Regimul foamei de la Sighet. Cum erau exterminate elitele româneşti în primii ani ai comunismului
0
Închisoarea de la Sighetu Marmaţiei a fost unul dintre cele mai temute centre de exterminare a elitelor româneşti în primii ani ai instaurării regimului comunist în România. Torturile fizice şi psihice erau însoţite de un regim alimentar precar, care-i afecta grav pe deţinuţii politic.
La închisoarea de la Sighet, moartea venea lent. Deţinuţii politic rezistau cu greu torturilor fizice, umilinţelor şi înfometării. Comuniştii ştiau că aşa stau lucrurile şi, pe lângă bătăile şi caznele sistematice la care-i supuneau, le concepuseră prizonierilor şi un regim alimentar sărac, totul fiind parte a planului de exterminare. De multe ori, mâncarea era alterată, necomestibilă, doar nişte resturi. O zeamă lungă în care frecvent se fierbeau coceni de porumb măcinaţi sau stomac necurăţat de animale ori tendoane – aşa arăta o masă.
Episcopul Ioan Ploscaru a descris perioada detenţiei în amintirile sale, „Lanţuri şi teroare“, oprindu-se asupra regimului alimentar de la Sighet: „Era calculat cu mare grijă, atât ca deţinutul să nu moară imediat, ci să fie slăbit treptat prin înfometare. Alimentele, pe lângă faptul că erau puţine, se stricau din cauza proastei gospodării. Se aducea de la magazie o anumită cantitate de cartofi, dar la curăţat se aruncau jumătate; varza pusă la murat fără să fie bine curăţate frunzele stricate, ajungea să aibă un anumit miros de aliment degradat; fasolea cu gărgăriţe, arpacaşul cu viermi. Meniul era aproape zilnic, acelaşi. Dimineaţa terci, adică porumbul măcinat cu tot cu cocean şi fiert în apă. În timp ce mâncam trebuia să scuipăm resturile de cocean, deoarece nu se puteau înghiţi. Uneori, în loc de terci ne dădeau surogat de cafea preparat din orz prăjit.
Închisoarea Sighet este astăzi muzeu
La prânz, un singur fel de mâncare: supă de ceapă, ori supă de varză, de arpacaş, fasole sau de cartofi. Mergeam cu gamela la uşă unde gardianul turna fiecăruia un polonic din această apă colorată în care mai pluteau şi ceva din alimentele mai sus arătate. Câteodată, se aduceau deşeuri de la abator din care părţile bune erau culese de gardieni, iar oasele, bucăţi de burtă de vacă, nespălate, sau tendoane mai rătăceau prin gamela noastră. Seara, tot un polonic cu ceva ce se voia mâncare pentru a ne potoli foamea. Raţia de pâine era de 250 grame, dar niciodată nu avea această greutate. Vinerea primeam în loc de pâine o bucată de mămăligă. Pentru bolnavii de stomac sau ulcer regimul alimentar de la Sighet era calea rapidă spre o moarte sigură“.
Program de lichidare sistematică
Un raport din 2006 al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, redactat de specialişti conduşi de politologul Vladimir Tismăneanu şi prezentat în Parlamentul României de fostul preşedinte Traian Băsescu pe 18 decembrie 2006, arată condiţiile inumane în care erau ţinuţi deţinuţii politic în timpul comunismului.
Supravieţuitorii de la Sighet povestesc de trei elemente principale care definesc viaţa din închisoare: foamea, frigul şi izolarea, toate acestea având, de fapt, acelaşi scop, lichidarea sistematică a deţinuţilor. De altfel, întreg regimul din penitenciar a fost conceput pentru a-i dezumaniza, umili şi batjocori pe deţinuţi. Aceste scopuri erau urmărite atât prin regimul zilnic (muncile la care erau supuşi, indiferent de vârstă şi de starea sănătăţii), cât şi prin regimul alimentar şi cel sanitar. Înfriguraţi, înfometaţi şi terorizaţi, aveau de acceptat şi violenţele de limbaj, trivialităţile unor oameni lipsiţi de orice instrucţie, dar deveniţi şefi ai unor foşti miniştri, academicieni sau ofiţeri de rang superior. Supuşi mereu verificărilor neaşteptate ale gardienilor, găsiţi vinovaţi de încălcarea unor reguli scrise sau nescrise, deţinuţii erau aruncaţi la „neagra“, o celulă mică, fără ferestre, cu un lanţ în mijloc, care vara era ca un cuptor, iar iarna ca un frigider. Cantitatea de mâncare era redusă la minimum şi nu se permitea niciun contact cu nimeni. Mai multe zile petrecute la „neagra“ însemnau îmbolnăvirea sigură a celui pedepsit.
