Economist român din Franţa: „uitaţi de 60% datoria publică, 3% deficit fiscal, astea nu mai contează deloc când Covid-19 iţi bate la uşă”
0Politica fiscală a unei ţări trebuie să se concentreze, în cazul unei crize epedemice, pe cheltuielile directe în lupta împotriva răspândirii infecţiilor, respectiv, pe furnizarea imediată a fondurilor de ajutor pe motiv de calamitate gospodăriilor şi firmelor, spune Sebastian Buhai, cercetător asociat Centrului pentru Cercetare Economică din Paris.
Sebastian Buhai, cercetător asociat Centrului pentru Cercetare Economică şi Aplicaţiile Sale (CEPREMAP) din Paris, Franţa şi Institutului Suedez pentru Ştiinţe Sociale (SOFI) al Universităţii din Stockholm, Suedia, vorbeşte într-un interviu pentru „Adevărul”, despre măsurile luate de România în contextul pandemiei de COVID-19 şi despre cum ar trebui gestionată economia.
Analiza lui pleacă de la ideea că „nimeni între economişti (cei serioşi) nu contestă că orice politici macroeconomice trebuie gândite/ implementate având în vedere că prioritatea zero este salvarea de vieţi şi sănătatea publică, iar din ceea ce ştim până acum din perspectiva medicală, oprirea răspândirii Covid-19 prin carantină şi distanţare socială este mecanismul prin care această restricţie este materializată.”
Cercetătorul originar din Cluj împarte măsurile pe trei componente:
1. cheltuielile directe în lupta împotriva răspândirii infecţiilor şi adaptarea pentru urgenţa impusă a sistemului medical/ de sănătate publică.
2. furnizarea imediată a fondurilor de ajutor pe motiv de calamitate gospodăriilor
3. furnizarea imediată a fondurilor de ajutor firmelor.
Ca principiu general, Buhai susţine că „Trebuie acţionat foarte rapid şi foarte ferm pentru a evita pierderi uriaşe de vieţi şi un colaps economic total, una dintre regulile de urmărit aici ar fi că fondurile alocate de stat să fie masive, în mod ideal chiar imaginea în oglindă a pierderilor directe anticipate”.
„În schimb, rezultatul este, ad litteram, dezastru în ceea ce priveşte adaptarea pentru urgenţa impusă a sistemului medical/ de sănătate publică, cronic subfinanţat deja înaintea crizei: fără spaţiu suficient pentru a intra în detalii, unele efecte elocvente s-au văzut şi se văd în continuare prin numărul de medici şi personal medical ei înşişi contaminaţi, prin numărul de spitale închise (cazul celui din Suceava a fost mediatizat mult chiar şi în Franţa şi Suedia), prin numărul de medici care au demisionat în timpul crizei ş.a.m.d”. precizează economistul.
În ceea ce priveşte ajutarea firmelor, Buhai spune că „o variantă şi mai aproape de optimalitate, de exemplu, este cea implementata actualmente în Danemarca; fără să intru în detalii de implementare, ideea daneza este următoarea: statul asigură, cel puţin până în data de 8 iulie, integral salariile angajaţilor oricărei firme private, atâta vreme cât firma nu îi trimite în şomaj; dacă firma dovedeşte că are nevoie să-şi ajusteze activitatea şi asta implica o scădere a efectivului forţei sale de muncă cu cel puţin 30%, statul se angajează să plătească în continuare acelor angajaţi intraţi în şomaj 75% din salariile vechi.” Pentru detalii despre masurile daneze fata cu Covid-19, vedeţi de exemplu aici.
Interviul realizat în 13 aprilie 2020 este împărţit în trei părţi care dezbat următoarele probleme: care sunt concluziile studiilor ştiinţifice despre efectele pandemiilor asupra economiei şi cum pot acestea să fie folosite în contextul pandemiei de COVID-19, cum a gestionat Uniunea Europeană criza cauzată de pandemia de coronavirus şi o analiză privind modul în care au manageriat autorităţile din România problemele cauzate de pandemie.
Începem seria interviurilor cu analiza economistului în legătură cu situaţia României.
ADEVARUL: Cum apreciaţi măsurile luate de Guvernul României pentru a reduce impactul pandemiei asupra economiei? Pe ce credeţi că ar trebui pus accentul în continuare?
SEBASTIAN BUHAI: Mă voi axa în cadrul acestei întrebări pe măsurile de natură fiscală implementate în tară până acum ( deci până in 13 aprilie) în lupta împotrivă pandemiei actuale (ar fi de discutat şi în materie de politici monetare; ca părere generală însă, măsurile luate până acum de către BNR acolo sunt mult mai mult în linie cu aşteptările pe care le aveam - şi cu practica internaţională).
