Soţia unui fost deţinut din lotul demnitarilor anticomunişti: „Nu ştiam că nu-l voi mai vedea vreodată”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dorina Potârcă, nevastă de fost demnitar, arestată de comunişti FOTO memorialsighet.ro
Dorina Potârcă, nevastă de fost demnitar, arestată de comunişti FOTO memorialsighet.ro

Arestările orchestrate în anii 50 de regimul comunist împotriva demnitarilor au distrus familii, iar pe unii dintre ei i-a trimis direct în mormânt. Soţia unui fost ministru a lăsat mărturii despre calvarul prin care a trecut, dar şi prigoana care a urmat după eliberarea din temniţă.

Dorina Ştefania Potârcă, profesoară de franceză, soţia fruntaşului naţional-ţărănist Virgil Potârcă (deţinut politic în perioada 1950-1954, mort în închisoarea de la Sighet), a fost arestată la 15 aprilie 1952 în lotul „familiilor demnitarilor”.

În cartea „Amintirile unui element dubios”, aceasta a povestit cum a trecut prin lagărele de la Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera şi închisoarea Dumbrăveni, executând o condamnarea administrativă de doi ani. Despre experienţele trăite, dar şi despre viaţa fără soţul său,  Dorina Potârcă a vorbit şi în mai multe interviuri. 

În mai multe interviuri, care astăzi se află în Arhiva de Istorie Orală din cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului – Memorial Sighet, Registrul de Stare Civilă Penitenciar Sighet, Dorina Potârcă a relatat grozăviile pe care le-a trăit:

 În 1948, daţi afară din casa noastră din strada Maria Rosetti prin naţionalizare, luasem un apartament cu chirie (extrem de scump), unde adusesem cele mai frumoase şi bune lucruri ce aveam. Ce eroare! Aşa vom pierde totul. Restul îl depozitasem ici şi colo. Teroarea era mare de când intraseră ruşii în ţară, dar mai erau ceva speranţe. Acum tresăream de spaimă când suna soneria. Când vedeam un individ dubios, stând într-un colţ de stradă, imediat ne puneam întrebarea pe cine urmăreşte? Telefoanele sunau între vecini: „L-ai văzut pe cel din colţ? De cât timp stă acolo? A plecat?”

Aveam doi copii: Tudor Potârcă, născut în 1939, şi o fetiţă, Voica Potârcă, născută în 1943. Trebuie să menţionez că eram a treia soţie a lui Virgil Potârcă şi nu am fost niciodată „ministreasă”, şi nu m-am bucurat de nici un avantaj, dar am plătit cu vârf şi îndesat acel statut de care se folosise, poate, a doua soţie, căci prima îi murise.

Ascunzătoarea din vestibul

În fiecare zi auzeam de o nouă arestare. Grozăvia începuse(...). Soţul meu fusese scos din barou, unde era un avocat cu renume şi aici îşi câştiga existenţa noastră. Fusese şi om politic în Partidul Naţional Ţărănesc. Veniseră şi greutăţile materiale. Rezervele se topeau văzând cu ochii. Responsabilul de stradă, fost avocat şi el, evreu, îl avertizase pe soţul meu că este urmărit, că i se pun întrebări despre el. Ce face, pe cine primeşte etc.

Deseori nu dormea acasă. Îşi făcuse în vestibulul apartamentului un fel de ascunzătoare, în spatele unei false biblioteci. Sărmanul – aşa, hăituit – parcă nu mai era el, un om atât de tare şi de curajos! Cum ar fi putut sta în picioare, în întuneric, ceasuri sau zile, chiar dacă nu ar fi fost descoperit? Erau momente în care oricine îşi pierdea calmul, judecata şi acţiona stupid.

calarasi copiii familiei potarca foto memorialsighet.ro

Cei doi copii ai familiei au trăit acelaşi calvar ca şi părinţii lor FOTO memorialsighet.ro

Într-o sâmbătă după-amiaza juca bridge cu alţi trei prieteni, în vârstă. Eu nu eram acasă. Când m-am întors, i-am găsit speriaţi, cu uşile ferecate. Se sunase şi au văzut, prin vizetă, câteva chipiuri de securişti. (…)

Au năvălit în casă cu armele

Şi aşa a venit ziua de 5 mai 1950 şi arestarea lui Virgil (Virgil Potârcă, n 23 iulie 1888, Pleniţa, Dolj, fruntaş P.N.Ţ., fost subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, apoi – succesiv – ministru al Justiţiei, al Agriculturii, al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor. Arestat la 5/6 mai 1950. A murit în penitenciarul Sighet, la 6 iunie 1954.  Totul se frânsese, se dezorganizase.

