Când copilul pică la mijloc în războiul unui divorţ. Psiholog: Va învăţa o lecţie greşită, va ajunge în relaţii toxice ca adult

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Foarte puţine studii măsoară impactul devastator pe care îl manifestă divorţurile asupra sănătăţii mentale şi emoţionale asupra copiilor. De cele mai multe ori, copilul pică la mijloc şi este cel care suferă cel mai mult.

Profunzimea impactului depinde de mai mulţi factori: vârsta, nivelul de înţelegere şi maturitate, alte persoane care pot fi implicate, motivul divorţului, modul în care gestionează părinţii, reacţiile acestora unul faţă de altul sau faţă de copil etc. 

Psihologul Andra Tănăsescu ne învaţă cum să gestionăm această situaţie delicată, de ce este important ca despărţirea să se facă în termeni amiabili, dar şi cum să-i explicăm copilului separarea părinţilor pentru ca acesta să fie afectat cât mai puţin.

Conform Institutului Naţional de Statistică, în anul 2019 numărul divorţurilor pronunţate prin hotărâri judecătoreşti definitive sau pe cale administrativă a fost de 30197, în scădere cu 660 divorţuri comparativ cu anul 2018. Rata divorţialităţii a scăzut de la 1,39 divorţuri la 1.000 locuitori în anul 2018, la 1,36 divorţuri la 1.000 locuitori în anul 2019.

Adevărul: Care este primul pas pe care trebuie să-l facă părinţii?

Andra Tănăsescu: În momentul în care doi adulţi decid să divorţeze, este foarte important cum gestionează despărţirea. Lucru valabil atât pentru propria lor linişte sufletească, cât şi pentru echilibrul psiho-emoţional al copilului. Şi pot exista (cel puţin) două scenarii: (1) Unul în care copilul este afectat de divorţul celor doi şi (2) altul, în care impactul divorţului este foarte mic asupra copilului. Una dintre situaţiile în care copilul este afectat puternic este atunci când pică la mijloc, victimă, în războiul părinţilor. 

Ce se întâmplă atunci când divorţul se încheie cu scandal?

Atunci când aceştia încheie relaţia cu focuri de artificii, cu certuri, ameninţări, şantaj emoţional etc., copilul poate fi marcat puternic. Acesta poate trage concluzia că este de vină, ori că va fi respins de către un părinte dacă „se aliază” cu celălalt. Se va simţi vinovat de fiecare dată când va vorbi cu unul dintre părinţi, în lipsa celuilalt. Ba mai mult, poate simţi teamă şi vină dacă îşi va manifesta propria opinie, care ar putea fi diferită de a unuia dintre părinţi.

Mai mult decât atât, specialistul afirmă că, printr-un astfel de model, copilul învaţă o lecţie greşită despre gestionarea emoţiilor, a conflictelor, a durerii şi va ajunge în relaţii toxice ca şi adult. Stima de sine, încrederea, imaginea de sine pot suferi distorsiuni mari iar anxietatea, atacurile de panică sau chiar depresia pot să apară. În timp, poate să manifeste tulburări de comportament, de somn, agresivitate, scăderea rezultatelor şcolare, tendinţă de izolare socială, ataşamente nesănătoase faţă persoane şi dependenţă de substanţe.

Cum putem preveni toate aceste lucruri? 

Ca adulţi, este nevoie să ne gestionăm întâi propriile gânduri, emoţii şi comportamente. În general, în cazul oricărei despărţiri, procesul este dureros, greoi şi ne face să scoatem orgoliul ca şi scut de protecţie. Acest mic-mare monstruleţ este cel mai puternic inamic al nostru. Ne face să ne manifestăm furia şi durerea în moduri care pot răni. Înainte de a acţiona, întreabă-te: Ce este dincolo de ego-ul rănit? Cum ai reacţiona, dacă priveşti dincolo de orgoliul? Ce reacţii şi acţiuni îşi pierd rostul? Odată ce ţi-ai răspuns la aceste întrebări, pune în aplicare.

