Au crezut geto-dacii numai în Zamolxe? Indicii ascunse şi religii paralele care răstoarnă teoriile despre credinţa strămoşilor noştri
0
Monoteismul la geto-deci, şi anume credinţa în Zamolxe, zeul suprem al strămoşilor noştri, este susţinut de teoriile celor mai mulţi istorici din generaţiile trecute şi prezente. De-a lungul vremii, s-au perpetuat însă dispute ideologice legate de existenţa pe spaţiul carpato - danubiano - pontic a mai multor forme de cult, chiar erezii, împrumutate de băştinaşi de la populaţiile cu care au intrat în contact.
Istoria religiilor îl indică pe Zamolxe ca zeul suprem al geto-dacilor
Era descris de istoricii Antichităţii fie ca zeu, căruia strămoşii noştri îi aduceau sacrificii umane, fie ca mare preot de la care geto-dacii au învăţat să nu se teamă de moarte. Potrivit lui Herodot, unul dintre istoricii antici care au furnizat informaţii despre Zamolxe, cel care avea să devină zeu al dacilor a fost un discipol al înţeleptului Pitagora, o figură de seamă a Antichităţii elene.
Nu a fost convins că era zeu, însă nici nu a spus că ar fi fost un simplu om. “Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa de sub pământ. De altfel, socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pithagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost vreun zeu de prin părţile Geţiei, îl las cu bine”, relata Herodot, potrivit istoricului Ioan Marius Grec.
“Se spune că un get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-ar fi dus până acolo”, afirma marele istoric al Antichităţii, Strabon.
Acesta relata despre ascensiunea lui Zamolxis, datorată înţelepciunii sale şi a relaţiilor sale cu căpeteniile dacilor. “La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp, a fost socotit el însuşi zeu, iar după aceea a primit şi numele de zeu”, arăta Strabon.
O relatare a lui Herodot prezenta dispariţia acestuia îndelungată, sub pământ. “Pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui. Iată ce povestesc c-ar fi făcut el”, afirma Herodot.
Potrivit lui Strabon, Zamolxe îşi avea lăcaşul într-o peşteră, având un mod de viaţă retras, asemeni unui ascet. “Şi-a petrecut viaţa într-o peşteră, pe care a ocupat-o el şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se întâlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră mult mai ascultători decât înainte. Căci supuşii lui credeau că dă poruncile sfătuit de zei”, scria Strabon.
Acest preot sihastru cooptat la domnie - scrie istoricul Ion Iosif Russu, în cartea ”Religia geto-dacilor” - ar fi început, în colaborare cu puterea politică, o vastă acţiune de reformă a moravurilor şi vieţii sociale în comunitatea getică decăzută, şi restabilirea disciplinei şi ordinei de stat.
”Prodigiosul personaj Zamolxe apare ca reformator al societăţii getice , divinizat în cele din urmă, ca şi alţi preoţi, în ipostaza de şef religios local, după izvoarele de mai târziu. În această calitate, el ar fi propovăduit o serie de învăţături şi principii, transformând din temelii naţiunea getică. Tradiţiile de mai târziu, pline de amănunte şi anecdote curioase, unele contradictorii, altele hazlii, au pus pe socoteala personajului o sumedenie de atribuţii şi însuşiri: Zamolxe era înainte de toate mare preot al zeităţii autohtone cea mai mult cinstită, apoi refomator şi misionar, legislator şi filozof, astrolog, astronom şi meteorolog, magician şi vrăjitor, vraci tămăduitor şi iniţiator în taina medicală, proroc şi şarlatan”, scrie I.I. Russu, în cartea ”Religia geto-dacilor”.
Istoricul buzoian Eugen Marius Constantinescu (Foto sus) aseamănă credinţa în Zamolxe cu creştinismul şi spune că astfel se explică uşurinţa cu care populaţia monoteistă din acest spaţiu a acceptat noua religie propovăduită de apostolul Andrei.
”Zamolxianismul este una din primele credinţe monoteiste care a existat la un neam. Ea a premers cu multe secole creştinismul. Pentru că ei au avut de multă vreme această credinţă într-o singură divinitate, de aceea urmaşii primilor geto-daci şi-au însuşit foarte repede şi foarte uşor credinţa creştină. Au preluat-o din mers pentru că s-a calchiat pe credinţa veche, zamolxianistă. Este una din zonele în care credinţa creştină s-a răspândit de la naşterea ei. Prezenţa apostolului Andrei nu a făcut decât să întărească această adoptare a creştinismului de către geto-daci, daco-romanii din zona aceasta”, declară istoricul Marius Constantinescu.