În dimineaţa acelei zile, la ora 5, sună soneria. Soţul meu se scoală şi deschide larg uşa. Şi după câte planuri şi pregătiri făcute! Doar se ştia cine vine în locul lăptăresei. 

Au năvălit în casă cu armele în mână. Civili şi securişti spărseseră uşa de la intrarea blocului în loc să cheme portăreasa (probabil turnătoare şi ea!). Am luat un capot pe mine şi a început percheziţia superficială, de formă. Soţul meu era palid, dar liniştit. Tudor nu dormise acasă în noaptea aceea. Îl prinsese o ploaie mare la şcoală şi rămăsese să doarmă la sora mea ce locuia în apropierea şcolii. Au deschis uşa unde dormea fetiţa. Ea avea 7 ani atunci, şi băiatul 11. Ea nu a simţit nimic. Nu au trezit-o şi au închis uşa la loc.

calarasi dorina potarca arestata in lotul deminitarilor foto memorialsighet.ro

Familia Potârcă, înainte de coşmarul declanşat de comunişti FOTO memorialsighet.ro

„Dumneavoastră ne urmaţi!”, era formula. El s-a îmbrăcat, nu şi-a luat niciun bagaj. I-am făcut un ceai din care a gustat, dar nu l-a putut bea. Ne-am luat rămas bun. Mi-a spus: „Curaj!” şi ne-am uitat lung unul la altul. Nu ştiam atunci că nu-l voi mai vedea niciodată. Şi dus a fost.

Aşa a început cea mai grea perioadă din viaţa mea. Întâi, lupta pentru existenţă. Singură cu doi copii mici şi cu foarte puţini bani rămaşi în casă. Simţeam că totul îmi distrugea existenţa, încet, încet, că mă afundam într-un soi de noapte, care, pe zi ce trecea, devenea tot mai neagră. Fusesem ocrotită şi ferită de greutăţi. Soţul meu conducea şi rezolva totul. Eu îmi vedeam de catedră, de casă, de copii. Şi, iată-mă, singură. 

Între timp, începusem vânzările. Întâi, haine. Pe umerii mei erau acum răspunderea copiilor şi a unei întregi gospodării, cu încă două femei, care nu vroiau să mă părăsească. Dar cum să mă descurc? Nopţile mele erau un coşmar. Patru suflete care credeau în mine şi sperau să fac ceva. Existenţa mi se schimbase.

Primul obiectiv a fost găsirea unei slujbe. Nu mai obţinusem o catedră. Alergam cu cereri pe unde aflam că ar fi posibil să găsesc ceva. Între timp, începusem vânzările. Întâi, haine. Voiam să scot din casă şi să pun la adăpost lucrurile mai de preţ. Unii mă împingeau să o fac, alţii îmi spuneau că, din moment ce au luat bărbaţii, pământul, casele, nu se vor mai atinge de lucrurile din casă, de femei şi de copii. Dar citisem „Pământ desţelenit” al lui Şolohov şi alte romane din acea perioadă şi ştiam cum se petrecuseră lucrurile în Rusia.

Şi totuşi, zăpăcită, uluită, am reuşit să fac prea puţin. Veşnic urmărită. Aveam Miliţia vis-à-vis, în colţul străzii. Pe atunci nu ştiam ce deosebire este între Miliţie şi Securitate şi că noi eram în mâinile Securităţii. De aceea, puţinul pe care l-am scos din casă, l-am scos noaptea. Două fotolii, o vitrină franţuzească şi câteva tablouri mi le-a adăpostit o vecină de la parter, al cărui soţ era evreu. Dar şi el a fost apoi ridicat. Avusese câteva cinematografe. Tot apartamentul a fost barbar percheziţionat, s arată într-un fragment din Dorina Potârcă, Amintirile unui “element dubios”, editor Virginia Ion, Fundaţia Academia Civică, 2011.

Noi, grupul „ministreselor”, nu ne despărţisem

Arestată în zorii zilei de 14 aprilie 1952, Dorina Potârcă a povestit cum a ajuns la închisoare, într-un lot de 100 de femei, toate rude ale foştilor demnitari:

Sculate în zori şi pornite de-abia după masă, am sosit către seară la Ferma Pipera, moarte de oboseală, cu mâncarea rece ce ni se dăduse la Ghencea: o bucată de pâine, mar¬melada şi atât. Acolo nu se aştepta nimeni să sosim. Erau comandantul, miliţienii, dar nici paturi, nici mâncare, nimic. Nu fuseseră anunţaţi că sosim. Eram cam 100 de femei. Bineînţeles, percheziţia de rigoare. Atunci mi-am spart oglinjoara, pe care o păstram la talpa piciorului între două perechi de ciorapi groşi, cu indispensabilul ac de cusut. Ne-am culcat pe scânduri, goale, fără paie, fără nimic. Am căzut moarte de oboseală, dar rar mi s-a întâmplat să dorm buştean ca în acea primă noapte la Pipera.

În zori am fost scu¬late şi duse să ne umplem saltelele cu paie (simpli saci), apoi să curăţăm baraca, să ne luăm paturile în primire. Erau aşezate pe un singur rând la perete, fără al doilea rând deasupra. Aveam şi despărţitură cu duşuri. Baraca era largă şi o făcusem locuibilă… Erau aici foarte multe fete şi femei frumoase. Noi, grupul „ministreselor”, nu ne despărţisem. Privesc. Figuri cunoscute.

calarasi dorina potarca arestata in lotul deminitarilor foto memorialsighet.ro

Dorina Potârcă, în momentul arestprii FOTO memorialsighet.ro

Am pătruns într-o încăpere îngustă cu bănci pe o parte. Privesc. Figuri cunoscute. Cody Taşcă (Cornelia Taşcă, n. 21 februarie 1908, Bucureşti. Arestată la 14/15 aprilie 1952, condamnată administrativ la 24 luni, motivul din fişa de încarcerare: „element dubios”. Eliberată la 25 aprilie 1954. Detenţia la Ghencea, Popeşti-Leordeni, Bragadiru şi Târgşor. AIOCIMS, interviu nr. 124; ACIMS-RPC nr. inv. 71320) parcă a fost prima pe care am văzut-o. Erau multe, stăteau tăcute şi abătute, pe bănci. Era lotul meu: „Familii de foşti demnitari” – asta am aflat mai târziu.

Apoi, rând pe rând suntem introduse într-o altă cameră, două câte două. Sunt cu Cody Taşcă. Ni se iau amprentele digitale, fotografii din faţă şi profil, date personale. Fusesem ridicată pe numele de Potârcă, deşi eram divorţată şi purtam acum numele meu de fată. Divorţasem împinsă de prieteni şi de mama mea, care credea că aşa voi fi mai apărată şi vom scăpa de veşnicii turnători…

Dorina Potârcă a fost eliberată la 19 aprilie 1954, fiind apoi obligată să se angajeze în diverse posturi fără legătură cu pregătirea sa profesională: muncitoare, vânzătoare, funcţionară. Abia în 1957 a fost reprimită în învăţământ ca profesoară suplinitoare.

    

Vă mai recomandăm şi:

Reportaj. Ce nu s-a văzut la TV la prezentarea PNRR din Parlament: politicieni fără mască, săgeţi către rivalii politici şi un plan care încă lipseşte

Emil Boc, pledoarie pentru regionalizare şi modificarea Constituţiei. „S-ar distruge un sistem clientelar vechi de 55 de ani”

Călăraşi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite