Activist, despre vocea străzii: „Grecii aveau un cuvânt dur pentru apolitici, pentru oamenii absorbiţi de problemele lor personale. Îi numeau «idiotes»“
0
Adrian Dohotaru, unul dintre cei mai vocali activişti din Cluj, crede că „doar votând o dată la câţiva ani este o abdicare de la datoria noastră civică de a ne implica zilnic în politică”. Clujeanul susţine că strada nu mai vrea un stat dereglementat şi iresponsabil.
Adrian Dohotaru este unul dintre cei mai vocali activişti clujeni, fiind implicat în problemele comunităţii clujene (SOS Parcul Gheorgheni, Someşul nostru), cele naţionale (manifestaţiile de susţinere a lui Raed Arafat, alegerile prezidenţiale din 2014), probleme de mediu (campania anti- RMGC, tăierile ilegale de păduri) şi de problemele mass-medie, el fiind jurnalist. "Astăzi sunt nebunul satului media. Este un protest la adresa media, la avalanşa de informaţii care, de multe ori, se deversează inutil. Din cauza aceasta mi-am luat şi masca, pentru că este un mediu destul de toxic”, spunea Dohotarul la un protest inedit pe care l-a făcut, ăn 2008, în centrul oraşului.
“Ce vrea strada” a devenit o sintagmă extrem de utilizată după incendiul de la Colectiv şi politicienii par să dea o importanţă fără precedent solicitărilor oamenilor care protestează. Dumneavoastră ce credeţi, ce vrea strada?
În primul rând, mă bucur că există o stradă care face presiune sau, mai exact, străzi şi pieţe. Ceea ce e un motiv de optimism pentru că după dezamăgirea mişcărilor sociale de la începutul anilor 1990 a fost muţenie în spaţiul românesc. Ţin minte protestele de acum 5 ani, eram câteva zeci de oameni în stradă şi păream nişte „ciudaţi” sau „isterici”, alteori taxaţi drept „radicali” ori „stângişti”, dar percepţia s-a schimbat. Optimismul meu e legat de faptul că prin proteste avem un exemplu de democraţie participativă care, într-o anumită măsură, corectează deficienţele democraţiei reprezentative şi electorale. Pesimismul meu vine dintr-o anumită imaturitate a tonului protestatar. Domină retorica anti-corupţie, dar fără direcţii de noi politici publice, de sprijin pentru alţi actori politici. Domină apolitismul, neînţelegându-se că şi societatea civilă, mai exact la plural, societăţile civile, sunt jucători politici care se pot angaja partinic sau pe alte căi civice.
Strada e haotică, dar haosul e creativ, vorba lui Herbert Marcuse. Cred că strada a spus destul de bine ce nu vrea, nu atât ce vrea. Dacă ne gândim la tragedia din 2015, vedem în mod evident că nu mai vrea corupţie şi în mod secundar nu mai vrea un stat dereglementat şi iresponsabil, care a fost transformat într-o reţea clientelară de făcut afaceri pentru politicieni şi susţinătorii lor.
Ce credeţi despre consultările preşedintelui Iohanis cu aşa-zişii reprezentanţi ai străzii? Au avut efecte concrete?
Există participanţi în societatea civilă, ce-i drept, unii mai activi, dar nu există reprezentanţi ai ei. Punctul meu de vedere este că astfel de consultări sunt necesare în momente de protest, dar ar fi avut un efect concret dacă preşedintele ar fi venit cu o ofertă de cooptare în noul guvern a unor persoane din valul de proteste din 2012-2015 şi care în aceşti ani au insistat pe un nou contract social între mediile asociative şi reprezentanţi.