Pentru a fixa întâi ideile ar fi oportun să explic, foarte pe scurt, ce fel de politici fiscale ar fi aşteptate aici din partea Guvernului, deci să vă dau perspectiva economică normativă (sub format de rezumat al rezumatului). Dacă în cazul unei recesiuni „obişnuite”, rolul politicii fiscale ar fi doar cel de stimulare macro-economică, în cazul unei crize epidemice precum cea actuală, această componentă ar fi ultima, cronologic vorbind, dintr-un set de trei componente; primele două dintre acestea sunt cheltuielile directe în lupta împotriva răspândirii infecţiilor, şi respectiv furnizarea imediată a fondurilor de ajutor pe motiv de calamitate (ceea ce numim „disaster relief”) gospodăriilor şi firmelor - şi, uneori, când se impune, chiar unor instituţii financiare (vedeţi de exemplu cazul Marii Recesiuni din 2007-2009).
Având în vedere toate aceste componente şi faptul că trebuie acţionat foarte rapid şi foarte ferm pentru a evita pierderi uriaşe de vieţi şi un colaps economic total, una dintre regulile de urmărit aici ar fi ca fondurile alocate de stat să fie masive, în mod ideal chiar imaginea în oglindă a pierderilor directe anticipate (există o marjă de incertitudine în orice prognoză—însă aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne gândim şi să analizăm diferite scenarii, să facem deci o serie de proiecţii!).
Prin urmare, chiar dacă în cazul României vorbim, din păcate, despre un deficit fiscal destul de mare, moştenire directă de altfel a incompetenţei multor guverne succesive de până acum-- indiferent de linia lor ideologică (mai mult sau mai putin explicită)-- deci chiar dacă nu avem rezervele financiare ale altor state din UE, nu ne-am aştepta totuşi ca pe unii super zeloşi să-i apuce ACUM făcutul de economii, când un număr enorm de vieţi umane este în joc şi când orice întârziere sau lipsă suficientă de curaj poate fi infinit mai costisitoare. Iar ideea, proliferata pe unele bloguri si parte a presei, că cheltuielile urgente pe timp de criză ar fi „măsuri populiste” descalifică rapid orice pretins expert, din păcate inclusiv pe unii pe care îi vedeam oarecum cu scaun la cap până acum...
Nu este chiar atât de dificil de înţeles, sper, că nu există un număr magic, o cifră limită fixată în cuie pentru datoria publică/ deficitul fiscal al unei naţiuni, iar în situaţii de crize precum cea cauzată de pandemia actuală, flexibilitatea trebuie să fie maximă (deci, pe şleau, uitaţi de 60% datoria publică, 3% deficit fiscal, s.a.m.d. astea nu mai contează deloc când Covid19 iţi bate la uşă). Ce contează este că guvernele acelor ţări care cresc masiv datoria publică/ deficitul fiscal să prezinte o anumită încredere pentru investitori. Întrebarea-- pe care fără îndoială aţi ghicit-o deja este câtă încredere reprezintă pentru investitori/ comunitatea internaţională guvernul nostru-- care este însă o problema a României de când lumea. Pentru cei care sunt în Guvern şi citesc aceste rânduri, ceea ce contează şi ceea ce vă conta este să nu se decredibilizeze şi mai mult decât au făcut-o deja, prin inacţiune sau acţiune insuficienta. Asta va judeca în primul rând istoria.".
„Dezastru în ceea ce priveşte adaptarea pentru urgenţă”
ADEVARUL: Cum s-a descurcat România până acum în privinţă implementării acestor obiective, de atins prin cheltuieli directe şi urgente din bugetul de stat?
SEBASTIAN BUHAI: O privire de ansamblu (prin fereastra raportului Fondului Monetar Internaţional, actualizat cel mai recent în 9 aprilie) este că România a pus până în 10 aprilie la bătaie mult mai puţin decât alte ţări din EU, inclusiv ţări vecine, anvergura cheltuielilor directe fiind de doar 2% din PIB, la care se adaugă garanţii pentru împrumuturi către firme în valoare de încă 1% din PIB. Spre comparaţie, Franţa a alocat direct deja 4% din PIB, plus garanţii pentru împrumuturi plus diverse scheme de credit în valoare de încă aproximativ 16% din PIB. Dar în loc de Franţa, haideţi să ne uitam la Polonia, unde cifrele corespunzătoare sunt de 3% din PIB, respectiv 3.3% din PIB ca magnitudine a garanţiilor; sau la Cehia, unde cifrele sunt de 2% direct, dar 16% din PIB în garanţii. Ş.a.m.d. Asta desigur pe un fond deloc favorabil contextului, înainte de criză: în România eram deja la coada Europei în materie de finanţare a sistemului de sănătate publică şi a sistemului de securitate socială în general, şi între fruntaşele EU la indicatorul de inegalitate Gini (acelaşi lucru dacă ne uităm la alte indicatoare ale inegalităţii sociale, indicatorul Gini având problemele lui).
Cum se reflectă acum aceasta perspectiva de ansamblu- cel puţin dezamăgitoare, şi potenţial tragică - în măsuri concrete din setul celor trei componente de care vorbeam mai sus? Mă voi limita doar la câteva aspecte. La primul capitol, cel de a face orice e necesar pentru a opri răspândirea epidemiei, punctele relativ roşii ar fi că Romania a acţionat destul de prompt declarând starea de urgenţă naţională, şi impunând variate măsuri de distanţare socială (deşi nici aici nu totul a mers bine: am citit cu toţii în ziare despre, de exemplu, ridicolul absolut de la aeroportul de la Cluj, atât la venirea românilor din diaspora, cât mai ales, chiar recent, la plecarea unor români la muncă în afara etc).
În schimb, rezultatul este, ad litteram, dezastru în ceea ce priveşte adaptarea pentru urgenţa impusă a sistemului medical/ de sănătate publica, cronic subfinanţat deja înaintea crizei: fără spaţiu suficient pentru a intra în detalii, unele efecte elocvente s-au văzut şi se văd în continuare prin numărul de medici şi personal medical ei înşişi contaminaţi, prin numărul de spitale închise (cazul celui din Suceava a fost mediatizat mult chiar şi în Franţa, şi Suedia), prin numărul de medici care au demisionat în timpul crizei ş.a.m.d.
Un alt aspect extrem de relevant aici, care nu a fost foarte mediatizat deşi ar fi trebuit să fie, se referă la numărul practic infim de teste efectuate pentru depistarea celor infectaţi cu coronavirus, şi organizarea/ felul în care acestea au fost efectuate (să dau doar un exemplu aici, nu am văzut pe absolut nimeni din echipa guvernamentală, consilieri etc. care să fie la curent cu propunerile de testare în grup, deja implementate prin alte părţi), care denotă mai degrabă haos şi acţiuni fără nicio planificare—am citit de exemplu în presă că întrebat despre amploarea testărilor, primul ministru a declarat „Testam cât este necesar!”. Mă întreb daca dumnealui are vreo idee că Germania efectuează actualmente 160.000 de teste pe săptămână, Belgia recent a ajuns la 10.000 de teste pe zi, Elveţia reuşeşte 8.000 de teste pe zi şi e pe cale să mărească acest număr, că este o în general o goana nebună— şi o prioritizare absolută- în „scalarea” la maxim a acestor teste.
Evident că această capacitate de testare nu poate fi crescută peste noapte, dar chiar şi analizele cost-beneficiu conservatoare concluzionează că merită investit enorm în teste, pentru că şi o săptămână de închidere completă a economiei care ar putea fi salvată, ar recupera aceste costuri. De altfel, o analiză la nivelul economiei SUA a laureatului cu Nobel în economie Paul Romer estimează că dacă ar exista deja capacitatea pentru a administra aceste teste la o scară suficientă pentru a menţine rata medie de infecţie sub 1, costurile implicate ar fi cel mult 1% din PIB-ul SUA, deci foarte puţin din punct de vedere macro-economic, relativ la alte măsuri.
Modelul danez, mai aproape de optimalitate
ADEVARUL: Ce părere aveţi despre fondurile de ajutor pentru gospodăriile şi firmele aflate în situaţie economică gravă?
SEBASTIAN BUHAI: În ceea ce priveşte fondurile de ajutor pentru gospodăriile şi firmele aflate în situaţie economică gravă, România a implementat de exemplu măsuri de acoperire parţială a salariilor în cazul părinţilor care stau acasă pe perioada în care şcolile sunt închise, şi unele măsuri de ajutor pentru firme, de exemplu pentru a acoperi pe o perioadă iniţială de o lună salariile angajaţilor în pericol să intre în şomaj, precum şi amânarea plaţii utilităţilor şi a taxei de proprietate pentru aceste firme, plus garanţii pentru credite acordate acestor firme pentru investii. (La acestea se adaugă unele masuri macro-financiare, prin care Guvernul a cerut prin lege băncilor să amâne rata împrumuturilor pentru gospodăriile şi firmele afectate de pandemie până la 9 luni-- măsuri asupra cărora am văzut că au curs râuri şi fluvii de cerneala în presă, mai ales în sensul prost, adică de a cere totuşi lumii să facă tot posibilul să-şi plătească la timp aceste rate... deci ignorând pur şi simplu de ce asemenea măsuri sunt necesare, din start!).
Aceste măsuri sunt desigur binevenite, deşi există şi variante mult mai bune de implementare pentru majoritatea lor. Mă întreb însă dacă decidenţii din România s-au consultat cu cineva sau iarăşi au acţionat doar de capul lor, pentru că, la modul foarte sincer, nu văd pe nimeni cu background şi know-how suficient acolo să fie în stare să gestioneze o asemenea criză, sau, în cazul unora, să gestioneze orice... (îmi aduc rapid aminte aici, de exemplu, de răspunsul ministrului actual de finanţe, citat în presă, întrebat daca s-a prevăzut concedierea unui anumit efectiv de oameni din sectorul public: „Eu mă uit la lucruri mai pragmatice. Noi continuăm reforma[…]”). Că să nu intru în prea multe detalii, voi discuta un singur exemplu, chiar din domeniul meu de specializare principal, economia pieţei de muncă.
Având în vedere că ne interesează enorm să stimulam păstrarea relaţiilor productive intre firme şi angajaţi, aproape optimă ar fi o soluţie în care firmele îşi pot plăti în continuare toţi angajaţii (firmele cunoscându-şi fără îndoială cel mai bine efectivul de muncă), iar în timpul acesta băncile le oferă credite rapide, fără vreo întrebare, pentru a acoperi imediat şi fără întreruperi aceste cheltuieli de criza (în extremis, dacă firma este în dificultate mare, este prevăzută o garanţie din partea statului pentru o linie continuă de finanţare). Această soluţie este de fapt, în linii mari, exact cea implementata în prezent în Franţa, iar o variantă şi mai aproape de optimalitate, de exemplu, este cea implementata actualmente în Danemarca; fără să intru în detalii de implementare, ideea daneza este următoarea: statul asigură, cel puţin până în data de 8 iulie, integral salariile angajaţilor oricărei firme private, atâta vreme cât firma nu îi trimite în şomaj; dacă firma dovedeşte că are nevoie să-şi ajusteze activitatea şi asta implica o scădere a efectivului forţei sale de muncă cu cel puţin 30%, statul se angajează să plătească în continuare acelor angajaţi intraţi în şomaj 75% din salariile vechi.” Pentru detalii despre masurile daneze fata cu Covid-19, vedeţi de exemplu aici.
Ceea ce lipseşte cu desăvârşire din pachetul de măsuri de criză adoptate în România în contextul pandemiei Covid-19 până acum, şi voi încheia cu asta, este orice consideraţie serioasă faţă de impactul economic asupra celor mai vulnerabile grupuri ale societăţii. Protecţia socială pentru aceste grupuri era deja aproape inexistentă, însă criza îi va vulnerabiliza şi mai mult: discrepanţele socio-economice şi spaţiale (e.g., urban-rural, dar şi inter-regional) sunt aşteptate să se amplifice considerabil. Dar, ca să îl parafrazez pe Mark Twain, putem oare să le pretindem unor decidenţi care nu au depăşit nici măcar aroganţa ignoranţei, ce să mai vorbim de atingerea „mizerabilei incertitudini” prin educaţie suficientă..., să ştie ce trebuie făcut? Ei vă vor răspunde cu acelaşi refren: „Noi continuăm reforma” şi vor continua într-adevăr, „pragmatic”... cu, între altele, alocarea de fonduri de zeci de milioane de euro pentru fabricarea de măşti unor... bucătărese din Giurgiu (https://recorder.ro/minunile-pandemiei-cum-a-ajuns-o-bucatareasca-din-giurgiu-să-câştige-un-contract-de-12-milioane-de-euro-pentru-măşti-de-protecţie/) ; sau cu împrumuturi din fondurile de urgenţă ale Băncii Mondiale de sute de milioane de euro, de care nu ştie nimeni pe unde au ajuns (https://www.hotnews.ro/ştiri-esenţial-23807971-rise-project-romania-cerut-doua-rânduri-200-milioane-euro-banca-mondiala-unde-sunt-banii.htm) ş.a.m.d.
Cine este Sebastian Buhai
Sebastian Buhai, doctor în ştiinţe economice (Institutul Tinbergen şi Universitatea Erasmus din Rotterdam, Olanda; 2008) este actualmente cercetător asociat Centrului pentru Cercetare Economică şi Aplicaţiile Sale (CEPREMAP) din Paris, Franţa şi Institutului Suedez pentru Ştiinţe Sociale (SOFI) al Universităţii din Stockholm, Suedia. Specializările sale sunt economia forţei de muncă, economia industrială şi microeconometria aplicată.
Clujean de origine, s-a implicat de-a lungul timpului şi în diferite acţiuni de sprijinire şi popularizare a cercetării economice de excelenţă în România, între altele prin iniţierea seriei de conferinţe ERMAS şi a Blogului EconAcademia. Poate fi urmarit pe twitter la twitter.com/sbuhai.
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
