Legenda românească superbă, regăsită după 80 de ani. Cum s-a aciuat steaua călăuzitoare a magilor în Munţii Bucegi

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Povestea Florii de Colţ, numită şi Floarea Reginei, o regăsim promovată în dosarul de candidatură a Braşovului pentru titlul de Capitală Culturală Europeană. Este o legendă a oamenilor care îl aduc pe Dumnezeu în mijlocul lor prin frumuseţea unei flori.

„ Acest mit este un exemplu din ceea ce înseamnă «Civilizaţia Muntelui». Aceasta legenda arată spiritualitatea oamenilor de la munte. Frumuseţea Bucegilor si a florilor de colţ modeleaza mintea şi sufletul oamenilor. Eu asta înţeleg prin Civilizaţia Muntelui! Oare, un european vibrează la o astfel de legendă? Se întreabă cine sunt oamenii care au astfel de legende? Noi ne-am propus să promovăm tot ce înseamnă cultură prin prisma simbolului nostru, al braşovenilor, muntele”, ne spune directorul Muzeului Judeţean de Istorie Braşov, dr. istorie Nicolae Pepene.

„Steaua sus răsare, ca o taină mare!”

Aşa îşi încep colindul copiii veniţi cu „Steaua” să anunţe Naşterea Domnului.

„În numărul de Crăciun al ziarului ,,Universul” din anul 1935, am descoperit o poveste fermecătoare, în care credinţa ţăranilor de la poalele Munţilor Bucegi a imaginat un epilog, pe cât de neaşteptat pe atât de frumos, stelei călăuzitoare a celor «trei Crai de la Răsărit»”, ne dezvăluie Nicolae Pepene sursa acestei poveşti.

Povestea de Crăciun scrisă de Nestor Urechia a fost inspirată dintr-o legendă culeasă de vestitul bucegist Niculae Gelepeanu de la un bătrân cioban Mitru, din Moeciu. Povestea a fost republicată în 2011 de Nicolae Pepene în cartea Legendele „Ţării Bârsei”

Legenda începe după Geneză

"Cică după ce a făcut lumea în şase zile, Dumnezeu s-a odihnit în a şaptea zi. Ca să-i mai treacă de urât, s-a dus să se plimbe în Rai. Aici, găsi fericire şi pace deplină: leii se gudurau pe lângă căprioare, lupii stau de vorbă frăţeşte cu oile, vulpile glumeau cu iepurii; într-un colţ, un uliu cât toate zilele, scărpina în cap, ca o mamă bună, un puişor de găină. Dumnezeu era mulţumit; întâlnind pe Adam şi Eva, îi întrebă dacă aerul Raiului le priia.

- Cum să nu ne priiască, Stăpâne plin de bunătate, se grăbi să răspundă Adam.

Dar Eva, de colo:

- Da, da, ne prieşte, nici vorbă: numai că soarele dogoreşte prea tare şi-mi înnegreşte pielea trupului.

- Aşa? zise, zâmbind Dumnezeu. Ei, lasă, că o să trimit ceva nori, să domolească arşiţa soarelui. Şi se îndepărtă: noaptea sosise.

O steluţă sfioasă

Într-un ungher al Raiului, răsunau strigăte voioase, ca de la nişte copii jucăuşi. Apropiindu-se Domnul de acel loc, văzu o puzderie de stele, şi mai mari şi mai mici, care însoţiseră pe Dumnezeu şi acum se jucau de-a v-aţ-ascunselea.

Se piteau, unele în tufişuri, altele în copaci, altele în poalele mamei. Luna, care sta la o parte, supraveghindu-le pe când Luceafărul le căuta şi fugea după ele. Le era greu stelelor să se ascundă bine de tot, din pricina strălucirii lor, care le scotea la iveală, fără de voie. Şi râdeau zburdalnice şi se zbenguiau, ca fetiţele, când ies de la şcoală. Dar Dumnezeu zăreşte, pe lângă Lună, o steluţă stând sfioasă, strălucind cumpătat.

- Tu, steluţo, de ce stai pe lângă mama ta Luna, în loc să te joci cu surorile tale?

- E tare sfioasă, Doamne, lămuri Luna. Îi era teamă să nu te superi de atâta gălăgie... Şi apoi îmi povestea un vis ce-a avut: se făcea că nu mai era pui de stea, ci stea mare, luminoasă şi că într-o seară a plecat de la Răsărit şi a mers tot spre Apus...

La auzul acestor vorbe, Dumnezeu stete gânditor o clipă, apoi mângâind steluţa părinteşte, îi zise:

- Steluţo, fiindcă eşti cuminte, să ştii că visul tău se va împlini: tu o să călăuzeşti pe cei trei Crai, care, după hotărârea mea, vor merge să se închine fiului meu iubit.

