Termele lui Constantin cel Mare de la Pietroasele, un avanpost al Bizanţului împotriva barbarilor. Erau construite după cele mai avansate tehnici ale vremii

Ruinele castrului şi termelor romane de la Pietroasele le-au oferit istoricilor indicii suficiente pentru a-i convinge că în acest avanpost al imperiului creat de Constantin cel Mare se trăia la standardele cele mai ridicate ale vremii. Descoperirile duc la concluzia că aici a fost cândva reşedinţa unui demnitar important trimis în urma reorganizării trupelor romane pe graniţa de nord a Bizanţului pentru a apăra Constantinopolul de barbari.

Primul care a obţinut informaţii despre castrul roman târziu de la Pietroasele a fost Alexandru Odobescu, în 1866, când a venit în localitate pe urmele tezaurului Cloşca cu puii de aur. 

Marele savant a făcut atunci primele şi unicele sondaje arheologice executat de el vreodată în teren, în urma acestora descoperind „amestecate cu multă cenuşă, pietre de construcţie, cărămizi, vase din lut grosiere, fragmente de butelii din sticlă, vase, arme şi bucăţi de metal, doi piepteni mici şi o daltă din os, numeroase râşniţe din piatră, multe oase de animale domestice, câteva bucăţi de lemn putrezit şi, în fine, o mică monedă de bronz cu efigie imperială” (A. Odobescu, ”Le Trésor de Pétrossa”), nedescifrată deoarece era foarte alterată. 

Cercetările privind construirea cazărmii au pus în evidenţă folosirea unor tehnici foarte avansate pentru acea perioadă. Şanţurile de fundaţie au fost săpate până la stânca masivă, aflată la peste doi metri adâncime, erau umplute cu bolovani de dimensiuni mijlocii, peste care s-a depus mortar din var, nisip, cărămidă pisată şi cărbuni în care au fost înecaţi bolovani până la faţa solului, unde fundaţia a fost netezită.

Zidul era lat de 3 metri şi înalt de 7 – 8 metri. La construirea peretelui de incintă s-au folosit peste 14.000 de metri cubi de piatră şi mortar, echivalent cu peste 17.500 de care. Stratul de bolovani nelegaţi cu mortar, de la fundul şanţului de fundaţie, asigura evacuarea apelor pluviale de pe suprafaţa castrului. 

”O asemenea construcţie dovedeşte existenţa unui proiect elaborat de arhitecţi cu experienţă, aplicat exact de ofiţeri şi meşteri romani pricepuţi, care au coordonat munca miilor de lucrători folosiţi la pregătirea materialelor – piatra cioplită şi necioplită, varul, cărămizile, loazbele, puse în operă pentru realizarea formidabilei fortificaţii. Cel puţin o parte din lucrătorii care au participat la edificarea castrului trebuie să fi fost recrutaţi din rândul populaţiei autohtone, aceştia muncind cot la cot cu soldaţii şi lucrătorii romani” (Gh. Diaconu, Castrul de la Pietroasa).

La o distanţă de aproximativ 500 de metri la est de colţul de sud-est al castrului, au fost descoperite în iulie 1976 termele romane, sau edificiul cu hipocaust, un obiectiv care avea să le ofere arheologilor informaţii preţioase la fiecare sesiune de săpături. 

Echipa de arheologi de la Muzeul Judeţean Buzău a aflat că edificiul fusese reşedinţa unor căpetenii romane, care au fost trimise de împăratul Constantin cel Mare la nord de Dunăre, să oprească năvălirile barbare. În interiorul clădirii funcţionau un fel de băi publice, asemănătoare celor de la Roma. 

“Termele erau folosite la acea dată de ostaşii romani care erau campaţi în castru Trupele care foloseau acest edificiu presupunem că ar fi cele care făceau parte din Legiunea a 11-a Claudia, legiune care avea baza la Durostorum. Acest sistem de fortificaţii trebuia să apere noua capitală a imperiului pe care Constantin a inaugurat-o în mai 330, oraşul Constantinopol. Ştim exact că prin tratatul din 332, Constantin a impus gotilor să îi respecte pe creştinii de la nord de Dunăre, deci a sprijint răspândirea creştinismului de atunci şi a făcut ca viaţa organizată din imperiul roman să pulseze foarte intens şi la nord de Dunăre”, a explicat arheologul Gabriel Stăicuţ. 

Băile romane de la Pietroasele, spun specialiştii, au fost o construcţie impresionantă în concepţie şi fascinantă ca aspect, ale căror culoare şi încăperi erau pardosite cu plăci de marmură albă, pereţii erau decoraţi în frescă frumos colorată în combinaţii de albastru, roşu, galben, verde şi brun, iar ferestrele erau închise cu vitralii din plăcuţe de sticlă multicolore fixate cu rame de plumb.

