VIDEO Cinci întâmplări cu Iuliu Maniu, istorisite de ultimul său nepot: „Prezenţa sa a fost o binecuvântare pentru noi“

Medicul Ioan Boilă, care a împlinit venerabila vârstă de 92 de ani, îşi aminteşte de copilăria alături de Iuliu Maniu, fratele bunicii sale, de gesturile politice şi de anturajul marelui lider ţărănist. Cea mai importantă moştenire pe care Maniu i-a lăsat-o, spune veteranul, e reprezentată de caracterul exemplar, simţul dreptăţii şi puterea de jertfă ale celebrului om politic român.

„Am avut această binecuvântare, pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu, de a putea să fiu în preajma acestui om care este, fără discuţie, un model pentru noi, cei din generaţia de acum, dar şi pentru cei care vor veni, cu nişte calităţi umane şi politice extraordinare“, spune medicul Ioan Boilă, ultimul nepot al marelui om politic Iuliu Maniu.  

La cei 92 de ani, medicul Boilă vorbeşte cu emoţie despre Iuliu Maniu, fratele bunicii sale, pe care l-a întâlnit în copilărie. 

Istoria familiei a fost brăzdată de episoade grele, aşa cum şi viaţa sa a fost marcată de perpetua ciocnire cu autorităţile comuniste. 

Le-a depăşit pe toate Ioan Boilă – şi ştie că meritul îi aparţine şi lui Maniu. De la el a învăţat cele mai de preţ lecţii: „Noi am luat direct, prin mijlocirea lui, exemplele cele mai bune în ce priveşte caracterul, patriotismul, disponibilitatea de jertfă – marile lui calităţi“.

O figură paternă 

Bunicul său, Ioan Pop, vicar de Năsăud, a murit şi a lăsat-o singură pe soţie, Elena Maniu, care avea numai 32 de ani şi îngrijea de patru copii.

„Cea mai mare era Livia, care s-a căsătorit mai târziu cu Romul Boilă. Ionel Pop a devenit scriitor şi avocat, Matei a murit pe frontul din Italia şi cea mai mică era Clara, mama mea, care atunci avea 1 an. Bunicul meu a murit în 1901, când s-a îmbolnăvit foarte grav. După câte ne-am dat seama, a avut un cancer de stomac. Când era pe patul de moarte, l-a chemat pe cumnatul lui, Iuliu Maniu şi i-a spus: «Iuliuţule, eu mă duc, dar rămân aceşti copii pe drumuri». Iuliu Maniu i-a răspuns atunci: «Nu rămân, pentru că eu voi avea grijă de ei».“ 

Aşa s-a întâmplat că Iuliu Maniu a devenit tatăl celor patru copii, printre care s-a aflat şi mama lui Ioan Boilă. „El i-a crescut, el i-a şcolit. Le-a dat bani să fie şcoliţi în străinătate: Ionel Pop şi Matei au studiat la Viena, la Budapesta. În forma aceasta, el fiind tatăl crescător, era prezent foarte mult în familia noastră“, povesteşte medicul.

Familia s-a mutat la Blaj, unde Maniu era avocat al Mitropoliei Greco-Catolice, şi ulterior la Cluj. „Bunica mea a fost tot timpul ajutată de către fratele ei, Iuliu Maniu. În forma aceasta, sigur că prezenţa în familie a lui Maniu a fost foarte mare şi influenţa asupra noastră a fost covârşitoare.“

Portret de familie: Iuliu Maniu şi cei doi nepoţi (în prim-lan): Ioan(stanga) şi Matei Boilă (dreapta). FOTO: Arhiva familiei

Când Maniu a fost mânios

Crescând în preajma marelui om de stat, Ioan Boilă a fost martor direct al multor episoade importante din istoria naţională, al căror protagonist a fost Maniu. A avut marele noroc, cum spune el, să-l aibă în preajmă până în jurul vârstei de 19 ani.

În 1947, Maniu a fost arestat de noul regim comunist şi condamnat pentru „înaltă trădare“ la închisoare pe viaţă. Dar şi după dispariţia „Sfinxului de la Bădăcin“ a continuat să afle diverse poveşti, de la părinţii lui.

Timpul care a trecut peste amintirile lui Ioan Boilă n-a şters nimic din prospeţimea lor. Povesteşte în detaliu despre dragostea şi respectul lui Maniu pentru ţărani.

