Dansatoarea cu picioare de Paradis care a făcut senzaţie în Bucureştiul interbelic. Povestea fabuloasă a senzualei Josephine Baker, spioană în Rezistenţa Franceză
0
În vara anului 1928, bucureştenii au asistat la două spectacole de marcă orchestrate de celebra artistă, alături de 16 dansatoare, iar pe stradă oamenii rămâneau muţi de uimire când o întâlneau la promenadă, pe calea Victoriei, într-o şaretă trasă de un struţ adusă de la Paris.
“Perla neagră”, aşa era supranumită senzuala şi exotica Josephine Baker, care a făcut senzaţie în Bucureştiul interbelic, după ce a dansat provocator pe scena cabaretului Alcazar d’Été.
Această femeie „înaltă, cu pielea de culoarea cafelei, cu ochi de abanos, picioare de paradis şi un zâmbet mai presus de toate zâmbetele“, cum o vede însuşi marele Picasso a cucerit o întreagă lume. La Bucureşti a fost adusă de îndrăgitul Constantin Tănase pentru teatrul “Cărăbuş”, care vara dădea spectacole sub firma «Alcazar d’ Été » la Şosea”. Prezenţa femeii de abanos în România este notată de Ion Paraschiv şi Trandafir Iliescu în cartea „De la Hanul Şerban Vodă la Hotel Intercontinental”, Ed. Sport Turism, 1979.
Presa vremii menţiona că dansatoarea ceruse un onorariu exorbitant pentru acele vremuri: 100.000 de lei. Ea fusese văzută într-un spectacol la Paris de Constantin Tănase care i-a propus un turneu la Bucureşti. Astfel, la 22 de ani când déjà avea celebritatea mult-râvnită, Josephine ajunge în România. Avea să mai revină pe meleagurile noastre abia în 1970 la festivalul Cerbul de Aur de la Braşov.
"Era ca un tărâm de basm"
Pe 12 aprilie 1975, la doar 62 de ani, una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite artiste de culoare se stingea din viaţă într-un spital parizian, după o carieră fulminantă care câştigase admiraţia întregii lumi.
Josephine Baker (născută Freda Josephine McDonald la 3 iunie 1906 în Saint Louis –Missouri a dansat, a cântat şi a jucat în filme.
A participat şi la cel de-al Doilea Război Mondial de partea aliaţilor, susţinând prin acţiuni de spionaj Rezistenţa Franceză condusă de Charles de Gaulle. A fost prima femeie din America decorată cu Croix de Guerre.
A început să danseze la 13 ani, dar tot începe şi calvarul unei drame personale, fiind căsătorită de către părinţi împotriva voinţei sale.Viaţa ei a stat sub semnul fugii: fuga de sărăcie şi fuga de ură într-o epocă a resentimentelor puternice, transformate în motor ideologic. Ea însăşi avea să povestească mai târziu: „Când eram copil m-am speriat şi am fugit de acasă. Am fugit din St. Louis, am fugit din Statele Unite din cauza discriminării, bestia îngrozitoare care-ţi paralizează trupul şi sufletul. (…) Apoi am fugit şi mai departe, într-un loc numit Franţa. Mulţi aţi fost acolo, mulţi nu. Dar trebuie să vă spun, doamnelor şi domnilor, că în ţara aceea nu mi-a fost frică niciodată. Era ca un tărâm de basm“.
Decorată cu Ordinul Croix de la Guerre
Politica şi amorul merg până în mână şi îi trasează un drum complicat, în care nimic nu e previzibil. Franţa o aclamă, Europa o aclamă şi pe scene consacrate, şi în reşedinţe particulare unde dansatoarea se arată goală şi ameţeşte audienţa, artiştii sunt îndrăgostiţi de nonconformistul autodidactei care n-a uitat foamea din copilărie şi nici ura care a gonit-o din America. Victimă a rasismului ce făcea ravagii în societatea americană, artista se va alătura Rezistenţei franceze în Al Doilea Război Mondial, participând la acţiuni de spionaj.
Prima femeie din America, decorată cu Ordinul Croix de la Guerre, a străbătut Europa în turnee răsunătoare, chiar înainte de a primi cetăţenie franceză în 1937. N-a lipsit nici de la Bucureşti, unde a fost răsfăţata unui public în delir, care a putut s-o vadă graţie eforturilor lui Constantin Tănase, care a adus într-un spectacol de la Teatrul Cărăbuş, într-o ţară despre care nu ştia nimic şi în care va reveni în 1970, pentru o apariţie la Festivalul Cerbul de Aur de la Braşov.
Vă recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
