Dochia şi mioarele împietrite pe un deal din Buzău. Cum s-a născut o legendă celebră în jurul câtorva bucăţi de stâncă

Zona de curbură a Carpaţilor este o nesecată sursă de poveşti şi basme, rostite de bunici nepoţilor lor, generaţii după generaţii. Astfel a ajuns până în zilele noastre o variantă locală a legendei Dochiei, împietrită pe un deal din Cozieni împreună cu mioarele ei.

Locul pe care se află o formaţiune de câteva sute de stânci parcă aruncate de cineva peste o colină de pe raza satului Punga este numită de săteni ”La Dochia”, pentru că pietrele seamănă cu siluetele unei păstoriţe şi ale mioarelor sale.

În jurul rocilor, unele înalte de doi metri, s-a creat o legendă iar aceasta vorbeşte despre Dochia ca fiind sora unui mare rege dac. E foarte veche, spun spun sătenii din Punga, pentru că au auzit-o de la bătrânii lor.

”Când eram copil ne jucam pe acest loc. Bunicii ne spuneu povestea Dochiei ca fiind sora lui Decebal. Acesta când a fost prins de romani, sora lui, Dochia, s-a îmbrăcat cu multe cojoace pentru a părea o babă, a plecat cu o turmă de oi, a mers, a mers, trecând prin văi şi munţi şi se pare că a ajuns pe meleagurile noastre, în satul Punga. Aici, aşa cum spune povestea, Dochia a dat jos din cojoace însă peste noapte a dat un ger năprasnic iar turma si Dochia au devenit stane de piatră”, ne spune Virgil Bâgiu.

Zona este încărcată de mister, spune Bâgiu. În primul rând, susţine el, este de neînţeles cum au ajuns rocile pe un deal deloc stâncos, cu verdeaţă şi pomi. 

”Parcă au căzut de sus şi s-au spart. Panta pe care sunt pietrele se află spre nord- vest, cu o înclinare de 15-20 %, poate mai mult. Sunt câteva sute de pietre, cred, având diferite forme. Asemenea pietre nu se găsesc în alte locuri din Cozieni şi par a fi puse acolo de o mână. De unde au apărut? Mister total. Oricum, zona este de o mare frumuseţe iar locurile sunt încărcate de istorie”, spune Virgil Bâgiu.

CITEŞTE ŞI Misterul celor două gorgane din localitatea buzoiană

Pentru localnicii din Cozieni, comună din zona colinară a judeţului Buzău, înconjurată de păduri, două misterioase movile din piatră, asemenea unor morminte, ”gorganele” cum le spun ei, au fost mereu sursa unor bănuieli. Forma lor simetrică dar şi compoziţia geologică sunt pentru mulţi dintre oamenii locului indicii că a fi fost ridicate de strămoşi, cu un scop anume, şi nu sunt creaţii ale naturii.

Legendele Babei Dochia. Baba Dochia, mama lui Dragobete 

A fost odată o femeie căreia i se zicea Baba Dochia. Avea la rândul ei un băiat frumos, Dragobete, mândria ei. Într-o zi, Dragobete s-a îndrăgostit până peste cap de o fată frumoasă şi tânără ca primăvara, care urma să-i devină soţie. Baba Dochia nu era de acord şi pentru a-şi necăji nora, i-a dat într-o zi rece de iarnă un ghem de lână neagră şi i-a spus: „du-te la pârâu şi spală acest ghem, să te întorci acasă abia când acesta devine alb şi curat!”. Fata a tot încercat să albească ghemul, până şi-a julit mâinile, însă nu putea să plece acasă până nu-şi îndeplinea sarcina.

Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să spele lâna cu ea. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită aceasta a plecat spre casă, dar soacra sa, auzind povestea fetei, a acuzat-o că acela ce i-a dat floarea nu era un simplu prieten – fata l-a numit Mărţişor pe acesta, nerecunoscându-l pe Iisus Hristos.

După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea? Pe parcursul călătoriei sale, şi-a scos, rând pe rând, cele douăsprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Ningea şi totul începuse să îngheţe. Dochia a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră.

Baba Dochia, o prea frumoasă prinţesă

O altă legendă spune că Dochia era fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă că toţi fiii de crai o peţiră dar ei nici unul din ei nu-i plăcea. Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul dintre ei porneşte cu război împotriva împăratului, tatăl fetei. Gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.

Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă. Şi-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace pentru că era iarnă şi frig, şi şi-a luat drumul spre pădure. A stat fata până primăvara când a dat colţul ierbii. În prima zi din martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, iar baba şi-a mai lepădat un cojoc, şi aşa până ce şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a azvârlit ultimul cojoc, începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheţă pe babă şi o prefăcu într-o stană de gheaţă.

Dochia, fiica lui Decebal

În multe părţi se crede că Dochia ar fi fost fiica lui Decebal şi că a fugit în pădure şi s-a făcut păstoriţă, de frică să nu cadă în mâinile romanilor şi ale împăratului Traian. Legenda spune că Traian, cuceritorul Daciei, se îndrăgosteşte de Dochia. Aceasta refuză să i se alăture şi se refugiază împreună cu "a ei popor" pe muntele considerat sacru de către daci, Ceahlău. Dându-şi seama că nu poate scăpa de patima lui Traian îi cere ajutor zeului suprem Zamolxes, care o transformă împreună cu turma sa în stâncă.