să-şi construiască o gospodărie cioplind lemnul. A investit mai apoi în animale şi în educaţia copiilor.
Costache Bacrău şi soţia sa FOTO Cosmin Zamfirache
Ei erau oameni neştiutori de carte dar doreau ca urmaşii lor să fie oameni educaţi”, spune nepoata lui nea Costache. Pentru ca toţi copii ţiganilor din Nanu să aibă ştiinţă de carte, Costache Bacrău şi-a sacrificat până şi casa. Mai precis în anii 60 a donat-o pentru o şcoală. A trăit cu toată familia într-un fost grajd, pe care l-a transformat în locuinţă. ”La un moment dat, când s-a închis şcoala de la Ion Poenaru, un alt sătean, bunicul meu şi-a donat locuinţa pentru sediul şcolii din Nanu. Era o casă cu două camere, cu tindă, acoperită cu ţiglă.
Gabriela Munteanu FOTO Cosmin Zamfirache
Într-o cameră era sala de clasă, iar în cealaltă era adăpostit învăţătorul. Şi-a sacrificat casa în folosul educaţiei, pentru că majoritatea locuitorilor de vârstă matură erau analfabeţi”, spune Gabriela Munteanul. Cei mai mulţi copii ai ţiganilor din Nanu au făcut carte, au părăsit satul şi au ajuns oameni pe picioarele lor. Au plecat în toată ţara, iar unii au ajuns profesori, avocaţi sau învăţători. Acest lucru a dus la depopularea satului. ”A fost o migraţie. Făceau studiile în oraşe iar apoi îşi căutau rostul tot în mediul urban, nu mai reveneau acasă. Satul s-a depopulat şi dispare”, spune învăţătoarea.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