Edificiul dispunea de bazine cu apă caldă şi apă rece, de săli pentru exerciţii şi antrenamente, săli de muzică, de dans, de lectură, de odihnă, spaţii de lucru, bucătărie, sală pentru banchete. Întreaga construcţie era încălzită printr-un sistem ingenios compus dintr-un focar furnium de mari dimensiuni, în care ardeau buştenii de lemn, de unde căldura circula prin canale amplasate sub pardoseala din cărămizi şi mortar sprijinită pe stâlpişori din cărămizi pătrate şi prin bolţi. 

Potrivit arheologilor, bazinele de mici dimensiuni, cu laturi de 2 X 1.20 metri, erau pardosite cu plăci de marmură tăiate la dimensiunea fundului, pe una din laturi aveau amenajată o treaptă-banchetă din cărămizi, înaltă de 40 de centimetri şi lată de 30 de centrimetri, pe care şedeau personajele în timpul îmbăierii, iar pereţii erau coloraţi şi pictaţi. Accesul la bazine se făcea pe scări din cărămidă tencuită.

"Focarul de căldură, furnium sau praefurnium, de mari dimensiuni era conceput pentru arderea de buşteni de lemn. De aici, căldura circula prin canalele amplasate sub pardoseala din cărămizi şi mozaic, amplasate sub pardoseala din cărămizi şi mortar, sprijinită pe stâlpişori, asigurând confortul dorit în fiecare colţ al edificiului. Descoperirile recente sunt de o importanţă fantastică şi pentru asta ar trebui făcut mult mai mult din partea autorităţilor pentru a fi puse în evidenţă", precizează istoricul Marius Constantinescu, de la Muzeul Judeţean.

Unele dintre cărămizi erau ştampilate cu sigiliile Legiunii a XI Claudia Pia Fidelis, cantonată în acea vreme la Durostorum, azi Silistra, pe malul stâng al Dunării. În umplutura incăperilor edificiului au fost descoperite numeroase bucăţi de marmură, fragmente de tencuială decorată în tehnica fresco, o conductă din olane cu mufă, fragmente ceramice din vase de tradiţie dacică lucrate la mână si la roată, precum oale, borcane, străchini, dar şi vase romane lucrate fie din pastă zgrunţuroasă fie din pastă roşie-gălbuie fină, precum amfore si ulcioare, unele smălţuite verde-oliv.  

Edificiul cu hipocaust era folosit atât ca reşedinţă a comandantului garnizoanei castrului, cât şi ca spaţiu în care îşi petreceau după-amiezile, serile şi zilele de sărbătoare comandanţii unităţilor militare aflate în castrul aflat la 500 de metri distanţă, dar şi ingineri, arhitecţi, reprezentanţi ai administraţiei, negustori, alte persoane de vază din sistemul de fortificaţii numit Valul lui Traian sau Brazda lui Novac de nord. 

Acesta a fost un sistem defensiv construit de Constantin cel Mare pentru apărarea teritoriului de la nord de Dunăre recucerit de el probabil imediat după anul 323 e.n.

Sistem avansat de aducţiune

Castrul, termele şi aşezarea civilă erau aprovizionate cu apă din două izvoare captate, unul la circa un kilometru nord – vest de castru, pe valea pârâului Urgoaia, celălalt la circa 700 metri nord de terme. De aici, apa era dirijată spre cele trei obiective prin două conducte de olane din lut ars smălţuite verde – oliv pe interior.

”Am găsit un sistem pe bază de olane, ţevi din ceramică, ce plecau de pe versanţii dealului şi ajungeau în tabără. Apa probabil că era captată în mici acumulări, în urma ploilor, şi transportată gravitaţional prin reţeaua de aproape doi kilometri până la castru şi termele romane”, spune Laurenţiu Grigoraş, de la Muzeul Judeţean Buzău.

Construcţiile ridicate de romani, inclusiv aducţiunea, au fost utilizate mult timp după plecarea acestora, de către localnici, indicii fiind urme ale unor anexe din lemn descoperite în prelungirea edificiilor din castru. 

Vestigiile romane din Pietroasele datează din secolul al IV-lea e.n., anii 360, 370, la peste cinci decenii de la retragerea aureliană, semn că la nord de Dunăre rămăsese cel puţin această garnizoană de la poalele dealului Istriţa.

Castrul şi edificiul cu hipocaust de la Pietroasele, singurul ansamblu roman de asemenea amploare existent în Câmpia Română la peste 100 de kilometri distanţă de Dunăre în interiorul teritoriului dacic, demonstrează concepţia şi coordonarea romană, realizată prin prezenţa efectivă a militarilor, arhitecţilor, constructorilor, meşterilor romani, dar şi implicarea în munca concretă a populaţiei locale daco-romane, care a contribuit la extragerea, transportul, pregătirea şi punerea în operă a materialelor de construcţie.