Potrivit istoricului buzoian, chiar şi formele de venerare a eului suprem erau foarte asemănătoare cu cele creştine ”doar că Zamolxe era venerat doar la apariţia soarelui, în diferite împrejurări, în diferite evenimente”.
”I se înălţau rugi, era venerat la sfârşitul zilei iar o dată pe an geto-dacii aveau un obicei foarte interesant. Atunci când se aflau în faţa unor probleme dificile, îi trimiteau un sol lui Zamolxe. Acest sol trebuia să fie un tânăr deosebit, foarte educat, foarte dotat, căruia i se transmitea mesajul poporului dac pentru divinitate, era ridicat în aer şi aruncat în cele trei suliţe, tridentul improvizat în forma aceasta. Era cea mai înaltă formă de invocare a sprijinului zeului Zamolxe”, precizează istoricul Eugen Marius Constantinescu.
Gebeleizis, altă zeitate a geto-dacilor sau alt nume al lui Zamolxe?
De-a lungul istoriei,s-au conturat teorii paralele conform cărora unele triburi din arealul ocupat acum de români nu credeau numai în Zamolxe. Fie venerau în paralel mai mulţi zei, caracteristică a politeismului, Zamolxe fiind printre ei, fie aveau în centrul credinţei lor o divinitate sau un grup de idoli total diferit.
Gebeleizis este numele cel mai des invocat de istorici ca făcând parte, alături de Zamolxe, din panteonul spiritual al geto-dacilor. Potrivit unei descrieri general acceptate de istorici, Gebeleizis era zeul fulgerelor şi tunetelor la geto-daci, probabil versiunea dacă a zeului trac al furtunii, tunetelor şi al fulgerelor, Zibeltiurdos.
Cunoscut şi sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis, era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă. Uneori apare aşezat pe tron, sau în chip de călăreţ, cu un arc în mâna stângă însoţit de un şarpe care coboară spre capul calului şi de un vultur cu corn care ţine în cioc un peşte iar în gheare un iepure.
Alteori apare în chip de călăreţ luptător însoţit de un câine ce poartă o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreţ din fuga calului, sau în chip de călăreţ paşnic purtănd în mână o torţă ori un corn al abundenţei. Mai este reprezentat tricefal, sau ca un zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte înălţate sau desfăcute iar celelalte strânse către podul palmei.
Unii dintre istoricii români au susţinut că Zamolxe şi Gebeleizis erau unul şi acelaşi zeu, ipoteza lor având temei afirmaţia lui Herodot: “ei (geto-dacii n.r.) au convingerea că nu mor şi că cel ce-şi dă sfârşitul se duce la Zamolxis, pe care unii din ei îl socotesc drept Gebeleizis”.
Alt curent, reprezentat printre alţii de istoricul Ion Iosif Russu, susţine ideea existenţei a două divinităţi distincte, în viziunea acestuia argumentul sugerat de Herodot fiind ambiguu.
”Este îndeobşte recunoscută lipsa de consistenţă şi unitate a textului din Hdt. IV 94 în ce priveşte numele şi natura zeului geţilor: <<ei au convingerea că nu mor şi că cel ce-şi dă sfârşitul se duce la Zamolxis (daemon), pe care unii din ei îl socotesc drept Gebeleizis>> şi (la sfârşit) <<aceşti traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţi în sus, contra cerului, ameninţând pe zeu, căci cred că nu este alt zeu decât al lor>>. În aceste pasaje s-a întrezărit mai demult un indiciu pentru existenţa sau necesitatea de a subînţelege două divinităţi deosebite, iar cuvintele lui Herodot şi cele două nume proprii au fost interpretate în variate feluri, din cauza raportului confuz şi echivoc între cele două noţiuni: Zamolxis şi Gebeleizis şi a valorii cuvintelor <<nu este alt zeu decât al lor>>”, scrie I.I Russu în lucrarea ”Religia geto-dacilor”.
În lucrarea ”Religia geto-dacilor”, istoricul clujean a adus în sprijinul opiniei sale părerile mai multor istorici.
”Au observat şi alţii că cele două nume date de părintele istoriei aceluiaşi zeu nu pot fi identice, simple variante. Tocilescu afirma categoric că rezultă din <<înseşi zisele lui Herodot că unii geţi confundă pe Zamolxis cu alt zeu al lor Gebeleizis>> şi <<că ameninţă când tună şi fulgeră cu săgeţi divinitatea, nu pe Zamolxe, ci pe zeul fulgerului, despre al cărui cult, din nefericire, nu avem nicio ştiinţă>>. Unii l-au considerat ca fiind cel mai vechi, primul zeu al geţilor, înlocuit sau asimilat de fostul lui preot, abilul urzurpator Zamolxe”, a scris I.I Russu, istoric, profesor universitar, arheolog român şi membru al Institutului de Istorie din Cluj.