Foamea, cel mai mare chin
Foştii deţinuţi în diversele închisori comuniste au evocat cu groază perioadele lungi de izolare, iar pierderea obişnuinţei vorbirii şi gravele dereglări ale sistemului nervos sunt doar două din cele mai des amintite urmări ale izolărilor. Într-o apreciere generală privind condiţiile de viaţă de la Sighet, foştii deţinuţi considerau foamea drept „cel mai mare chin al temniţei“.
Sighet, iadul pe pământ
Episcopul Iuliu Hossu scria în memoriile sale despre regimul alimentar din închisoare: ,,La Sighet am văzut, am simţit şi am trăit foamea. Se vorbeşte de atâtea ori de foame şi nu ne dădeam şi nu ne dăm destul de bine seama ce este foamea; în temniţa Sighetului am învăţat ce este foamea. Pentru a vedea gradul de foame, care era al tuturor acelaşi, pomenesc că, ieşind să aducem apa de la robinetele din anticamera WC-ului, la uşă în colţ era o mică cantitate de grăunţe de porumb, care au fost alese din fasole; îmi venea să iau din grăunţe să le mănânc aşa, roase şi crude, dar nu era cu ce să le rod pentru că măselele pe rând s-au măcinat şi au căzut“.
Prazul, cartofii şi varza - alimente de bază iarna
Istoricul Constantin C. Giurescu scria în memorii despre perioada petrecută la Sighet: „În cursul primei săptămâni n-am avut decât arpacaş şi fasole, masa de seară fiind întotdeauna repetarea celei de la prânz, dar mai slabă, uneori mult mai slabă. Chiar din a treia zi a detenţiunii la Sighet, începe să-mi fie foame, o foame aproape permanentă şi care, în ultimele zile, ajunge o adevărată obsesie. La jumătate de ceas după ce ai isprăvit de mâncat prânzul ti-e foame; senzaţia creşte treptat şi atinge maximum la cinci şi jumătate seara, în momentul când, de obicei, sună clopotul de cină. După zeama chioară de seară, nu ai nici măcar jumătatea de ceas de răgaz de la prânz; ţi-e foame chiar din momentul când ai terminat de mâncat“.
Celula în care a fost deţinut Iuliu Maniu
Potrivit documentelor oficiale ale penitenciarului, în 1950, deţinuţii de la Sighet aveau raţie: „250 gr. pâine (5 zile pe săptămână), 250 gr. mălai (2 zile pe săptămână) şi câte 50 gr. mălai zilnic, pentru terci, iar dintre alimentele raţionalizate zahăr 250 gr. lunar, ulei 50 gr. lunar, şi carne 250 gr. săptămânal“. La 21 octombrie 1950, Direcţia Generală a Penitenciarelor stabilea alimentele de bază pentru hrana deţinuţilor în timpul iernii 1950-1951: „În tot timpul iernii, alimentele de bază pentru hrana deţinuţilor vor fi prazul, cartofii şi varza. Veţi folosi în cea mai largă măsură cartoful pentru alimentarea deţinuţilor, pe considerentul că sunt supuşi unei degradări rapide, având mai ales în vedere calitatea lor inferioară. Veţi înlocui ceapa, arpacaşul şi fasolea prin praz în modul următor: ceapa va fi înlocuită parţial prin praz, care o va înlocui şi la prăjit. Va fi micşorată raţia zilnică de arpacaş pentru fiecare deţinut, iar raţia astfel micşorată va fi înlocuită parţial prin praz. În acest sens, în compoziţia mâncării de praz vor intra şi 25-30 gr. arpacaş. Fasolea se opreşte din consum, fiind lăsat ca o rezervă după epuizarea tuturor celorlalte alimente, pe considerentul că poate fi conservată în condiţii bune, datorită rezistenţei ei. Varza va constitui de asemenea un aliment de bază al deţinuţilor, pe tot timpul iernii“.