A vestit Naşterea Domnului

Trecură apoi sute de sute de mii de ani, dar Dumnezeu nu-şi uită făgăduiala. Când se născu Domnul Isus, se arătă, la Răsăritul Iudeei, pe cer, o stea cum nu se mai văzuse până atunci; era mare cât soarele şi luminoasă, de te orbea, când te uitai mai lung la ea. Trei înţelepţi ai Răsăritului, trei Crai puternici, văzând steaua, înţeleseră că se născuse un împărat mare. Porniră spre Apus, să-l afle şi să i se închine.

Dar, minune, steaua strălucitoare îi îndrepta într-una, noaptea risipind raze, care, prin lumina lor, stingeau luminile celorlalte stele, ziua licărind încă destul, ca să le arate, fără greş, drumul. Dar deodată steaua se opri. Craii, cercetând împrejurimile locului, descoperiră o peşteră, în care, intrând, văzură pe pruncul Isus într-o iesle, se închinară lui şi-l dăruiră cu aur, smirnă şi tămâie.

A rătăcit până a ales culmile Bucegilor

Steaua prevestitoare a naşterii Mântuitorului îşi împlinise menirea dată de Dumnezeu. Stând ţintă deasupra Betleemului, se gândea:

- Ce rost mai am eu acum? Pe cer nu mai pot sta, fiindcă Mântuitorul s-a născut. Unde să mă aciuesc? Pe Pământ? Da, poate n-ar fi rău. Vorba e să-mi găsesc un colţişor pe plac...

Plecă steaua, să-şi afle locul de repaos. Călătorea numai ziua, iar noaptea se odihnea. Trecu peste nouăzeci şi nouă de ţări, văzu fel de fel de lighioane şi tot soiul de oameni: galbeni, roşii, negri, albi. Dar niciunul din ţinuturile peste care zbura nu-i fu pe plac, fiind locuit de oameni: aci un neam care ţinea în robie pe altul, dincolo, mai multe neamuri, pentru gustul a doi împăraţi, se războiau şi se măcelăreau fără milă. Nedreptăţi şi cruzimi, omoruri, jafuri, jale, groază, râuri de sânge...

Cum să se scoboare pe acele locuri pline de oameni mai fioroşi decât fiarele cele mai sălbatice. Aşa că biata stea rătăci mult, mult, de obosise şi zbura alene şi amărâtă pe spinarea vântului. Într-o dimineaţă, sosi deasupra unor munţi înalţi, cu coamele îmbrăcate cu o iarbă scurtă, verde. Frunţile coastelor lor erau presărate de stânci golaşe, pe ale căror ace şi vârfuri, ici şi colo, se căţăra câte un brad semeţ: mai jos, împresurând steiurile de piatră răsfirate, păduri de brazi trufaşi, în fund de tot fagi şi anini, oglindindu-se în apele strânse din izvoare, care, mai la deal, săreau, zglobii ca nişte căprioare, din stâncă în bolovan, iar, mai la vale, susurau printre pietricele şi pe nisip.

Steaua se afla deasupra munţilor Bucegi. Era acolo o linişte, o pace, cum nu întâlnise steaua nicăieri, în lunga ei rătăcire în jurul pământului. Nici chiote sălbatice chemătoare la măceluri, nici bubuituri de arme, nici plânsete, nici vaete: o tăcere adâncă, nemărginită. Steaua nu stete mult pe gânduri: Aici mi-e locul de odihnă! Şi desfăcându-se în mii de steluţe, căzu, de se agăţă de steiurile acoase şi repezi de pe coastele şi plaiurile înalte ale Bucegilor. Şi fiecare steluţă se făcu o floare albă, în chip de stea, moale ca lâna, care nu se veştejeşte niciodată, „Floarea de colţi”  sau „Floarea Reginei”.

Botezată în cinstea Reginei Elisabeta a României

image

„De fapt, numele de «Floarea Reginei» nu este cel popular, ci o denumire dată în cinstea Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva), căreia floarea îi era foarte dragă. Numirea ciobănească este Floarea de Bucegi, Floare de colţi, şi mai simplu Floare”, precizează istoricul braşovean Nicolae Pepene.

În România, Floarea Reginei a început să fie ocrotită prin lege din anul 1933, când a fost declarată monument al naturii. Floarea de colţ (Leontopodium alpinum) - este o adevarata perlă a munţilor noştri. Este o plantă erbacee, perenă, din familia Asteraceae, de o frumuseţe aparte şi totodată cea mai rară din întreaga floră montană. Creşte în munţii calcaroşi, în pajiştile de pe versanţii abrupţi şi însoriţi sau pe stâncării.

Este întâlnită în România pe stâncile aproape inaccesibile omului din Munţii Vrancei, Munţii Bucegi, Munţii Făgăraşului, Munţii Maramureşului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlău, Retezat şi Godeanu.

Braşov



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite