VIDEO Mărturii despre ororile comise în puşcăria de la Râmnicu Sărat. Alexandru Vişinescu experimenta „teroarea albă” pe deţinuţi

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Închisoarea Râmnicu Sărat
Închisoarea Râmnicu Sărat

În perioada în care penitenciarul din Râmnicu Sărat a funcţionat ca închisoare politică (1948-1963), regimul de detenţie impus de comandantul penitenciarului, Alexandru Vişinescu, s-a caracterizat prin duritatea izolării, înfometarea sistematică şi bătăile discreţionare aplicate deţinuţilor.

UPDATE 5.11.2018. Alexandru Vişinescu a murit  

Încă din anul 1947, în puşcăria de la Râmnicu Sărat au fost închişi ca deţinuţi politici ţăranii originari din zona Buzăului care s-au opus colectivizării sau au evitat depunerea cotelor agricole obligatorii. Apoi au fost încarceraţi membri ai partidelor tradiţionale (PNŢ şi PNL) din aceeaşi zonă, iar din 1957, liderii Partidului Naţional Ţărănesc Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ilie Lazăr, Ion Diaconescu, Victor Rădulescu Pogoneanu precum şi foştii miniştri Ion Petrovici şi Petre Tomescu. De reţinut că între anii 1956 şi 1963, comandantul închisorii a fost Alexandru Vişinescu.

Singurul publicist buzoian care a reuşit să-i ia un interviu lui Corneliu Coposu, încarcerat şi el timp de 7 ani la Râmnic, povesteşte că în acest loc s-au experimentat cele mai cumplite metode de exterminare. “Am avut privilegiul să-i iau un interviu seniorului Coposu în anul 1994 chiar la dânsul acasă. Am aflat că aici a avut loc un experiment sinistru, unic în România. Deţinuţii erau cel mai mult terorizaţi psihic. Era o metodă curată de exterminare. Coposu mi-a spus că, la un moment dat, gardienii se considerau mai terorizaţi decât deţinuţii pentru că nici ei nu aveau voie să vorbească. Aveau pâslari ca să nu facă zgomot când se deplasau prin închisoare. Pedepsele mai uşoare constau în ridicarea patului după care deţinuţii erau obligaţi să doarmă pe ciment. Pedepsele mai grele constau prin aruncarea într-o carceră la subsol plină cu apă. Cert este că la Râmnicu Sărat s-a pus în practică teroarea albă, cea mai cumplită metodă de exterminare prin care mai mulţi deţinuţi s-au sinucis. Este elocvent cazul liderului PNŢCD, Ion Mihalache, care a murit aici aproape nebun”, a declarat Dorin Ivan, jurnalist şi autor al  volumului,

MĂRTURIE – CORNELIU COPOSU - 17 noiembrie 1991 

Dacă deţinuţii politici ar fi avut o Golgotă, ea s-ar fi numit Râmnicu Sărat!

Pe harta românească a locurilor de martiraj, cred că Râmnicu Sărat se situează pe primul loc. Eu, care am cunoscut toate puşcăriile regimului comunist, pot să pun mâna pe inimă că închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost cea mai dură. 32 de deţinuţi, din care nu au scăpat decât 5, erau supravegheaţi de 60 - 70 de gardieni şi câteva sute de ofiţeri de miliţie şi securitate, care făceau experienţe pe „cobaii politici“. Râmnicu Sărat a depăşit prin duritate toate vestitele închisori: Zarca de la Gherla, Zarca de la Aiud, închisoarea tereziană de la Suceava. Râmnicu Sărat a fost cel mai oribil loc de detenţiune pe care l-au inventat comuniştii. Mai ales, prin metodele aplicate, de o barbarie absolut incredibilă.

