Mama care a intrat la facultate împreună cu fiul ei surdo-mut. „Dumnezeu a vrut ca amândoi să fim admişi, şi nu oricum“

Ionica Tarău şi fiul ei vor merge împreună la facultate

O buzoiancă trecută de prima tinereţe şi fiul ei, un tânăr cu deficienţe de auz şi vorbire, au demonstrat că în viaţă nu există bariere de netrecut. Ambii au promovat examenul de admitere la Facultatea de Jurnalism din Bucureşti, o premieră pentru instituţia de învăţământ superior dar şi pentru persoanele cu deficienţe de auz.

La 52 de ani, buzoianca Ionica Tarău este unul dintre membrii activi ai societăţii civile din Buzău, fiind implicată în numeroase proiecte de susţinere a persoanelor cu deficienţe de auz. Este autorizată ca asistent social, mediator social, formator, interpret în limbaj mimi-

co-gestual şi specialist în activitatea de lobby.

Din poziţia de preşedinte al „Asociaţiei 1 Iunie“, a ajuns frecvent în atenţia opiniei publice locale cu iniţiative legislative, proiecte sau implicări în diverse colaborări, cum a fost în cazul implementării la nivelul judeţului Buzău al sistemului de urgenţă 113, destinat surdo-muţilor. 

Numele Ionicăi Tarău a ajuns din nou pe buzele multora, după ce s-a răspândit vestea că buzoianca a devenit studentă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti. Ea a fost admisă în urma examenului pe care l-a susţinut pe data de 15 septembrie 2016, împreună cu fiul ei, Mihai, tânăr cu deficienţe de auz şi vorbire. 

La originea deciziei de a deveni studentă la vârsta de 52 de ani a fost dorinţa nemărginită de a-şi ajuta fiul cu probleme să ajungă ceea ce-şi doreşte. A vrut  totodată să demonstreze că persoanele cu dizabilităţi pot răzbate prin hăţişul societăţii româneşti, dacă au o motivaţie puternică.

Bacalaureatul, prima barieră depăşită

Fiul Ionicăi, Mihai, în vârstă de 26 de ani, a fost încurajat de mama sa să urmeze cursurile unui liceu, iar anul acesta a promovat examenul de Bacalaureat, la care a obţinut media generală 6,60. Pentru surzii din România, liceul este punctul final al parcursului şcolar întrucât facultăţile nu pun la dispoziţie şi un interpret în limbajul mimico-gestual. 

Pentru Ionica nu a fost uşor să încerce să dea atmitere la facultate, în tandem cu fiul său surdo-mut, întrucât tot timpul a avut în suflet temerea că numai unul dintre ei va fi admis. „Astăzi, la prima oră, aproape că nu aveam curajul să postez ceva. Gândeam... Dacă voi lua eu examenul şi Mihai nu? Dacă-l va lua el şi eu nu? Ei bine, Dumnezeu a vrut ca amândoi să fim admişi, şi nu oricum“, a scris Ionica Tarău pe Facebook, după experienţa examenului de admitere.

Mama şi fiul au ieşit fericiţi din examen. Au avut de realizat câte un eseu, iar ambii au scris despre rolul în presă al interpreţilor în limbajul semnelor, pentru ca informaţia să ajungă şi la surdo-muţi. Ionica Tarău a fost a patra pe listă, cu nota 7.80, iar fiul ei, pe locul şase. 

„Am simţit alături de Mihai că examenele pentru surzi sunt foarte grele. Din această cauză este puţin speriat. Nu toate cuvintele au traducere, nu sunt profesori care să comunice cu ei prin semne. Cred că cel mai bine pentru ei este ca examenele să fie cu test grilă, întrebare şi răspuns; mai bine decât o poveste. Gramatical, este de asemenea greu“, spune Ionica Tarău.

Tânărul vrea să ajungă cameraman

Cu ajutorul mamei sale, Mihai speră să absolve facultatea şi să devină operator de imagine. „Vrea să filmeze activităţi din sport, sănătate şi educaţie. Îşi doreşte un loc de muncă, îi place să filmeze la activităţile sportive, cum sunt jurnaliştii pentru secţiunea sport. Îşi doreşte mult ca, din lumea surzilor, să vadă la televizor la fel cum auzitorii percep diferite emisiuni TV“, explică Ionica Tarău.

Fiul Ionicăi îşi dorea iniţial să devină cadru didactic, dar pasiunea pentru televiziune a învins. Peste trei ani, atunci când va absolvi Facultatea de Jurnalism, tânărul ar vrea să lucreze ca operator de imagine în cadrul Consiliului Naţional al Dizabilităţii. „El a mai mers cu mine la Consiliul Naţional al Dizabilităţii, unde există un studio şi se filmează. E speriat de aparatură acum, pentru că una e să filmezi cu telefonul sau un aparat foto, şi alta e să foloseşti o aparatură pe care nu o cunoşti, complicată, cum este cea profesională. Dar are suficient timp să se adapteze şi să înveţe“, adaugă Ionica Tarău.

”Şi surzii pot intra în direct”

După ce a ales să-i fie colegă de bancă fiului ei, ca să-l ajute să parcurgă anii studenţiei, Ionica Tarău a devenit conştientă că viaţa sa îşi schimbă cursul. Nu exclude ca, peste câţiva ani, cei doi să facă echipă: mama reporter iar fiul operator. 

„O să vedem acum ce o să se schimbe, pentru că ceva cu siguranţă se va schimba. Pentru mine acum este dificil, deoarece opţiunea este nouă. M-am gândit să devin un jurnalist care să ofere o oportunitate persoanelor surde să intre în direct la emisiuni. Aşa cum auzitorii intră în direct, şi surzii pot intra în direct pentru a comunica măcar o dată pe lună. Pot ajuta ca informaţiile de interes public să fie traduse şi pentru ei pentru că atunci ei nu mai pot fi manipulaţi. În lumea surzilor este greu de pătruns“, spune buzoianca Ionica Tarău. 

„Cot la cot“ încă din şcoala generală

Viaţa Ionicăi Tarău, preşedintele „Asociaţiei 1 Iunie“ şi unul dintre puţinii interpreţi în limbaj mimico-gestual cu atestat în România, s-a schimbat radical în anul 1990 când era studentă în ultimul an de facultate, la Politehnică. Atunci l-a născut pe Mihai. Era extrem de fericită dar, la un moment dat, şi-a dat seama de faptul că micuţul ei avea o problemă: nu vorbea şi nu mergea. L-a dus la diverşi medici care, nu după multă vreme, au dat verdictul: problemele medicale iremediabile ale copilului erau cauzate de RH-ul negativ al mamei.

Femeia s-a împăcat cu ideea că are un copil surdo-mut şi a încercat să facă totul să-l ajute. Îi era însă foarte greu pentru că tratamentele erau foarte scumpe, iar ea nu avea suficienţi bani şi nici informaţii despre boală. Nu şi-a părăsit, însă, niciodată copilul şi a fost lângă el în fiecare moment.

Chiar şi când a început şcoala, a mers şi stătea cu el în bancă şi învăţau cot la cot. Soarta a făcut ca, în anul 1997, Mihai să sufere un accident de maşină în urma căruia a fost supus unei operaţii pe creier.

Ionica Tarău a continuat să lupte cu aceeaşi îndârjire pentru drepturile sale şi ale copilului său. 

A învăţat limbajul mimico-gestual apoi, în 2005, s-a angajat la DGASPC la biroul de relaţii cu publicul. În anul 2006 a pus bazele „Asociaţiei 1 Iunie 2001“, organizaţie neguvernamentală care lucrează exclusiv în interesul persoanelor cu dizabilităţi de auz şi vorbire. Tot în 2006 a deschis şi Centrul de Pregătire pentru o viaţă independentă în limbaj mimico-gestual.