Acest contract social ar trebui să includă nu doar o reprezentare mai fidelă, căci trebuie să recunoaştem că reprezentarea are limitele ei nu doar în România, mai ales că sunt nemulţumiri la adresa democraţiei electorale peste tot în lume. Un contract nou ar crea o infrastructură de participare a cetăţenilor la decizia politică. Cum politica actuală este despre cine ce obţine, deci despre acces la resurse, cred că trebuie să avem bugete participative pe cât posibil în oraşele ţării. Apoi, sunt necesare facilităţi pentru iniţiativă legislativă cetăţenească la nivel naţional şi local. Foarte importantă îmi pare ideea venitului minim necondiţionat (nu VMG) pentru a ne permite financiar să luăm parte la treburile publice, temă de nişă pe care am dezvoltat-o alături de colegi pe platforma SocialEast, unde sunt redactor. Sunt multe alte instrumente de participare: consultări veridice pe politici publice, nu doar pe hârtie sau anunţuri pe siturile unor instituţii, publicarea on-line a documentelor emise de autorităţi pentru a fi verificate la o căutare pe google după modelul norvegian, legislaţie favorabilă extinderii democraţiei la nivel de firmă prin reprezentanţi ai angajaţilor în consiliile de administrare etc.
Sună poate SF unele propuneri în contextul parohial românesc, dar sunt provocări pentru secolul XXI, căci tema anti-corupţiei nu e îndeajuns. Cine a studiat istoria României sau a altor meleaguri vede că sunt destule ţări (China comunistă, Japonia interbelică) care s-au dezvoltat în pofida corupţiei administrative cuplate cu afaceri oneroase. Deci, a indica sursa răului doar în corupţia clasei politice e insuficient, căci nu vedem corupţia şi în dereglementarea statului român, care îşi externalizează funcţiile sale către piaţă. E un joc de privatizare a unor funcţii ale statului social care permite destule manevre într-o zonă gri de contracte preferenţiale, scutiri de taxe, favorizări ale unor actori economici puternici în defavoarea cetăţenilor.
Apoi, dincolo de un nou contract social cu un stat controlat de cetăţeni, dar care îşi menţine funcţiile de reglementare, ar fi fost relevant ca preşedintele să includă câteva teme majore din perioada protestelor din ultimii ani. Să ne amintim: în 2012 ne-am mobilizat de partea lui Raed Arafat şi împotriva preşedintelui Băsescu ce continua politicile de austeritate insistând pentru o aşa zisă reformă a sănătăţii ce implica şi privatizarea unor servicii publice funcţionale cum e cel de urgenţă. Nu a apărut foarte clar care era miza disputei între ei din cauza indignării morale cu privire la atitudinea şi limbajul preşedintelui Băsescu. În 2013, ne-am mobilizat ca să apărăm Roşia Montană de o exploatare agreată de guvernul Ponta cu mari costuri de mediu dar şi sociale, dacă ne gândim la externalizarea profitului de către corporaţia RMGC. În 2014, au fost mobilizări anti-PSD, văzut ca principal exponent al corupţiei politice, iar în 2015 împotriva furturilor din pădurile României şi totodată împotriva unei firme austriece într-o situaţie de monopol pe piaţa românească de lemn. Protestele acestea semnalează, poate prea difuz pentru că anii de propagandă anti-comunistă ne-au condus să credem că intervenţia statului ar fi nocivă, că trebuie să ne menţinem serviciile publice şi resursele naturale.
Unii analişti susţin că strada ar trebui să se organizeze într-un partid ca să ofere o alternativă la actuala clasă politică. Ce părere aveţi, e posibil?
E probabil ca strada să ofere alternative politice, iar pluralul e important pentru că vor apărea mai multe partide, voci independente, experienţa altor coagulări de masă. Părerea mea e că tinerii trebuie să încerce şi vechile partide, să le reîmprospăteze, dacă e posibil. Dar trebuie mai ales să încerce să înfiinţeze şi noi partide. E posibil ca eşecul multor partide mici să conducă la crearea unui partid mai mare în anii viitori şi îmi exprim speranţa pentru apariţia unui partid progresist, de stânga sau de centru stânga.
Dar mai e un lucru la fel de relevant în urma protestelor mari: s-ar putea ca energia lor difuză să creeze dorinţa pentru implicări mai punctuale pe varii teme glocale (de la Think Globally, Act Locally), o politică a lucrurilor mărunte, dar mai uşor de gestionat (Dingpolitik la care face referire Bruno Latour). Una din mobilizările din 2015 la Cluj s-a făcut prin intermediul unei pagini denumite „Fiecare cetăţean, propriul politician”. E un slogan şi banner pe care l-am creat mai mulţi în 2012, l-am şi folosit pe coperta volumului Protestatarul, şi care în principiu spune că nu trebuie să îi delegăm pe alţii patru ani să facă politică în locul nostru. Că doar votând o dată la câţiva ani este o abdicare de la datoria noastră civică de a ne implica zilnic în politică. Până la urmă a fi civic şi politic e o sinonimie pe care o uităm. Dar o uităm pentru că sistemul este creat în aşa fel încât să descurajeze participarea. Aţi văzut cum arată o reclamă care ne îndeamnă să încercăm un produs? Efortul de PR e imens. Aţi văzut cum arată un anunţ de dezbatere publică la noi? Sec, înghesuit pe un site oficial, neştiut de nimeni, îngropat în date şi cifre. Participarea e văzută ca o povară de oficialităţi, ceva de bifat. Nu s-a creat o infrastructură pentru implicarea civică nu doar la noi, unde prăpastia e mare, ci şi în alte ţări. Unii ar spune că sunt prea idealist, că oamenii vor doar să fie guvernaţi mai bine, nu să-şi bată capul cu politica, vor să şadă cu prietenii, cu familia, în cercul lor privat şi comod. Aşa e, dar nu înţelegem că armonia noastră privată, de grup restrâns, depinde de participarea la treburile publice şi de aceea o şi avem atât de puţin.
Ce rol trebuie să aibă “strada” în schimbarea României? Strada este societatea civilă? Ce rol trebuie să aibă societatea civilă în schimbarea României?
Aşa cum s-a întâmplat în 1989, dar şi la alte mobilizări de anvergură, strada poate schimba o ţară, o poate revoluţiona ori reforma. Suntem condamnaţi să fim optimişti pentru că pesimismul ne retrage în vieţile noastre private, iar cinismul va conduce la profitarea de participarea scăzută din partea unor grupuri restrânse de oameni influente financiar şi politic. Desigur că în destule situaţii, strada se fâsâie în dorinţe contradictorii şi retorică de operetă, dar experienţa istorică ne arată că reforme politice majore ori revoluţiile se fac prin mobilizări colective. Ce lipseşte străzii actuale e dorinţa de a prelua puterea pentru a o democratiza, dar nu e exclus ca pe viitor să fie exprimată mai clar dorinţa asta. În 2012, de pildă, cercurile activiste erau anti-politice, acum îşi dau seama mai clar de importanţa politicii partinice sau prin candidaţi independenţi.
În fiecare seară s-a scandat împotriva clasei politice care este coruptă şi suprasaturată de aceleaşi personaje. De unde luăm noii politicieni sau noii conducători ai ţării?
Nu luăm politicieni de niciunde, ci ne transformăm în oameni politici, ne auto-educăm să fim. Grecii aveau un cuvânt dur pentru apolitici, oamenii absorbiţi de problemele lor personale, îi numeau idiotes, cetăţeni privaţi.
Incidentul de la Colectiv s-a produs şi din cauza unor functionari corupţi din administraţie. Situaţia este aproape generalizată la nivelul ţării. De unde luăm functionari noi care să nu fie corupţi?
Corupţia e o problemă majoră, dar nu principala. Lipseşte un proiect de societate, de ţară, de cetăţenie, o direcţie sau câteva direcţii concurente, dar puternice ca viziune. Dacă ar fi aşa generalizată corupţia, ar trebui definit sistemul. Noi nu vedem pădurea de câţiva copaci bolnavi. Corupţie exista şi în secolul XIX, în La Belle Epoque, politicienii şi oamenii de afaceri liberali ori conservatori se îmbogăţeau din afaceri cu statul, dar nu definim acea epocă doar din perspectiva corupţiei. Ce mă deranjează la persoanele care se erijează în campioni ai anti-corupţiei e că maschează sub acest discurs o agendă neoliberală puternică: privatizăm tot. Statul e rău, piaţa e bună. Mai puţin stat ar fi mai puţină corupţie, de parcă în ecuaţia corupţiei nu intră oameni de afaceri, corporaţii şi, în general, marii jucători de pe piaţă. Nu vedem că mari companii occidentale aplică alte standarde în r-estul lumii şi că în ţările lor sunt temperate prin mecanisme de control democratic, deci printr-o minimă autonomie a societăţii şi a statului faţă de economia de piaţă. Deci, în afară de anti-corupţie şi justiţie avem nevoie de un stat care face realmente politici publice şi care nu e folosit ca pârghie pentru business. Avem nevoie de justiţie, dar în primul rând de o justiţie socială şi redistributivă, care să asigure acces la resurse şi politică pentru mai multe grupuri. Deci, nu încălcarea legilor e problema cât un cadru legislativ mai adecvat lumii în care trăim. Corupţia e un efect. Nu ne întrebăm care e imboldul corupţiei, care e sistemul care îl generează. Iar sistemul e planetar, nu parohial, că nu am inventat noi nici o democraţie originală, nici o piaţă originală.
Care credeţi că trebuie să fie agenda Guvernului Cioloş?
Câteva cereri din ultimii ani cu privire la consultarea cetăţenilor în realizarea politicilor publice apar în programul de guvernare prezentat, la fel cum este asumat un angajament pentru facilitarea participării politice pentru noi partide şi candidaţi independenţi. Dar aceste angajamente din programul de guvernare sunt prea vagi în raport cu dorinţele exprimate în piaţă. De exemplu, „Uniţi salvăm” a venit cu cereri explicite de democratizare a sistemului politic prin scăderea pragului electoral la 2%, vot pentru primari în două tururi de scrutin, schimbarea prevederii privind iradierea partidelor etc (petiţia întreagă aici - http://facem.de-clic.ro/reforma-acum). Alte propuneri din timpul protestelor apar într-un manifest gândit de oameni de stânga din spaţiul românesc unde sunt teme legate impozit progresiv pe venit şi profit, mărirea bugetelor pentru sănătate şi educaţie redirecţionând majorările bugetare pentru instituţiile de siguranţă naţională, respectarea dreptului la locuire, transparentizarea fiscalităţii Bisericii Ortodoxe etc.: http://www.petitieonline.com/viitorul_are_autor_colectiv_revendicrile_stangii.
Mişcările de protest din întreaga ţară s-au stins.Ce îi împiedică pe politicieni să facă la fel cum au făcut după manifestaţiile din toamna lui 2014, adică să ignore, după ce oamenii s-au întors la casele lor, solicitările acestora?
Acesta e rolul nemulţumirilor sociale să se structureze, dacă sunt eficace, în mişcări sociale. Dar e foarte important să nu echivalăm nemulţumirile sociale cu protestele pentru că doar o minoritate infimă se manifestă, dar aceasta poate propune o nouă agendă publică. Apoi, nemulţumirea devenită mişcare socială se transformă în structuri civice pro-active cu o agendă clară dacă există energie dincolo de o latură preponderent reactivă, alteori se instituţionalizează în partide. Este parcursul multor mişcări sociale în istorie. Dar partidele fac parte şi ele din societatea civilă, este greşit când sunt separate aprioric. Doar când un partid preia puterea într-un stat nu mai e parte a societăţii civile. Cel puţin aşa am învăţat eu la Facultatea de Ştiinţe Politice, care mai includea în societatea civilă nu doar mişcări informale sau ONG-uri, ci şi sindicate, asociaţii ale patronatelor. De aceea, când societatea civilă protestează la adresa tuturor partidelor şi sistemului politic e un manifest al neputinţei, e ca şi cum ai protesta la adresa ta. Problema principală e că protestând la adresa partidelor se creează un blocaj în care se lucrează cu dihotomii simpliste: societate civilă bună, partide politice rele. Ceea ce nu mai oferă energie şi maturitatea necesară pentru a forma alternative partinice. În cel mai bun caz se discută de „independenţi”. Nimeni nu îşi pune situaţia posibilă a unor „independenţi” de succes, care ocupă nişte poziţii publice şi care în mod logic se vor reţeliza şi vor sfârşi tot într-un partid pentru că în democraţia electorală nu există alternative reale la structuri partinice.
Se tot vorbeşte despre intelectuali ca despre o alternativă la clasa politică coruptă. Câţi însă şi-ar asuma o carieră politică sau administrativă? Dumneavoastă v-aţi asuma?
Aş parafraza sloganul din 2012 şi aş zice „Fiecare cetăţean, propriul intelectual”. Nu cred în intelectuali, epoca lor a apus odată cu secolul XX. Capacitatea de a gândi, de a opera cu noţiuni abstracte ar trebui să devină o caracteristică cetăţenească universală pentru că tehnologia în secolul XXI ne permite generalizarea unor munci mai creative decât la finalul secolului XIX când a devenit populară sintagma de intelectual public, de apărător al unor valori democratice. Apoi, chiar acceptând ideea de intelectual, el nu prea există în spaţiul românesc, aşa cum nu au fost dizidenţi înainte de 1989. Intelectualul generic român este un mandarin, rolul său este de a legitima status quo-ul. De aceea, strada e atât de vie, cu tot haosul intrinsec, iar academia şi universitatea atât de moarte.
Problema cu efortul administrativ şi, în bună măsură cu cel activist, e că devine prea mărunt şi colectiv ca să fie interesant pentru un universitar. Nu presupune glorie auctorială. De pildă, m-am gândit câte eseuri, câte perspective de cărţi, am ratat implicându-mă în dispute în care peste ani nici nu ne vom mai aminti actorii. Dar când văd că din cauza unor eforturi colective, sute de oameni pot folosi, de pildă, un parc care nu exista înainte şi devin mai relaxaţi ori fericiţi, mă gândesc că merită.
Dar dacă nu marşez pe „intelectuali” ca alternativă la politicienii actuali, văd o variantă viabilă în o parte dintre cei catalogaţi ca „activişti”. Activist nu înseamnă mai nimic, cuvântul orientează doar spre un cetăţean mai implicat. Doar această pasiune, pe care o vedem în stradă, se poate distila în proiecte alternative. Eu mi-aş asuma o carieră politică într-un partid sau o funcţie administrativă, dar cu siguranţă nu din postura de jurnalist la televiziunea publică regională. Mă rezum la a face o politică civică la tv, cu grupul de iniţiativă civică SOS (Societate Organizată Sustenabil), ca redactor pe platforma de analize SocialEast. Dar trebuie să fac, să facem mai mult, iar politica partinică e una din soluţii pentru a bascula sistemul actual de putere.
Carte de vizită
Adrian Dohotarul este jurnalist şi activist. Este licenţiat al Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Administrative, UBB, Secţia Jurnalism şi a făcut doctoratul la secţia istorie a Institutului de Istorie George Bariţiu Cluj-Napoca al Academiei Române. A colaborat cu instituţii media precum CriticAtac, TOTB, slicker, Radio Cluj, TVR Cluj, Cetăţeanul Clujean, Informaţia de Cluj, Ziua de Cluj, Tribuna, Steaua, Vatra, Dilema Veche, Observatorul Cultural, Tiuk! etc.)
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