 Vasile Luca protesta împotriva bătăii în numele… principiilor leniniste

Un exemplu ar fi folosirea bătăii pentru menţinerea aşa-zisei discipline. Fără nici o justificare, în celulă intrau „gealaţii“ (străini de neam, vorbind o limbă asiatică) şi-i băteau pe deţinuţi până îşi pierdeau cunoştinţa. Că băteau oameni care aveau o anumită rezistenţă nu era nimic, dar îl băteau şi pe Ion Mihalache, care avea 85 de ani, sau pe Rădulescu-Pogoneanu, care era semi-paralizat. Bineînţeles, ne băteau pe toţi, în timp ce Vasile Luca avea ieşirea ridicolă de a protesta în numele principiilor leniniste împotriva bătăii. Sigur că protestele lui nu erau înregistrate de "gealaţii" care nu vorbeau româneşte, dar el se considera îndreptăţit să protesteze în numele comunismului umanitarist. La Râmnicu Sărat au fost închişi un ministru de război, câteva vârfuri ale conducerii P.N.Ţ.-ului, rezidenţi ai fostei guvernări antonesciene, miniştri şi episcopi romano-catolici, dar şi Lucreţiu Pătrăşcanu şi Titel Petrescu. Deşi se practica sistemul monocelular, de izolare totală, aproape că-i ştiam pe toţi... 

Tusea, ca alfabet Morse

Pentru a coresponda cu ceilalţi întemniţaţi mă foloseam de diverse mijloace. Prin alfabetul Morse am ţinut legătura până am fost descoperit. Pe urmă am folosit tusea drept... Morse, ceva extraordinar de obositor. De exemplu, voiai să tuşeşti un cuvânt: fiecare literă costa un efort deosebit, mai ales în halul de slăbiciune în care eram noi. Şi totuşi reuşeam să comunicăm, prelungind transmisia timp de două sau trei zile. Învăţasem după auz, să identificăm care celulă se deschide, fiecare uşă având un scârţâit aparte. Dar cel mai greu mi-a fost să sesizez, în liniştea din închisoare, în care direcţie se îndreaptă gardianul... Supravegherea la vizetă era aproape neîntreruptă. N-aveam voie să stăm pe pat decât între orele 10 seara şi 5 dimineaţa. Lipsa totală de preocupări era obsedantă. Ca să rezişti în multele ceasuri de izolare, trebuia să-ţi cauţi preocupări. 

Foarte mulţi deţinuţi făceau calcule aritmetice, dezlegau probleme cu trei necunoscute. Eu am scris câteva mii de poezii şi am tradus în franceză un dicţionar enciclopedic. Bineînţeles, în memorie, căci nu aveam creion, nici hârtie. Îmbrăcămintea noastră era limitată la lenjerie de corp şi la zeghea respectivă, care nu-ţi oferea căldura suficientă. Primeam uneori o manta şi o bonetă, obiele şi bocanci. Aşa, ca întâmplare amuzantă, eu am purtat, aproape trei ani, doi bocanci pe stângul. Am atras atenţia şi i-am rugat să mi-i schimbe, dar mi-au răspuns că nu-i interesează! 

Cel mai mult sufeream însă din lipsa alimentelor. Ni se dădea aceeaşi mâncare de două ori pe zi, fără nici o bucată de pâine. În loc de pâine primeam o turtă, făcută din seminţe de mătură, opărită şi coaptă în cuptor.

Ion Mihalache, aruncat în groapă în pielea goală

Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda nici un fel de asistenţă medicală. Sigur, la starea lui a contribuit şi regimul de detenţie şi de alimentaţie. Încetul cu încetul, datorită inaniţiei şi brutalităţilor inumane la care a fost supus, a murit. Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor fi niciodată recuperate. După mulţi ani i-am întâlnit în libertate pe foştii torţionari. Spre deosebire de ei, care erau îngroziţi şi căutau să dispară, i-am privit cu compasiune, gândind că, dacă au ajuns la o asemenea degradare umană, nu pot să revendice calitatea de om. Sunt convins că nu merită nici măcar o tentativă de răzbunare pentru crimele comise. S-ar simţi onoraţi, dacă li s-ar acorda atenţia unei răzbunări. 

Citeşte mai multe AICI (Fragmente din ”

.

Buzău



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite