Teoria uluitoare despre o catacombă misterioasă descoperită accidental în Buzău. „Strămoşii mei vorbeau despre tuneluri în care se putea intra cu trăsura“

Primarul din localitatea buzoiană Podgoria vrea să facă săpături pentru a vedea dacă incinta subterană descoperită zilele trecute la 3 kilometri de Râmnicu Sărat este parte a unui tunel de evacuare a populaţiei din oraş în vremuri de restrişte.

Urme ale unei vechi construcţii subterane, cu pereţi din cărămidă, au ieşit la lumină în comuna buzoiană Podgoria, în urma unor săpături pentru turnarea fundaţiei unei case. În catacombă au fost găsite şi oseminte.

Descoperirea a fost făcută de proprietara unui teren de la intrare în Podgoria, pe care aceasta s-a apucat să construiască o casă.  

În timp ce săpau la un metru adâncime, pentru fundaţie, muncitorii au dat de un zid din cărămizi.

Aceştia au scos câteva bucăţi din zid şi aaşa au descoperit camera de doi metri înălţime, cu tavan boltit şi o deschidere de 2,5 metri. 

După ce a fost lărgit orificiul, femeia a coborât pe o scară în camera al cărei tavan era îngropat la un metru în pământ unde a descoperit resturile unor cranii de cal şi ovine.

Primarul Marius Chiru, profesor de geografie şi pasionat de istorie, crede că descoperirea din comuna pe care o păstoreşte este un important indiciu al existenţei unor galerii subterane care pornesc din Râmnicu Sărat şi se pierd în zona de deal.

Acesta susţine că incinta subterană al cărei plafon a fost descoperit după decopertarea unui strat de un metru grosime de pământ ar fi restul unor catacombe cu rol de refugiu. Cetăţenii le foloseau pentru a părăsi oraşul atunci când era ameninţat de cotropitori, crede Chiru. 

”Strămoşii mei, când s-au stabilit în zonă, la începutul anilor 1900, vorbeau despre tuneluri în care se putea intra cu trăsura. Este o legendă care, iată, ar putea avea la bază sâmbure de adevăr”, spune Marius Chiru.

Catacomba care a fost găsită într-o zonă a satului cu case construite în ultima sută de ani seamănă cu cele găsite în oraşul Râmnicu Sărat, spune primarul din Podgoria. Despre acestea, arheologii susţin că au peste 200 de ani vechime şi ar fi fost beciurile de sub casele negustorilor din târgul aflat la graniţa Ţării Româneşti cu Moldova.

„Incinta are trei ramificaţii de peste trei metri lungime fiecare, ce par a continua spre oraşul Râmnicu Sărat, Mănăstirea de la Podul Bulgarului şi către albia râului Râmnicu Sărat. Nişte săpături ar putea lămuri dacă avem de-a face cu un tunel, aşa cum cred eu, sau cu beciuri izolate, cum susţin reprezentanţii muzeului”, spune Marius Chiru, primarul din Podgoria. 

Experţii Muzeului din Râmnicu Sărat au fost înştiinţaţi despre descoperirea făcută la 3 kilometri distanţă de oraşul în care au mai fost găsite astfel de catacombe zidite la trei metri în pământ.

Cea mai veche menţiune documentară a numelui de „Râmnicu Sărat” descoperită până acum, datează din 8 septembrie 1439. Este vorba despre un privilegiu comercial acordat de domnitorul muntean Vlad Dracul negustorilor poloni, ruşi şi moldoveni, în care se precizează că „liovenii plătesc prima vamă la Râmnicu Sărat, doi florini ungureşti de căruţă încărcată, apoi dau şi celelalte vămi”, referire care poate fi însă despre râu. 

În ultimele trei secole, aşezarea s-a dezvoltat în jurul Complexului Brâncovenesc, un important ansamblu de clădiri edificat de domnitorul Constantin Brâncoveanu, împreună cu unchiul său, Mihail Cantacuzino Spătarul, între 1690 şi 1697. 

Biserica din mijlocul complexului a fost ridicată în centrul târgului de pe râul Râmnic, aflat la marginea de nord-est a Ţării Româneşti, pe locul unei biserici din lemn din secolul al XVI-lea, purtând hramul "Adormirea Maicii Domnului".

Zidul de cetate medievală, păstrat parţial la sfârşitul secolului al XX-lea, este prevăzut pe laturile de sud şi de est, precum şi la mijloc, cu turnuri patrulatere la exterior şi cu turnuri hexagonale la colţuri. Pe pisania de la intrarea în biserică sunt trecuţi ctitorii mănăstirii, Constantin Brâncoveanu şi unchiul său Mihail Cantacuzino. 

Cercetările arheologice au evidenţiat faptul că mănăstirea exista din secolele anterioare, în timpul lui Constantin Brâncoveanu fiind demolate latura vestică a mănăstirii, precum şi chiliile-anexă, în locul cărora s-a construit Casa Domnească.

Mănăstirea Râmnic, aşa cum este cunoscută în analele vremii, avea în Evul Mediu un rol strategic, fiind un adăpost la vreme de restrişte al localnicilor în calea năvălitorilor.