Credinţa în Mithra, zeitate răspândită în Dacia de romani
Despre existenţa mai multor religii la geto-daci nu sunt foarte multe repere, susţine istoricul buzoian Marius Constantinescu. Acesta susţine că zamolxianismul a fost multă vreme foarte adânc înrădăcinat printre strămoşii noştri dar că nu este exclus ca în paralel să îşi făcut apariţia şi alte culte. Unul ar fi cel care venera un zeu al perşilor, Mithra, ”importat” odată cu invadarea Daciei de către romani.
”Despre credinţa strămoşilor geto-daci ştim că au avut o perioadă de animism dar au avut de foarte mult timp o credinţă monoteistă. Iniţial, probabil că fiecare uniune de triburi sau chiar trib avea o anumită credinţă, o anumită formă de exprimare a credinţei, dar din momentul în care s-a răspândit zamolxianismul toată lumea a trecut la această formă. E posibil ca în paralel să fi existat influenţe religioase iar anumite comunităţi să fi putut crede în altceva. De exemplu, pe teritoriul ţării noastre, locuit odinioară de geto-daci, s-au găsit statuete ale lui Mithra care era zeul soarelui la popoarele orientale, deci erau comunităţi care credeau în Mithra. Aşa foarte bine ar mai fi putut exista şi alte zeităţi”, a declarat Marius Constantinescu.
Mithraismul, care îşi are rădăcinile în religia veche a Persiei, ar fi fost adus în spaţiul carpato-danubiano-pontic de colonizatorii romani recrutaţi din provinciile marginale ale imperiului.
Când Dacia a fost cucerită, a apărut un nou fenomen, caracterizat printr-o năvălire treptată a orientalilor şi a "orientalismului". Astfel, geto-dacii au primit influenţele disparate din partea populaţiilor eterogene care au locuit provincia după cucerire şi care nu au renunţat la cultura şi zeii lor. Mithraismul ajunsese în secolul al III-lea cel mai puternic curent religios din Dacia.
Surse istorice susţin că monumentele descoperite în spaţiul geto-dac sunt mai numeroase decât cele din Asia Mică, savantul olandez N. J. Vermaseren, în lucrarea sa Corpus Inscriptionum et Monumentorum Religionis Mithriacae, indicând pentru Dacia un număr de 274 de monumente şi inscripţii mithraice.
Lupul de la Cârlomăneşti, indiciu al ereziei în rându geto-dacilor
Istoricul Sebastian Matei, de la Muzeul Judeţean Buzău, ste de părere că ”Lupul de la Cârlomăneşti”, una dintre cele mai remarcabile piese ale artei geto-dacice, ar putea fi întruchiparea unui cult religios care s-a manifestat doar în acest areal pe vremea lui Burebista. Pentru că regele nu tolera astfel de rătăciri, precum credinţa într-o zeitate zoomorfă, istoricul crede că dava de la Cârlomăneşti a fost distrusă prin incendiere, ca pedeapsă.
Piesa înfăţişează un lup, a fost modelată dintr-o pastă foarte fină de lut şi apoi arsă într-un cuptor cu reverberaţie. Statueta este plasată pe un suport conic, modelat la roată, din aceeaşi pastă. Are o înălţime de 27 centimetri şi diametrul la bază al suportului conic de 26 centimetri.
Statueta a fost dezgropată din şantierul arheologic Cârlomăneşti, unul dintre cele mai importante situri geto-dacice din România, aici efectuându-se cercetări arheologice încă din 1967. Fosta aşezare este localizată la circa 13 kilometri nord-vest de municipiul Buzău, în marginea satului Cârlomăneşti, din comuna Verneşti.
Este plasat pe un platou cu suprafaţa de 7.500 mp, numit de localnici „Cetăţuia”, de formă ovală, neregulată, separat la vest şi la nord de terasa înaltă a râului Buzău, prin ravene naturale, iar spre est şi sud prezintă pante abrupte, diferenţa de nivel fiind de aproximativ 25 metri.
”În aşezarea de pe dealul Cetăţuia au fost dezvelite în urma săpăturilor arheologice, trei edificii cu suprafeţe cuprinse între 80 şi 100 mp, construite din lemn, lut şi piatră. Aceste construcţii, cu o încăpere rectangulară de mari dimensiuni, aveau cu siguranţă o destinaţie publică, de cult. În interiorul acestora au fost dezvelite vetre-altar ornamentate cu motive geometrice adâncite, folosite probabil la efectuarea unor ritualuri în prezenţa focului. Pe lângă obiecte uzuale, cum ar fi vase ceramice, în două dintre marile construcţii cercetate s-au descoperit peste 100 de fragmente de statuete zoomorfe din lut ars, reprezentând lupi, mistreţi, cerbi şi păsări. Toate aceste reprezentări plastice au fost realizate de un singur olar, care le-a modelat realist, ferm şi cu numeroase detalii anatomice”, susţine istoricul Sebastian Matei.
