Daniel Danil, artistul consacrat care susţine cu tărie benzile desenate: „Până şi în manualele şcolare ar trebui introduse“

Daniel Danil realizează benzi desenate încă din copilărie, însă de numai câţiva ani a devenit un adevărat bedefil. Mai precis, de când a început să publice în reviste de specialitate şi să-i fie apreciate creaţiile atât de public, cât şi de experimentaţii colegi din breaslă. Artistul de 53 de ani, este profesor de educaţie fizică, a fost antrenor de arte marţiale la o unitate militară de cercetaşi din Buzău iar în prezent este pictor de biserici.

Lui Daniel Danil îi place să deseneze din copilărie, iar după ce a terminat facultatea a mers la şcoala populară de artă pentru a deprinde cât mai mult din arta plastică. 

A fost cuprins brusc de pasiunea pentru desen şi ajunsese să îşi procure obsesiv cărţi despre pictură, tehnici ale graficii, istoria artei. Mulţi ani după Revoluţie îşi împărţea în mod egal timpul între artele marţiale şi desen, până când unitatea militară la care lucra s-a desfiinţat. 

„A trebuit să mă transfer în învăţământ ca profesor, pentru că eu am urmat şi Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport. Nu eram mulţumit de remuneraţie şi de aceea am decis să merg pe drumul artei, să-mi valorific cumva talentul. Aşa am decis să mă încriu la Şcoala de pictură bisericească de la Patriarhia Română, unde se învaţă ca pe vremuri, cu perioadă de ucenicie, unde cam şase ani am avut de învăţat. După şcoala de la Patriarhie am mers în echipa preotului Braşoveanu unde sunt şi la ora actuală“, spune Daniel Danil.

Celebrele reviste „Pif“ şi „Rahan“ 

Pasiunea pentru banda desenată o are din copilărie. Daniel Danil deţine şi acum în colecţia personală revistele care i-au îndrumat calea spre arta plastică. 

„Plăcerea pentru benzile desenate am descoperit-o datorită revistelor «Pif» şi «Rahan», care erau pe vremea lui Ceauşescu. Răsfoindu-le şi văzând desenele, am zis: hai să încerc şi eu! Am început să fac reproduceri după «Rahan» mai ales, şi desenând aşa mi-am dat drumul la mână. Revistele se procurau foarte greu. Îmi aduc aminte că erau copii din familii mai înstărite care aveau aceste reviste şi făceam afaceri cu ei. Îi păcăleam cumva, le dădeam ceva în schimb, timbre, şi primeam revistele mult dorite pe care le am şi acum în colecţie“, îşi aminteşte Daniel Danil.

Măiestria lui Daniel în arta benzii desenate a mocnit până după vârsta de 50 de ani, când artistul s-a intersectat cu editorul revistei „Harap Alb continuă“, ultima piesă din reduta aflată între această artă şi tăvălugul de alternative din era internetului. 

„Anul trecut, pe timp de iarnă, nu prea aveam de lucru şi atunci am zis să caut o alternativă. Intrând pe internet, am descoperit o editură din România care scotea o revistă de benzi desenate, dedicată. „Harap alb continuă“, se numeşte care, din păcate, după cinci ani de funcţionare, la începutul acestui an s-a închis din cauza lipsei banilor şi a distribuţiei pe piaţă din ce în ce mai deficitare. Datorită acestei reviste am descoperit banda desenată. L-am descoperit pe editorul de acolo, cu care am şi luat legătura şi i-am trimis nişte desene ca să îşi facă o părere. I-a plăcut foarte mult şi imediat am încheiat un contract pe un an de zile“, povesteşte Daniel.

A realizat poveşti religioase, multe episoade cu teme istorice, ilustraţii ale unor basme româneşti, toate recompensate în bani şi cu aprecieri ale experimentaţilor bedefili.  

„Am luat premiu pentru debut în benzi desenate de la Asociaţia Bedefililor din România, reprezentată de istoricul şi diplomatul Adrian Cioroianu, pasionat de aşa ceva. Mi-a apreciat foarte mult povestioara cu care am debutat, despre copilăria lui Mihai Viteazul. Premiile se decernează în fiecare an în aprilie, la un salon de bandă desenată de la Craiova, organizată de belgieni şi francezi. Acum am în lucru două poveşti religioase, pentru că este domeniul în care lucrez. În domeniul artelor marţiale, am povestea Musashi, la care am deja două episoade făcute, poveştile istorice fiind cele care mă pasionează cel mai mult la ora actuală“, precizează artistul buzoian.

Multe dintre personajele create de Daniel Danil au la bază tiparul celebrului Rahan, omul preistoric surprins mereu în ipostaze foarte dinamice şi cu o musculatură redată corect din punct de vedere anatomic. 

„Pe mine m-a ajutat mult şi faptul că am studiat educaţia fizică unde am făcut multă anatomie. Şi ideea de mişcare m-a fascinat foarte mult, adică în desen mie îmi place să surprind o anumită mişcare. Asta m-a ajutat la banda desenată, iar dacă nu cunoşti bine anatomia şi mişcarea omului, biomecanica, nu poţi să faci un desen. Ca stil, prefer să le lucrez în alb-negru, cu valoraţii, aşa cum se face un desen grafic, însă am şi poveşti cum sunt cele religioase în variantă color. Aici, mă ajută foarte mult tableta grafică pentru că se elimină anumite etape pe care le aveai la varianta clasică. Eu lucrez pe tabletă şi mai puţin pe carton. Mi-a fost greu la început, până m-am obişnuit, pentru că este o mică întârziere între creionul optic şi monitor, dar acum îmi merge mâna foarte uşor“, spune desenatorul. 

Nu se poate trăi din bandă desenată

În România, spune dezamăgit artistul buzoian, poţi număra pe degetele de la o mână artiştii care trăiesc din ilustraţie şi benzi desenate. Preţurile sunt foarte mici, undeva la 100 de lei pentru o pagină alb-negru de desenat, numai în tuş, „în condiţiile în care se lucrează mult la o bandă desenată, trebuie să te documentezi bine, exact ca la regia de film“. „Dacă ai noroc de un scenarist bun, care să îţi pune totul pe tavă, îţi mai rămâne doar să creezi personajele şi să desenezi. Eu la ora actuală nu am scenarist. Oameni mai vechi în domeniu mi-au spus aşa: dacă nu găseşti un scenarist bun pe bandă desenată ia cărţi, le citeşti, îţi faci scenariul şi după aceea treci la treabă. Asta fac acum!“, spune Daniel Danil.

Daniel este convins că din cauza internetului nu se mai cere acest gen de artă. Copiii de acum, având o tabletă în mână, o preferă pe aceasta.

„Le-aş recomanda benzile desenate cu mare drag copiilor pentru că privind personajele, imaginile, îi îndeamnă la citit. Apoi, stimulează şi imaginaţia pentru că ei trebuie să compună, să vizualizeze mental derularea poveştii între scenele de bandă desenată. Nu este ca la un film sau o carte de poveşti unde totul este relatat cursiv. Spaţiul dintre cadre trebuie interpretat de fiecare în parte şi asta e frumuseţea benzii desenate. Până şi în manualele şcolare ar trebui introduse pagini cu benzi desenate, pentru a deveni mai atractive şi a le forma copiilor deschidere către acest gen al artei vizuale“, spune Daniel Danil.

Ca stil, prefer să le lucrez în alb-negru, cu valoraţii, aşa cum se face un desen grafic, însă am şi poveşti cum sunt cele religioase în variantă color. Aici, mă ajută foarte mult tableta grafică pentru că se elimină anumite etape pe care le aveai la varianta clasică.