GALERIE FOTO Din culisele unei misiuni a Armatei în satele sinistrate (REPORTAJ)
0
Plecăm la orele 10.00 punct, din faţa Căminului Sf. Nicolae, împreună cu Logistica Brigăzii 10 Geniu din Garnizoana Brăila, sub comanda col. dr. Mircea Vladu, cu şef de convoi lt. col Adrian Iacob, un tip extrem de organizat.
Avem o misiune clară, fie că ninge şi ne îneacă zăpada, fie că vremea se va îmbuna brusc, aceea de a duce peste două tone de mâncare, apă şi îmbrăcăminte populaţiei din comuna Bordei Verde.
Militarii, cu chipuri obosite dar zâmbitoare, îmi amintesc de vremurile apuse şi parcă, parcă, mă încearcă şi un sentiment de pe frontul transnistrean pe care l-am imortalizat, ucigă-l toaca, în acel decembrie 2007, pe cât de geros, pe atât de palpitant. Nu spun nimic băieţii aceştia cu uniforme de camuflaj pe care orice băieţel e vârstă şcolară îi admiră. Şi totuşi, feţele lor, ochii încercănaţi, spun totul.
Mulţi dintre ei sunt plecaţi e acasă de zile. Au dat la lopată, şi-au muşcat mâinile de durere fiincă le-au îngheţat, şi-au înfofolit picioarele ca să nu fie chiar ei victimele zăpezii. Dar...Ce să mai vorbim?! Oricum lor nu le place să spui toate lucrurile astea despre ei. Să pornim! Am şi pornit!
Dăm bice spre Oprişeneşti şi ne minunăm de drum. Noi. Nu ei, militarii. Ei sunt paşnici, privesc albul omătului într-un mod aparte, îl scrutează şi iscodesc din ochi linia orizontului, albă şi ea.
Aflăm că pe drumul principal se merge şi cu tricicleta, însă pe uliţe, precum şi în satele "aruncate" în bătaia vântului zăpada e stăpână absolută.
Dar colonelul Iacob nu-şi face griji şi pornim optimişti la drum, înarmaţi cu câţiva covrigi, apă şi biscuiţi, cumpăraţi din drum. ARO vechi- un soi de Cenuşăreasă optzecistă a Armatei Române - deschide calea convoiului şi-i dăm bice cu...40, maximum 50 la oră.
"Trebuie să fim atenţi pe drumurile acestea, avem o misiune nu dificilă, cât necesară", ne informează serios colonelul Iacob. Mă gândesc: Aşa e! Şi el continuă: "La noi, regulile sunt reguli, nu sunt făcute pentru a fi încălcate, ci dimpotrivă. Dacă nu am avea reguli am acţiona haotic şi asta nu-i bine". Aflăm că-i psiholog de formaţie, un tip fain, moderat de riguros, cre nu se simte tocmai confortabil pe scaunul din dreapta al maşinii.
Dar şoferul, militar şi el, ştie ce are de făcut. Ne dă in când în când o cârpă să-i ştergem geamurile din spate, doar, doar, o zări din nou camionul.
Căscăm gura ca nişte străini la burţile de zăpadă aşternute din loc în loc pe marginea drumului şi dăm vina pe vânt. Se încălzeşte binişor în "Cenuşăreasă" şi chiar nu ne arde de ceai cald, fiindcă asta ar însemna o oprire.
În spate, ca un bour negru cu ochii de foc, vine agale camionul cu mâncare. Nimic nu ne stă în cale, chiar dacă drumu-i presărat pe alocuri de suluri de zăpadă, iar din loc în loc nămeţii sunt mai înalţi decât antena pe care noi n-o avem la ARO, aşa cum are orice bolid care se respectă.
Dar treaba merge ca pe roate, ne dezgheţăm de la aeroterma mobilă, de campanie, iar "Cenuşăreasa" are "sandale" noi, pardon, cauciucuri de iarnă.
Ajungem la Oprişeneşti, Silistraru, Bordei Verde şi camionul după noi.
Întâlnim şoferi rătăciţi aiurea prin nămeţi, care vor să ne depăşească şi imaginile sunt inedite. Munte de zăpadă pe stânga, munte de zăpadă pe dreapta. Depăşeşte dacă poţi?!
Se dă semnalul şi intrăm în Bordei Verde. Zeci de localnici, ca nişte momâi negre, înfofolite se opresc cruciţi şi ne fac cu mâna. E semn că am ajuns.
Oprim cu zgomot, iar camionul sforăie asurzitor în spatele nostru. Ne întâmpină primarul care încearcă un zâmbet în privirea-i la fel de obosită ca aceea a militarilor. "Bine aţi venit. Mă bucur că aţi ajuns!". Sunt ceasurile 12.00 şi-mi zic: "Am mers destul de bine!", iar colonelul îmi spune din priviri că-i rost de treabă.
"Descărcăm!", spune el şi toată lumea se conformează.
Cu ochii sclipitori, militarii încep a da jos sacii cu pâine, conserve, baxurile de apă. Par să fi intrat într-un joc controlat, într-un du-te- vino continuă de la camion într-o sală a Primăriei. Nici o oră nu durează operaţiunea. Printre ei, intraţi în ritm, şi câţiva localnici. "Bucuroşi de ce-am adus?!", îi întreb. Şi ei răspund maşina, cu un zâmbet clar: "Da...Bucuroşi. (...) La noi sunt nămeţii cât casa", şi zâmbetul le îngheaţă pe chipuri. Mi se pare cunoscut.
Primarul urmează să împartă totul amărâţilor in Gabrielecu şi Lişcoteanca, oameni pe care zăpada i-a îngropat de vii, i-a deznădăjduit.
"Io nu mai am cu ce face focyul. Am mama bătrână de 93 de ani şi nu mai am nici cu ce aţâţa focul", plânge femeia către primar şi omul o ia şi-i explică ce are de făcut. "Trimitem acolo tot ce trebuie, mă duc să-mi notez, mata du-te la farmacie şi când te întorci dă pe la mine", îi spune primarul.
Ne îndepărtăm pe uliţe şi, prin nămeţi, ducem câte ceva de-ale gurii bătrânilor de la capătul satului. La ei nu ajunge nici pasărea cerului, de vânt ce suflă, darămite plugul.
Ne grăbim la maşini, am primit o nouă misiune! Pardon, militarii au primit o nouă misiune! Pornim vioi spre "Cenuşăreasă". Acum putem să terminăm nişte covrigi şi biscuiţi...Să tot fie ceasurile 14.00 când ne aventurăm spre oraş.
Se încarcă comentariile...