Există vreo strategie pentru a gestiona momentele critice?

În primul rând trebuie ca fiecare să-şi gestioneze  propria durere şi trebuie să se oprească din a-i mai provoca disconfort şi celuilalt. Amândoi suferiţi, într-un fel sau altul. Unii maschează suferinţa cu o falsă putere, în timp ce alţii o manifestă foarte vizibil. Indiferent de metodă, fiecare simţim durere atunci când ne despărţim de o persoană care cândva a însemnat ceva pentru noi. Cu toţii ieşim complet din zona de confort, din obişnuinţe, familiar, odată cu încheierea unei relaţii. Ce rost mai are să punem paie pe foc, odată ce oricum s-a încheiat? Mai bine, să dăm timpului timp şi să ne ocupăm de propria vindecare. Care, ca să fie pe bune, înseamnă întâi să ne acceptăm propria durere, ca să ne putem vindeca. În felul acesta, copilul înţelege că este ceva natural să fii trist şi să îţi manifeşti emoţiile, ca să poţi fi echilibrat şi fericit.

Cum trebuie discutat cu partenerul?

Este important să se discute deschis cu partenerul. Pentru a putea încheia totul, trebuie să spui tot ce a rămas nespus. Nu cu scopul de a reface ce a fost, ci de a vă da amândurora şansa să vă vindecaţi în totalitate, odată ce totul se încheie. Şi asta să o faceţi cu compasiune, empatie şi răbdare. Să vă ascultaţi dincolo de orgoliu, dincolo de măşti şi de roluri. Purtaţi o discuţie de la inimă la inimă, sinceri şi deschişi. În felul acesta, copilul are un model despre cum poate să îşi gestioneze el/ea propriile situaţii similare, pe care le va trăi ca adult.

Ce îi spunem copilului?

Copilul are nevoie să înţeleagă câteva lucruri pentru ca impactul să fie cât mai mic. Rămâneţi părinţii lui şi îl/o iubiţi indiferent de ce se întâmplă între voi (părinţii). Nu este nevoie să aleagă o „tabără”. Iubirea voastră faţă de el nu este condiţionată de relaţia dintre voi, ca şi adulţi. Are dreptul şi spaţiul să manifeste ceea ce simte şi crede despre această situaţie. Este în regulă să plângă şi să fie trist! Vor avea loc schimbări în viaţa lui/ei şi este nevoie să ştie care vor fi acestea. Dacă nu înţelege ceva, sunteţi acolo să îi explicaţi, atunci când se simte pierdut sau confuz. Poate oricând să vorbească despre ceea ce simte.

Ce alte metode putem aborda pentru a ne despovăra de trauma unui divorţ?

Vorbiţi cu cineva despre asta. “Fie că este un/o prieten/ă, cineva din familie sau un terapeut, vorbiţi despre ceea ce simţiţi. Dacă nu vă simţiţi confortabil să faceţi asta, atunci scrieţi într-un jurnal. Iar, atunci când simţiţi că vă cuprinde furia, folosiţi această energie – faceţi curat, scrieţi, dansaţi, plantaţi flori, etc. Energia furiei este puternică şi, dacă tot apare, în loc să punem paie pe foc, mai bine o folosim constructiv şi rezolvăm două lucruri deodată – facem ceva constructiv şi ne eliberăm în proces.

Care este cea mai inteligentă strategie pe care trebuie să o abordeze părinţii pentru ca un copil să fie cât mai puţin afectat de un divorţ?

Răspunsul pentru asta nu îl am, pentru că fiecare familie şi copil sunt diferite, deci nu se poate vorbi despre o singură reţetă corectă pentru asta. Strategiile pot fi diferite, de la om la om. Pentru unii va funcţiona să fie foarte deschişi cu copilul (în limita decenţei şi a bunului simţ), în timp ce pentru alţii va funcţiona dacă îi dau cât mai puţine informaţii copilului.

Depinde de foarte mulţi factori, aşadar un răspuns concret doar ar limita posibilităţile. Ce cred că se poate face este să vadă ce funcţionează. Se cunosc pe ei înşişi precum şi pe copil. Atâta timp cât lucrează în echipă, de dragul copilului şi al liniştii lor, vor găsi cea mai bună soluţie. Şi dacă nu găsesc din prima, să îşi păstreze deschiderea şi flexibilitatea în gândire, astfel încât să poată schimba abordarea dacă cea iniţială nu dă roade.

Oricum ar fi, munca în echipă, comunicarea deschisă, fără resentimente, cu focusul pe a face lucrurile cât mai simple şi fireşti pentru toată lumea, sunt cele mai importante! Provocatoare în multe cazuri, dar absolut necesare dacă este ca totul să fie cât mai uşor de digerat.

Există şi situaţii când copilul nu resimte această traumă, de cine depinde acest lucru, de părinţi sau de capacitatea lui de înţelegere?

Normal că există! Copilul trăieşte divorţul părinţilor ca o traumă pentru că nu a fost gestionat bine din start. Fie i s-a intipărit o anumită imagine despre ce TREBUIE să fie familia, iar divorţul încalcă profund acea aşteptare, fie nu reuşeşte să înţeleagă ce se întâmplă şi ce va însemna pentru el această schimbare.

Ştiu foarte multe cazuri în care copilul a înţeles foarte clar ce se petrece şi a acceptat situaţia ca atare. Da, nu este o situaţie de dorit de care să te bucuri şi nici cea mai simplă nu este.

Asta nu o face demnă de a fi o experienţă traumatică. Poate fi doar o trecere de la o stare la asta, discutată deschis, împreună cu copilul acolo unde se poate, de comun acord între părinţi şi asumată de toţi.

Divorţul este încheierea căsniciei părinţilor, nu este nici dezbinarea familiei (în sensul de legătură dintre părinţi şi copil), nici dispariţia unuia dintre părinţi sau eliminarea copilului din schemă.Oricare alt scenariu diferit reprezintă, din punctul meu de vedere, o gestionare greşită a acestui eveniment.

Ce se întâmplă atunci când el va trăi alături doar de unul dintre părinţi, cum trebuie învăţat să umple acest gol?

Acel „gol” despre care vorbim nu e necesar să fie un gol real. Atâta timp cât părintele celălalt rămâne parte din viaţa copilului, acesta nu va avea nici un motiv să caute ceva sau pe cineva care să umple vreun gol.

Dacă, într-o situaţie nefericită, celălalt părinte se face dispărut, atunci situaţia se schimbă.Mulţi copii vor tinde să umple golul şi aici este important ca părintele cu care locuieşte să îi ofere exemple pozitive, să urmărească procesul copilului şi, eventual, să meargă amândoi la terapie.

Şi asta o spun pentru că terapia individuală a părintelui este la fel de importantă ca procesul personal al copilului. Rezultatele sunt mult mai puternice şi de durată dacă şi părintele îşi gestionează propriile trăiri şi susţine procesul amândurora de integrare şi prelucrare a emoţiilor. 

Ce efecte poate avea divorţul părinţilor pe termen lung, cum îl poate schimba acest lucru pe copil?

Dacă vorbim despre un divorţ urât, cu scandal şi artificii, copilul poate să tragă nişte concluzii limitative despre ce înseamnă o relaţie de cuplu, familia, căsnicia şi modurile de gestionare a conflictelor în cuplu.

Astfel, copilul poate să se dezvolte în mai multe feluri. Fie va creşte cu ideea de a umple un gol foarte mare, de cele mai multe ori prin relaţii toxice, abuz de substanţe sau diferite alte căi.

Fie va dezvolta probleme de ataşament, va evita relaţiile autentice şi se va înhăma mai degrabă în relaţii superficiale, lipsite de profunzime.

Variante sunt foarte multe. Există chiar şi situaţia în care, având un exemplu de „aşa nu” în urma divorţului, să o apuce pe calea autocunoaşterii şi să caute modalităţi de a face lucrurile mai bine, diferit şi astfel să ajungă să aibă o relaţie de cuplu sănătoasă, echilibrată şi de durată.

Ce comportament va dezvolta?

Din nou, depinde de foarte mulţi factori. Poate să devină rebel, împotriva „sistemului”, şi în acest caz mă refer atât la sistemul familial cât şi cel social. Poate să recurgă la diferite tipuri de comportamente de autosabotaj, de la respingerea celorlalţi până la consum de substanţe, cum am zis şi mai devreme.

Poate să dezvolte inclusiv dependenţa de persoane. Având exemplul unui cuplu care s-a destrămat, poate să devină posesiv ca adult, gelos, egoist, dependent de ceilalţi, din frica de a nu pierde persoana, de a nu suferi din nou.

Sau poate va deveni mai empatic, mai conştient şi va căuta să „umple golul” prin a face lucrurile diferit, mai bine. Poate va lua exemplul unui divorţ prost gestionat ca mod de a NU face lucrurile şi va căuta să aducă bucurie şi iubire, pe care să le manifeste şi să le trăiască autentic.

Din nou, nu este nici o reţetă clară, nici o predicţie corectă. Lucrurile acestea depind de mulţi factori interni dar foarte mult şi de motivaţia şi trăirile interne ale copilului. Care, da, vin mult şi din educaţia primită şi mediul în care au crescut, dar nu numai.

Uneori, unii copii ne pot surprinde şi pot veni cu o motivaţie interioară fantastică, precum şi cu o intuiţie şi o capacitate de înţelegere mai mari decât ne-am aştepta.

Terapia îl poate salva din acest carusel al emoţiilor, cum?

Terapia îl poate ajuta enorm! Educaţia referitoare la gestionarea emoţiilor, a conflictelor sau a provocărilor vieţii lipseşte din şcoli cu desăvârşire şi este una dintre cele mai importante „unelte” pentru succesul în viaţă! Dezvoltarea inteligenţei emoţionale creşte rezistenţa la stres, dezvoltă creierul pentru a găsi soluţii în loc de probleme, încurajează exprimarea şi acceptarea trăirilor proprii şi ale celorlalţi şi duce în final la succes în viaţă, pe toate planurile! 

De ce credeţi că mulţi n-au rezultate extraordinare în şcoală dar ca adulţi ajung să fie antreprenori de succes? De ce credeţi că mulţi dintre elevii premianţi ajung să aibă vieţi de care nu sunt mulţumiţi?

Dezvoltarea inteligenţei raţionale (IQ-ul), a capacităţii de memorare a informaţiilor fără a le înţelege, lipsa de încurajare în exprimarea opiniilor şi a părerilor proprii limitează copilul în zona de raţional, care este foarte limitativă atunci când vine vorba despre gestionarea evenimentelor de impact din viaţă.  

Lipsa acută de lecţii despre ce înseamnă relaţiile, emoţiile, educaţie sexuală, educaţie emoţională, de conduită, etc, îi trimite în viaţă nepregătiţi.

Şi fără aceste abilităţi este dificil să fii flexibil în viaţă, care este neprevăzută, uneori provocatoare, încurcată. Astfel că, prin terapie nu numai că îşi gestionează situaţia actuală prin care trece şi capătă o înţelegere profundă asupra evenimentului ci învaţă cum să gestioneze situaţii dificile şi pe viitor. 

Recomand atât terapia, cât şi orice fel de curs de dezvoltare personală, autocunoaştere, educaţie sexuală, financiară etc., care îi poate oferi abilităţile ce îi vor asigura succesul în viaţă. 

Vă mai recomandăm şi:

Cum fac faţă adolescenţii provocărilor vârstei. Psiholog: „Copilul e manifestarea cea mai autentică şi vizibilă a dezechilibrelor la care este expus“

Cât de periculoasă este depresia la copii. Psiholog: „Fără schimbări din partea părinţilor, specialistul este legat la mâini“

Călăraşi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite