Ziua Pompierilor. Un simplu gest al lui Kerim Paşa, interpretat greşit, a declanşat Bătălia din Dealul Spirii

Pompierii din toată ţara sărbătoresc, pe 13 septembrie, ziua armei. Este momentul din an în care pompierii cinstesc memoria şi curajul înaintaşilor care şi-au dat viaţa în Bătălia de la Dealul Spirii, când 166 de pompieri militari au ţinut piept unei armate otomane. Ostaşii au fost comandaţi de căpitanul Pavel Zăgănescu, din Râmnicu Sărat.

Ca în toate unităţile de pompieri din toată ţara, şi la ISU Buzău au avut loc festivitatea de avansare în grad a cadrelor militare din cadrul unităţii, acordarea de diplome pentru pompierii cu rezultate deosebite în activitate sau pentru participanţii la anumite concursuri sportive.

Astfel, au fost înaintaţi în grad cinci pompieri după cum urmează. De asemenea au fost înmânate cinci diplome de merit pentru cadrele care au avut rezultate excepţionale în activitate, precum şi diplome pentru concursurile sportive – Cupa 13 septembrie – organizată la nivelul ISU Buzău.

Festivităţile marchează împlinirea a 169 de ani de la marea bătălie din Dealul Spirii, act eroic în apărarea Revoluţiei de la 1848, unde 166 de pompieri militari au ţinut piept unei armate otomane. Ei au fost comandaţi de căpitanul Pavel Zăgănescu, un susţinător al ideologiei paşoptiste, fiul unui boier din Râmnicu Sărat, judeţul Buzău.

Pavel Zăgănescu s-a născut pe 17 ianuarie 1815, la Râmnicu Sărat. A fost fiul lui Grozescu Căminarul şi al Smarandei, mama sa ţinând să primească numele de familie al bunicului, care decedase în 1784, lăsând moştenire familiei 400 de stânjeni de moşie, 14 pogoane de vie şi o cârciumă în Bucureşti. 

Fiind originar dintr-o familie de condiţie bună, a urmat cursurile Şcolii Primare Greceşti din Râmnicu Sărat, fiind apoi trimis să-şi continue studiile la Bucureşti, unde a făcut parte din primele generaţii de tineri care au studiat în limba română.

Pavel Zăgănescu, un important personaj al Revoluţiei de la 1848

În septembrie 1848, îngrijorat de amploarea pe care o luase mişcarea revoluţionară, guvernul de atunci a chemat în ajutor trupele otomane, acestea pornind spre Bucureşti cu o coloană formată din aproape 6.000 de ieniceri. Trupele în frunte cu Omer Paşa, Kerim Paşa, Ismail Paşa şi Mehmet Paşa au sosit pe 12 septembrie, stabilind tabăra în câmpia de la Cotroceni. 

La 12 septembrie, colonelul Radu Golescu, comandantul Regimentului 2 Infanterie şi şeful Garnizoanei Bucureşti, a primit ordin din partea Locotenenţei Domneşti să deplaseze a doua zi subunităţile în Dealul Spirii, pentru a întâmpina trupele otomane ce urmau să intre în Capitală.

Coincidenţa a făcut ca în aceeaşi zi de 13 septembrie Regimentului 2 Infanterie să i se înmâneze drapelul de luptă, solemnitatea ceremoniei influenţând moralul ostaşilor. Starea de spirit a acestora s-a transmis şi pompierilor comandaţi de căpitanul Pavel Zăgănescu, care presimţeau iminenţa unui conflict şi au ţinut să meargă cu toţii în cazarma din Dealul Spirii.

Pavel Zăgănescu, împreună cu cinci ofiţeri, 150 de soldaţi, şase sergenţi, doi gornişti şi doi toboşari, a ţinut piept avangardei coloanei lui Kerim Paşa, ce cobora pe uliţa Mihai Vodă, această luptă însemnând cea dintâi confruntare armată, purtată de oastea modernă română, după reînfiinţarea ei, în 1830. 

În lucrarea ”Istoria fondărei oraşului Bucureşti”, Dimitrie Papazoglu, care mărturiseşte că relatarea sa se bazează pe mărturiile unor ofiţeri pompieri, evocă episodul încăierării din perspectiva pompierilor care se îndreptau spre un eveniment festiv. Potrivit acestuia, scânteia s-a aprins în momentul în care românii au interpretat greşit un gest prin care Kerim Paşa le cerea să se dea la o parte din calea sa. 

Încleştarea propriu-zisă a pornit ca urmare a unei altercaţii dintre sublocotenentul Companiei de Pompieri, Dincă Bâlsan, şi un militar otoman.

”La semnalul ce dete Kerim Paşa, a se da în lături din drum, această trupă nu înţelese şi se împreună amândouă flancurile, începând a se încurca prin rândurile otomane, grăbeau de a sosi în cazarmă. Se vede că atingerea ce avură rând cu rând, soldat cu soldat, se învrăjbiră amândouă flancurile, încât începu lupta deodată; sublocotenenetul Dincă slobozi pistoalele în generalul turc şi maiorul arab, aşa încât maiorul căzu mort, cum şi calul generalului; flancurile se băteau în focuri şi în baionete, şi Kerim Paşa comandă, strigând, a veni tunuri.” (”Istoria fondărei oraşului Bucureşti”, autor Dimitrie Papazoglu). 

Confruntarea a durat circa două ore şi jumătate, între 16.30 şi 19.00, de partea română înregistrându-se 48 de morţi şi 57 de răniţi, în timp ce în tabăra turcilor s-a consemnat că au murit 158 de persoane şi 500 au fost rănite.

În cele din urmă, văzând că nu poate înfrânge rezistenţa pompierilor, Kerim Paşa a trimis un ofiţer, care i-a propus lui Zăgănescu încetarea focului, garantând în schimb „libera ieşire din cazarmă”, angajament ce nu a fost însă respectat.

Odată cu înăbuşirea revoluţiei, Pavel Zăgănescu şi alţi ofiţeri au fost daţi afară din armată, arestaţi şi închişi doi ani la Văcăreşti. Ofiţerul buzoian a fost judecat de o comisie creată pentru cercetarea evenimentului de la 1848, care l-a găsit nevinovat, cu toate acestea, Zăgănescu nemaifiind primit în armată.

A murit în anul 1897, rămânând unul dintre simbolurile Revoluţiei de la 1848. La moartea sa, presa a consemnat tristul eveniment aducând elogii aceluia despre care s-a spus: „Cu dânsul dispare veteranul eroilor naţionali, iar România poate fi mândră de fiul ei!”