Reprezentările plastice de la Cârlomăneşti sunt unice în spaţiul locuit de geto-daci, susţine istoricul, nemaifiind descoperite în altă parte şi presupune că reprezentau atribute ale unor divinităţi sau chiar animale totemice.
”Venerarea acestor statuete în edificii publice nu se înscria însă în linia generală a religiei geto-dace, aşa cum o cunoaştem din izvoarele scrise sau din alte descoperiri arheologice. Se ştie faptul că religia geto-dacilor în vremea lui Burebista îl avea în centru pe zeul Zalmoxis, acesta fiind venerat în temple circulare sau rectangulare, cu coloane, cele mai cunoscute fiind cele de la Sarmisegetusa. Nu s-au păstrat date privind modul de oficiere a cultului, însă ceea ce ştim este că nu s-a găsit nicăieri în aşezările, cetăţile şi templele geto-dacice reprezentări tridimensionale ale zeităţilor venerate, fapt ce demonstrează că religia geto-dacilor era aniconică, lipsită de întruchipări materiale ale zeităţilor, aşa cum apar de exemplu în templele greceşti şi romane”, scrie Sebastian Matei în prezentarea sa despre ”Lupul de la Cârlomăneşti” pe portalul Muzeului Judeţean Buzău.
Această manifestare religioasă „eretică” a fost practicată doar la Cârlomăneşti şi ”putem presupune că statuetele erau expuse în interiorul edificiilor de cult pentru a fi adorate”, după cum spune Sebastian Matei.
Interesant pentru istoric este faptul că printre statuetele zoomorfe au fost descoperite şi statuete reprezentând războinici călare pe cai ce ţineau în mână un scut. Ele ar putea fi indicii ale existenţei unui cult al războinicilor sau al strămoşului ancestral. Perioada de timp în care acest cult s-a manifestat la Cârlomăneşti a fost una destul de scurtă, susţine Sebastian Matei.
”Datele culese în urma cercetărilor efectuate ne-a arătat faptul că statuetele zoomorfe şi antropomorfe au început să fie produse spre finalul perioadei de existenţă al davei de la Cârlomăneşti, probabil undeva în jurul anului 60 a. Chr., ele încetând a mai fi produse după anul 50 a. Chr., perioadă când aşezarea de aici îşi încetează existenţă destul de violent, lucru demonstrat de descoperirea unui templu şi a numeroase clădiri incendiate. Fără a avea argumente credibile în acest sens, putem presupune că sfârşitul violent al davei de la Cârlomăneşti s-ar fi putut datora manifestării religioase eretice practicate aici, lucru pe care regele Burebista nu l-a tolerat”, susţine istoricul.
În finalul articolului semnat de Sebastian Matei, autorul lansează o serie de întrebări: ”Având în vedere aceste date, ne punem întrebarea cum a fost posibilă o astfel de manifestare religioasă în dava de la Cârlomăneşti şi ce evenimente au generat-o? Cine a fost conducătorul local care a permis manifestarea acestui cult, cine este persoana care a pus bazele acestuia sau care a fost artizanul acestor piese, sunt întrebări la care nu vom putea răspunde”.
CITEŞTE ŞI
Burebista a rămas în istorie drept cel mai impunător rege al dacilor. A fost omul care a reuşit să unească sub stăpânirea sa triburile aflate în conflict şi să aducă Dacia în culmea puterii militare. Burebista, numit în vremea sa „cel dintâi si cel mai mare dintre regii din Tracia“, a fost ucis în urma unui complot, iar după moartea sa, relaţiile dintre uniunile de triburi s-au destrămat.
Herodot i-a numit pe daco-geţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”; în schimb, poetul latin Ovidius s-a arătat necruţător faţă de băştinaşii de pe malul Mării Negre, în mijlocul cărora fusese exilat. Îi numea sălbatici. O serie de mărturii istorice conturează portretul strămoşilor noştri din Antichitate.
Aproape 200 de cuvinte din limba română îşi au originea în limba vorbită de daci, potrivit celor mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă care s-au dedicat studierii limbilor arhaice. Dacii nu foloseau scrierea, este o altă concluzie la care au ajuns lingviştii consacraţi, însă cele mai multe dintre teoriile privind limba sau scrisul în vremea antică au stârnit controverse.
Se încarcă comentariile...
