Suferinţele inumane ale lui Ştefan Luchian: agonia „poetului plastic al florilor” şi cum picta ca un geniu cu pensula legată de braţul paralizat
0
Pictorul Ştefan Luchian, unul dintre cei mai buni pictori români din toate timpurile a murit sărac şi în chinuri groaznice. Era măcinat de o boală cumplită, scleroză multiplă. Mărturiile cutremurătoare ale contemporanilor arată lupta pictorului cu boala şi dorinţa de a crea până în ultima clipă.
Ştefan Luchian a fost un pictor de geniu, supranumit ”poetul plastic al florilor” pentru lirismul care îl degaja opera sa. Tablourile sale vorbeau celui care privea.
“Întocmai ca toţi marii artişti ai lumii, Luchian este un pictor profund naţional, înzestrat cu o întinsă ştiinţă a tuturor înfăţişărilor ţării, a oamenilor ei. Vibraţia lui în faţa realităţilor locale este adâncă şi răscolitoare şi focul simţirii o trezeşte pe a noastră pentru a ne face să pricepem mai bine lumea în care am trăit”, îl explică Tudor Vianu pe Ştefan Luchian.
Născut în la 1 februarie 1868, în localitatea de graniţă Ştefăneşti, astăzi oraş, Ştefan Luchian a avut o copilărie şi o adolescenţă fericite. Era fiul unui maior de grăniceri şi a Elenei Chiriacescu. Nu ducea lipsă de bani şi în 1873 se mută cu familia la Bucureşti. Contra dorinţei mamei care vroia să-l vadă militar, ca pe tatăl său, Ştefan Luchian ajunge elev în 1885 la Şcoala Naţională de Arte Frumoase.
Oricum, spun biografii, Luchian de mic avea o atracţie deosebită pentru pictură, dar şi un talent ieşit din comun în a desena şi apoi picta peisaje sau flori. Termină şcoala cu rezultate foarte bune. Mai mult decât atât, văzându-l cum pictează, profesorul său, celebrul Nicolae Grigorescu ar fi exclamat în faţa unei lucrări semnate de Luchian: ”În sfârşit, am şi eu un succesor!”. Cu o avere frumoasă, moştenită de la părinţi şi cu un talent uriaş, viitorul se aşternea neted în faţa lui Ştefan Luchian. Nimeni nu avea să bănuiască chinurile şi sărăcia în care va sfârşi genialul pictor.
Boemul şi genialul Luchian
Cu o moştenire frumoasă şi cu un trai lipsit de griji, tânărul Ştefan Luchian, studiază la Munchen începând cu 1889, la Academia de Arte Frumoase. În 1890 se întoarce în ţară şi expune la prima expoziţie a societăţii de artă ”Cercul artistic”. În 1891 pleacă din nou în străinătate la Paris şi studiază la reputata Academie Julien. Acolo, Luchian descoperă impresionismul şi abia atunci, spun specialiştii, îşi cristalizează stilul propriu.
"Moş Nicolae Cobzarul" tablou pictat in 1906 FOTO picturi.art-zone.ro
Acesta ar putea fi observat în lucrarea ”Ultima cursă de toamnă”, cu influenţe din partea lui Manet, dar şi cu o amprentă proprie unică, cu tehnici moderne, nemaîntâlnite în epocă - în principal, în modul cum aşeza culorile. Contemporanii spun că Luchian trăia din plin. Participa la curse cu biciclete, frecventa ”bătăile cu flori” de la şosea, de pe 10 mai, aruncând alături de alţi tineri, buchete în trăsurile care treceau de la Arcul de Triumf. Era şi un client fidel al cafenelei Fialkovsky, locul de întâlnire al artiştilor plastici. După moartea mamei sale în 1892 vinde o casă din Bucureşti şi îşi cumpără chiar o vilă. Laura Cocea, nepoata lui Ştefan Luchian, persoana cea mai apropiată pictorului, descrie în jurnalul său locuinţa de vis a botoşăneanului de pe Bulevardul Kiseleff.
"De la uşa cea mare din faţă, din vestibul, intrai în salonul mare şi rotund ca la Atheneu. Aici era şi atelierul lui Ştefan", scrie Laura Cocea, ”Lorica” cum o alinta pictorul. Luchian era o figură foarte cunoscută în boema bucureşteană. De altfel, pictorul frecventase şi boema pariziană şi nimic nu părea să anunţe declinul din viaţa pictorului. Cu toate acestea primul semn este dat de împuţinarea averii. Banii cheltuiţi din moştenire nu au mai putut fi recuperaţi. Luchian nu vindea suficiente tablouri. Era, ca orice artist genial, înaintea epocii sale şi era puţin înţeles. Sărăcia bătea la uşă, iar în 1896 este refuzat la salonul oficial de pictură din Bucureşti. Şi-a deschis alături de alţi pictori avantgardişti propriul salon: ”Expoziţia artiştilor independenţi”. Cu toate acestea, nu reuşea să vândă tablouri, şi aproape ajunsese la fundul sacului.
Cumplita moştenire: scleroza multiplă
Sărăcia îl bântuia pe Ştefan Luchian. Grijile materiale au fost primul semn că norocul se schimbase. Deşi genial în pictură, nu ştia să-şi administreze finanţele. Investise prost şi a cheltuit mult. La 31 de ani, Ştefan Luchia era sărac lipit. Culmea tocmai în această perioadă se şi îndrăgostise de fiica unui primar. Se numea Cecilia Vasilescu şi era fata edilului din Alexandria. S-au iubit şi doreau să se căsătorească. Boala a lovit, însă, pe neaşteptate.
O moştenire genetică i-a distrus viaţa pictorului. În 1898, acelaşi an în care o cunoscuse pe Cecilia, pictorul a fost ţintuit pentru prima dată la pat. Avea o erupţie de abcese purulente în gât şi febră mare. În anul următor a fost, din nou, doborât, aceleaşi simptome. Loviturile continuau să vină. Părinţii Ceciliei i-au refuzat mâna fetei. A urmat declaşarea bolii propriu-zise. Scleroza multiplă s-a declanşat. Practic, această boală cumplită face ca celulele imunitare ale corpului să atace propriul sistem nervos şi să provoace pierderi de vedere până la paralizie generală şi moarte.
Calvarul ”poetului plastic al florilor”
În 1902, Ştefan Luchian era deja internat în spital. Boala avansa rapid. Avea dureri cumplite, uriaşe, dar cel mai mult îl durea, spun contemporanii, că nu se mai putea deplasa, fiindcă îi plăcea să se inspire din natură. Doctorii din aceea perioadă nu reuşeau să-i aline suferinţa.
"Anemone", pictat de Stefan Luchian in 1910 FOTO freebird.ro
”Nu v-am scris pentru că mi-a fost tare rău şi încă mi-este, dar mai puţin decât îmi era. Pe lângă paralizia picioarelor, care de la şolduri în jos, îmi sunt complet amorţite şi în imposibilitatea de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ştiu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună şi jumătate şi nu am ajuns cel puţin nici să cobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu, ce pune pentru căutarea mea. Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare", scria pictorul, din Spitalul Pantelimon,în 1902, prietenului său Constantin Mille. Boala avansa de la un an la altul. În cel mai scurt timp a fost imobilizat la pat. Nu mai putea merge şi durerile îl măcinau.
"După o criză de dureri îşi întorcea capul de la perete şi, privindu-ne cu ochii lui blânzi, ne spunea: "A trecut. S-a terminat. Hai să stăm de vorbă", mărturisea Laura Cocea în jurnalul său. Îşi pierduse o parte din vedere, dar continua să lucreze chiar şi din memorie. Apropiaţii mărturisesc că cea mai mare teamă a pictorului era să nu mai poată lucra. De altfel, Luchian, în ciuda paraliziei, muncea până la extenuare. Avea idei, corpul îl părăsea, dar geniul îl făcea că continue. Mai mult decât atât, specialiştii apreciază că cele mai bune lucrări ale pictorului au fost din această perioadă. Din cauza faptul că nu a mai putut ieşi din casă, pictorul comanda flori prin apropiaţi. Din acel moment s-a apucat Luchian de pictat flori, în glastre, de obicei. Îşi concentrează tot efortul creator în pictarea lor.
"Când se apuca de lucru nimic nu-l oprea, nici dureri, nici vizite", preciza Lorica. Mai precis, dramatismul existenţei botoşăneanului în ultima parte a vieţii sale. Durerile şi neputinţa care-l sfâşiau îmbinate cu geniul au dat artei plastice româneşti capodoperele sale: florile lui Luchian. Ţintuit în fotoliul său de acasă, pictorul era decis să moară în faţa şevaletului. ”Credeţi că există o moarte mai bună decât să mori la lucru?”, le spunea tuturor celor care-i spuneau să se odihnească.
Picta cu pensula legată de braţ
Ultimii ani au fost cumpliţi pentru pictor. Durerile cumplite abia îl lăsau. Nu se mai putea mişca. Cu toate acestea dorea cu îndârjire să creeze. Boala ajunsese în stadiile finale. Pictorul a cerut să-i lege pensula de încheietura mâinii, fiindcă nu mai putea mişca degetele. Lucra cu îndârjire. Pictorul Traian Cornescu, soţul Laurei Cocea, persoana care a stat aproape de Luchian până la moarte, îl ajuta pe Luchian, în momentele în care pictorul abia îşi mai putea mişca mâinile. După indicaţiile lui Luchian, Cornescu trasa contururile, iar genialul pictor le umplea cu culoare.
"Moara de la poduri" pictat in 1909 FOTO wikimedia.org
Nicolae Tonitza l-a văzut în calvarul creaţiei din ultimul său an în viaţă. Tonitza a izbucnit în lacrimi vâzând chinul genialului botoşănean. "I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”, preciza Tonitza.
Maestrul Luchian a murit în cele din urmă în noaptea din 27 spre 28 iunie 1916 în casa lui din Bucureşti. Pe şevalet, odihnea ultima lui creaţie începută: chipul unei femei. Ştefan Luchian a lăsat în urma sa 11 peisaje, 8 tablouri cu celebrele flori, 5 portrete şi 4 compoziţii.
Vă mai recomandăm:
Regal de pictură românească, la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei
Constantin Brâncuşi şi Ştefan Luchian, printre cei mai valoroşi pictori români
Se încarcă comentariile...