„Am primit cafea neagră, accentuat dulce“
Începând din vara anului 1953, regimul alimentar din penitenciarul de la Sighet se ameliorează simţitor, iar acest lucru a fost remarcat şi de foştii deţinuţi: „La 1 iulie 1953, dimineaţa, în loc de terci, am primit cafea neagră, accentuat dulce; surprindere generală la noi în celulă şi în celelalte; înainte de masă, la distribuirea pâinii miliţianul oferă porţie dublă, o bucată de pâine de 500 de gr.; apoi am văzut că primim marmeladă dublă, de două ori cât înainte; apoi, în loc de arpacaş, care s-a rărit până la completa dispariţie, primeam gamela plină de macaroane cu marmeladă, altădată cu brânză, apoi griş cu lapte, griş cu marmeladă şi mai mare surpriză, la câteva zile au început să ne dea câte o ceaşcă de lapte; de două ori carne pe săptămână, care nu se mai servea pescuită din ciubărul cu ciorbă, ci pe o tavă, cusută din scânduri, erau bucăţele aşezate în şire, pe care le luam noi pe rând, la uşa celulei; mai târziu s-a dat carne de trei ori pe săptămână, laptele seara se dădea tot după masă, ca lapte acru ori altădată cafea cu lapte dimineaţa, iar noi nu ştiam ce poate însemna această îmbunătăţire după mai bine de trei ani: moartea lui Stalin sau apropierea eliberării“.
25% din deţinuţi au decedat
Condiţiile inumane din penitenciar, adăugate vârstei înaintate a celor întemniţaţi şi stării lor de sănătate precare, au contribuit substanţial la rata ridicată a mortalităţii celor închişi la Sighet, încât în perioada mai 1950-iulie 1955, dintr-un număr de aproximativ 200 de persoane, 53, adică 25%, au decedat. Aceştia erau prim-miniştri, academicieni, profesori universitari şi episcopi. Trupurile lor au fost transportate în timpul nopţii, cu o căruţă, în cimitirul oraşului. De la mijlocul lui 1952, destinaţia a fost schimbată la Cimitirul Săracilor, situat la marginea Sighetului, unde cadavrele erau aruncate în gropi rămase până azi anonime. În intervalul mai 1950-iulie 1955, la penitenciarul din Sighet, cu trei excepţii din anul 1955, nu s-au întocmit acte de moarte pentru cei decedaţi, această operaţiune realizându-se abia în 1957, în urma presiunilor venite din partea familiilor celor dispăruţi.
O istorie tenebroasă: Sighetul, temniţa elitei româneşti
Regimul comunist s-a bazat pe minciună, impostură, dedublare şi fărădelege. Violenţa a fost sanctificată: cu cât mai brutale erau metodele de luptă împotriva „duşmanului de clasă“, cu atât creştea intensitatea urii propagate de aparatul ideologic. Propaganda, condusă de Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu, a început să-i demonizeze, cu lozinci dure: inamicul regimului trebuia „zdrobit“, „nimicit“, „stârpit“ ori „călcat în picioare“; ţintele erau „leprele social-democrate“, „năpârcile chiabureşti“ şi „fiarele ţărăniste“. Aceştia erau „duşmanii poporului“ şi ei au înfundat închisorile comuniste, acuzaţi că au „uneltit împotriva regimului democrat-popular“.
Cortegiul sacrificaţilor, grup statuar care se afla în curtea fostei închisori
La Sighet şi în restul lanţului concentraţionar au murit nu doar oameni politici, ci şi ţărani, intelectuali şi simpli cetăţeni. Elitele României au fost decimate, treptat, sistematic de aparatul de partid şi stat. Sighet a fost o închisoare mică, însă specializată în lichidarea, prin moarte lentă, a deţinuţilor. Închisoarea Sighet a fost transformată de Fundaţia Academia Civică într-un Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, aflat din 1995 sub egida Consiliului Europei.
Anii negri: 1950 -1955
Închisoarea din Sighet a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, în timpul regimului austro-ungar, fiind considerată una dintre închisorile cele mai moderne şi riguroase ale epocii. Scopul său iniţial era găzduirea deţinuţilor de drept comun, acest caracter menţinându-se şi în perioada interbelică.
Începând din 1947, în penitenciarul de la Sighet, au fost închişi mulţi oameni cu acuzaţii politice - ţărani care nu reuşeau să-şi achite cotele obligatorii la produsele agricole, condamnaţi pentru sabotaj, şi elevi şi studenţi, membri ai unor organizaţii anticomuniste –, însă caracterul penitenciarului era de drept comun.
Din 1950, închisoarea din Sighet a devenit, pentru mai bine de cinci ani, un penitenciar exclusiv politic, unde a fost întemniţată elita politică a României interbelice. Primul lot de foşti demnitari a fost adus la Sighet la 7 mai 1950. La 26 mai 1950, a fost transferat aici lotul episcopilor şi preoţilor greco-catolici, arestaţi încă din octombrie 1948, pentru refuzul de a trece la religia ortodoxă. Pe parcursul anului 1950, a mai fost adus la Sighet un al doilea lot de foşti demnitari, la începutul lunii iulie, iar, la 26 octombrie a fost transferat un al doilea grup de episcopi şi preoţi greco-catolici.
La sfârşitul anului 1950 şi în cursul anilor 1951-1952 au fost mutaţi la Sighet, de la diverse penitenciare din ţară, atât foşti miniştri din guvernele interbelice, cât şi episcopi şi preoţi catolici, condamnaţi în cadrul unor procese cu un evident caracter politic. Fără să fie judecaţi sau condamnaţi, majoritatea deţinuţilor au fost arestaţi şi închişi la Sighet în baza unor decizii ale Ministerului de Interne, respectiv ale Securităţii. Odată catalogaţi, pe criterii politice sau ideologice, drept „duşmani ai regimului“ sau „duşmani ai poporului“, temeiul juridic al arestării şi detenţiei foştilor demnitari era asigurat.
În închisoarea Sighet au sfârşit mulţi demnitari români
Vasile Ciolpan, directorul închisorii din acea perioadă, descrie, într-un interviu din 1990, cum arătau foştii demnitari aduşi la Sighet, la începutul lunii mai 1950: „Au fost aduşi 83 de oameni. Bătrâni, slabi, bolnavi, speriaţi. Nişte umbre. Unul din ei, Constantin Brătianu, am avut trei în penitenciar, a fost scos pe braţe din dubă şi dus în celula lui. Nu putea merge. Era în comă. Aşa ajunsese. Am întrebat ce s-a întâmplat. «Nimic. E bătrân», mi s-a spus. «Şi ce să fac cu el?», am insistat. «O să-l îngropi în secret într-un loc ferit», mi s-a spus. Era un bătrân frumos cu barbă albă.“
În închisoarea de la Sighet şi-au găsit sfârşitul numeroşi oameni politici şi intelectuali ai vremii, precum Constantin Argetoianu (6 februarie 1955), Sebastian Bornemisa (16 iulie 1953), Constantin I. C. Brătianu (20 mai 1950), Gheorghe I. Brătianu (23 sau 27 aprilie 1953), Tit Liviu Chinezu (15 ianuarie 1955), Daniel Ciugureanu (19 mai 1950), Aurel Vlad (2 iulie 1953), Alexandru I. Lapedatu (30 august 1950) şi fratele său geamăn, Ion (24 martie 1951), episcopul Ioan Suciu (27 iunie 1953).
Se încarcă comentariile...