„Eram la Bădăcin (n.r. –unde s-a născut Maniu), eram copii de 10-11 ani şi ne jucam în faţa ferestrei unde el avea biroul de lucru. Eram cu copiii din sat – unii erau mai apropiaţi de familia noastră, alţii erau copii de ţărani. La un moment dat, s-a iscat între noi o ceartă, aşa cum se întâmplă între copii, dar fără niciun fel de caracter de duşmănie sau de dispreţ sau de desconsiderare. Poate că s-a ridicat vocea mai tare, şi Maniu, care lucra în biroul lui, ne-a auzit.“

Crezând că cearta era serioasă, liderul ţărănist a intervenit: „A deschis fereastra şi-a spus: «Veniţi în casă». Atunci, l-am văzut pe Maniu într-o postură în care nu l-am văzut niciodată: mânios. A fost teribil de aspru faţă de noi, ne-a certat: «Cum e posibil ca voi să aveţi o astfel de atitudine faţă de aceşti copii, pentru că voi sunteţi aici şi aveţi totul, toate bogăţiile, datorită muncii părinţilor şi bunicilor acestor copii. Voi trebuie să aveţi respect faţă de ei, aşa cum aveţi respect faţă de cei din familia  noastr㻓. 

Când Maniu a vorbit despre curaj 

Îmbrăcat în halat alb, şezând cu spatele drept şi cu privirea hotărâtă în cabinetul său de consultaţii decorat spartan, medicul Boilă îşi continuă povestea cu o nouă secvenţă: „O altă întâmplare are legătură cu respectul şi valoarea jertfei pentru Maniu“. 

Ce însemna jertfa pentru liderul ţărănist? „Maniu a considerat că oamenii politici ai unei ţări precum România au o obligaţie de jertfă, în sensul că atunci când este ameninţată fiinţa neamului, când sunt ameninţate valorile neamului, oamenii politici şi elita trebuie să aibă o atitudine categorică, care să implice chiar şi riscul la jertfă.“ Nepotul marelui politician îşi aminteşte un episod petrecut în anii ’40, când „începuse teroarea şi persecuţia comunistă şi, în acelaşi timp, lupta Partidului Naţional Ţărănesc împotriva comuniştilor“. 

„Am fost de faţă în apartamentul din Sibiu al părinţilor mei, unde locuiam în acea perioadă, iar Maniu era la noi. A fost anunţată o vizită a unui grup de tineri, vreo 20-30.“ Tinerii s-au oferit să organizeze o acţiune hotărâtă, riscantă, împotriva comuniştilor, chiar cu riscul pierderii propriilor vieţi.
 

Răspunsul lui Maniu denotă şi faptul că acesta prevăzuse ce avea să se întâmple cu România, crede medicul: „Eu am citit mai multe memorii de-ale lui Maniu, pe care le-a adresat Comisiei interaliate, dar aceste scrisori, din păcate, erau luate de americani şi de englezi şi date ruşilor. În aceste memorii, Maniu spunea exact ce se va întâmpla, felul în care România va fi distrusă, cum vor dispărea democraţia şi instituţiile noastre democratice şi cum instituţiile de bază ale statului vor fi subjugate, iar în ţară se va instaura comunismul“. 

Răspunsul lui Maniu a rămas în inimile acelor tineri, care cereau să se jertfească pentru România: „Vă mulţumesc pentru această ofertă şi apreciez gestul, pentru că sunt de părere că o jertfă a noastră trebuie făcută în aceste condiţii, dar lăsaţi-ne pe noi, cei mai în vârstă, să intrăm în focul acestei jertfe, pentru că voi va trebui să vă păstraţi pentru ziua în care fiecare bun român va fi ca un bulgăre de aur. Atunci, în această zi a marii eliberări, voi va trebui să fiţi pregătiţi. Luptaţi, aveţi atitudine curajoasă, dar nu vă expuneţi ca noi. Lăsaţi-ne pe noi să intrăm în acest foc, care va fi un foc al martirajului“, îşi aminteşte Ioan Boilă că le-a spus cu calm tinerilor aprinşi de idealuri mari.

Iuliu Maniu anticipase ce urma să se întâmple cu România, însă a refuzat să fugă din ţară. Imagine de la procesul intentat de comunişti Sursa arhivă

De ce nu a fugit Maniu, deşi ştia ce se va întâmpla 

Din istorisirea aceasta apare întrebarea: dacă Iuliu Maniu ştia ceea ce va urma, de ce n-a fugit din ţară? A aşteptat procesul şi condamnarea sa, la 74 de ani, şi a suferit în închisorile comuniste, la fel cum a şi trăit, cu demnitate, până în ziua în care a murit, la 80 de ani, şi a fost aruncat într-o groapă comună. Răspunsul l-a dat Matei Boilă, fratele lui Ioan, care a murit în 2015, 

într-unul dintre episoadele documentarului „Memorialul durerii“. Matei relata despre o discuţie între Iuliu Maniu şi Ionel Pop, care l-a întrebat de ce insistă să mai lupte împotriva comunismului dacă ştie că nu există nicio şansă de a scăpa de ocupaţia sovietică: „Eu ştiu că voi muri în închisoare, dar voi, tinerii, poate veţi prinde ziua eliberării. Eu vreau ca poporul român să rămână cu această conştiinţă demnă că nu a cedat comunismului şi ticăloşiei care s-au abătut asupra lui, că a rezistat cu demnitate şi asta va fi piatra de temelie a renaşterii în viitor“. 

Când Maniu a luptat cu frauda electorală 

Nepotul „Sfinxului de la Bădăcin“ doreşte să lămurească şi o altă împrejurare controversată legată de biografia lui Iuliu Maniu. De ce n-a participat în 1922, la Alba Iulia, nici el, nici reprezentanţii Partidului Naţional Român, la încoronarea lui Ferdinand I ca rege al României întregite: „Eu vă spun acum istorie. Totul a început în 1919, când Maniu, fiind preşedintele Consiliului Dirigent, a primit vizita lui Ionel Brătianu, care era prim-ministru. Acesta i-a făcut o propunere concretă, ca Partidul Naţional Liberal să fuzioneze cu Partidul Naţional Român, fapt care este relatat în memoriile tatălui meu, cu amănunte şi cu argumentele lui pentru care Maniu a refuzat“. 

Reacţia lui Brătianu a fost foarte dură. „A spus: «Eu cu dumneavoastră am terminat, nu mai am nimic cu dumneavoastră», şi a plecat de la Sibiu foarte supărat“, povesteşte Boilă. Răzbunarea lui Brătianu a fost însă cruntă: „A lucrat prin toate căile, şi cele mai puţin legale, pentru a-i determina pe unii conducători ai Partidului Naţional Român să treacă la Partidul Naţional Liberal şi să primească anumite favoruri în schimb. O parte dintre ei au cedat la aceste presiuni, lucru care l-a supărat pe Maniu, dar cel mai tare l-au supărat măsurile luate de Brătianu, care mergeau până la fraudă în alegerile care au fost atunci“.

Maniu i-a sesizat până şi regelui aceste lucruri, „dar n-a găsit răspuns din partea lui Ferdinand, care nu numai că n-a intervenit, dar chiar l-a încurajat pe Brătianu“. „Maniu i-a trimis o telegramă regelui în care a spus că este o ruşine naţională ceea ce s-a întâmplat la aceste alegeri şi că, în semn de protest, el nu se duce la încoronarea de la Alba Iulia“, rememorează Boilă. Această atitudine denotă, spune nepotul, ataşamentul lui Maniu pentru corectitudine în general, dar şi în viaţa politică, pentru principiile democratice. „El a pus legalitatea înainte de orice. Maniu a fost un mare legalist.“ 
 

Carol al II-lea a nesocotit condiţiile pe care i le pusese Maniu pentru revenirea în ţară şi a adus-o la Bucureşti pe Elena Lupescu. A fost gestul care a determinat demisia lui Maniu din funcţia de premier. FOTO: Arhivă

Cum l-a înşelat Carol al II-lea pe liderul ţărănist

Mulţi istorici au consemnat că Maniu a fost acela care l-a repus pe tron pe regele Carol al II-lea, în infama vară a restauraţiei din 1930. Medicul Ioan Boilă, însă, povesteşte că vina aceasta nu i se poate atribui lui Maniu şi colorează un tablou istoric în multe nuanţe: „Carol I a fost un domnitor extraordinar şi un om deosebit. Şi Ferdinand a avut calităţile lui mari, dar Carol al II-lea era cunoscut ca un aventurier, un om care a nesocotit toate reglementările familiei regale şi s-a căsătorit cu Zizi Lambrino“, explică medicul. 

„În timp ce Carol al II-lea era în exil, la Paris, iar Maniu era prim-ministru, se făceau nişte intervenţii foarte mari pe lângă el pentru aducerea lui Carol în ţară. Aşa de mari au fost aceste presiuni, venind chiar şi din partea Armatei Române, încât Maniu a acceptat. Întâmplarea face că eu, odată, fiind la Bădăcin, am găsit în arhiva lui Maniu un document foarte important, în care el arată condiţiile în care a acceptat aducerea lui Carol. A trimis emisari la Paris care l-au determinat pe rege să accepte condiţiile.“ 

Prima condiţie era să se împace cu Elena, iar a doua, să se încoroneze cu ea regină.

„O altă condiţie era să n-o aducă în ţară pe Elena Lupescu, amanta lui, cu care era la Paris, şi, în sfârşit, să nu intervină în conducerea statului. Deci nu să nu guverneze, deoarece Constituţia noastră prevedea că regele nu guvernează, ci domneşte“, arată Boilă.  

Toate aceste condiţii au fost acceptate, dar, spune Boilă, regele Carol al II-lea nu le-a respectat. „Maniu relatează în documentele pe care le-am văzut la Bădăcin că a aflat de la Bianu, şeful serviciului secret, că, pe ascuns, Elena Lupescu a fost adusă în ţară. Atunci, la scurtă vreme, şi-a dat demisia din calitatea de prim-ministru în semn de protest.“ 

Iuliu Maniu l-a convins pe Antonescu să salveze mii de vieţi ale unor evrei Foto de arhivă

Salvatorul evreilor cu destinaţia Auschwitz

Ioan Boilă este de părere că una dintre cele mai importante calităţi ale lui Iuliu Maniu a fost respectul faţă de minorităţi şi faţă de oamenii aflaţi în pericol sau persecutaţi. „El a intervenit de mai multe ori pentru aceşti oameni. Repet o întâmplare care este istorie, dar pe care eu o ştiu direct de la tatăl meu.“ Evenimentele se petreceau într-o vreme în care evreii erau exterminaţi în Germania nazistă şi în ţările-satelit ale acesteia. 

„Într-o zi, Maniu spune: «Zaci», aşa îi spunea tatălui meu, «vino cu mine, avem de făcut un drum». S-au urcat într-o maşină şi s-au dus la Bucureşti. I-a spus: «Du-mă la această adresă. Voi rămâneţi în maşină, eu trebuie să mă duc în această casă». A rămas acolo cam o jumătate de oră şi după aceea s-a întors. Era foarte vesel şi mulţumit. A spus: «Am realizat acum un lucru extraordinar! Au fost salvate sute şi mii de vieţi»“, povesteşte Boilă. Ce se întâmplase? 

„S-a dus acolo să se întâlnească cu mareşalul Antonescu şi i-a cerut acestuia să revină asupra hotărârii pe care o luase, hotărâre comunicată lui Maniu de către Mihai Antonescu. Alarmat, Maniu se duce la mareşal şi-i spune: «Trebuie să interveniţi! Nu se poate ca noi, un popor creştin, să împingem la moarte atâţia oameni!».“

Mareşalul Ion Antonescu dăduse ordin ca evreii care fugeau de persecuţia maghiară în România să fie trimişi înapoi. Autorităţile maghiare aveau deja pregătite pentru ei vagoanele care mergeau spre Auschwitz şi spre alte lagăre de exterminare naziste. Antonescu l-a întrebat atunci: „Ce să facem cu ei?“. „Dacă nu vreţi să-i găzduim în România, duceţi-i la Constanţa şi urcaţi-i în vapoare, să meargă unde vor. Sub nicio formă nu trebuie trimişi înapoi“, a răspuns Maniu, conform spuselor lui Boilă. Astfel, au fost salvate mii de vieţi.

„Eu am o experienţă personală care să confirme asta“, spune medicul. „Într-o zi, la Sibiu, sună cineva la poartă. Eu, care aveam vreo 15 ani, răspund. Era poştaşul care aducea o telegramă. Era din partea lui Wilhelm Friedman, preşedintele Federaţiei Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România. Acesta îi trimitea lui Maniu o telegramă în care spunea – ţin minte pentru că am citit-o de atâtea ori: «Ţin să vă mulţumesc în numele meu şi în numele comunităţii evreieşti pentru gestul extraordinar pe care l-aţi făcut intervenind pentru salvarea a mii de vieţi evreieşti»“. Iuliu Maniu, spune Boilă, a pus în practică sloganul celebru pe care l-a rostit când s-a înfăptuit Unirea de la Alba Iulia şi care a rămas în istorie: „Noi nu vrem să devenim din asupriţi asupritori“. „El nu numai că nu a devenit asupritor, ci a devenit un om care a făcut tot ce a putut pentru a-i salva şi a-i ajuta pe oamenii necăjiţi“, comentează nepotul omului politic. 

„Aveam 41 de ani, am început facultatea de la zero“

După o jumătate de an de când a fost declarată pandemie de COVID-19, medicul Ioan Boilă, ajuns la venerabila vârstă de 92 de ani, se află la datorie. De 26 de ani, merge zilnic la cabinetul său din Policlinica fără plată – Fundaţia „Familia Sfântă“ din Cluj. „Mi-a fost un pic frică să nu mă infectez, dar mă păzesc. Ne luăm măsuri de precauţie, purtăm măşti, mănuşi, de toate“, spune, calm, Ioan Boilă, explicând că policlinica a fost închisă în perioada stării de urgenţă, dar de la 1 iunie lucrează normal. „În prima lună de când am reluat activitatea, am avut 800 de manevre medicale. E mai puţin ca de obicei cu circa 75%.“

La Policlinica fără plată, pe care medicul clujean a cofondat-o, lucrează în prezent peste 30 de medici voluntari, care îi ajută pe oamenii fără posibilităţi financiare.

De când a ieşit la pensie, Ioan Boilă s-a dedicat trup şi suflet muncii la Policlinică. Nu se ocupă numai de consultaţii, ci este şi directorul instituţiei caritabile: anual, se zbate pentru a găsi sponsorizările necesare pentru buna funcţionare a Policlinicii. Ioan Boilă nu a obosit şi nici nu crede că face vreun sacrificiu.

„Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat posibilitatea să lucrez până acum“, spune veteranul, care a reintrat pe băncile Facultăţii de Medicină la vârsta de 41 de ani, după ce şi-a risipit anii tinereţii prin cele mai imunde puşcării ale regimului comunist. 

Ioan Boilă susţine că a descoperit adevărata credinţă în închisorile comuniste FOTO: Remus Florescu

Opt ani de închisoare, în 11 penitenciare 

Povestea lui Ioan Boilă este despre răzvrătire şi rezilienţă în faţa regimului. După opt ani petrecuţi în închisorile comuniste, şi-a găsit energia, voinţa şi puterea de a-şi relua viaţa de la zero. Iniţial, a intrat la Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca în 1946, când avea 18 ani, însă studenţia i-a fost curmată brusc de persecuţiile regimului.

Cum s-a ajuns aici? Îşi aminteşte ca şi când ar fi fost ieri: „Am condus o grevă la care au participat sute de studenţi, izbucnită pentru că a fost arestat, din motive politice, profesorul nostru de Anatomie, Victor Papilian“.

Din această cauză, a fost exmatriculat de urgenţă şi a fost căutat pentru a fi judecat şi încarcerat. „Atunci am fugit şi am stat ascuns. După doi ani, lângă Târgovişte, m-am angajat felcer la o schelă petrolieră. Am lucrat acolo cinci ani. După asta, am făcut un memoriu împotriva regimului comunist pe care am avut intenţia să-l publicăm în străinătate, dar am fost prinşi şi condamnaţi.“ Alături de el, în „lotul de conspiraţionişti“ s-au aflat fratele său, Matei, sora sa, Elena, şi alţi patru cunoscuţi: „Eu am făcut opt ani de închisoare şi fratele meu, aproape zece. Am ieşit pentru că a venit amnistia aceea mare, pe care a făcut-o Ceauşescu“.

Despre anii petrecuţi în puşcărie spune că au fost grei, însă se simte binecuvântat că el şi fratele lui au scăpat de torturile din închisoare. „N-am fost torturaţi. Nu se terminase opresiunea regimului când am fost arestaţi, dar nu prea au avut motive, pentru că ne-au prins – ne-a trădat cineva cu manifestul acela – şi n-am avut ce să ascundem: «Da, domnule, am făcut», n-aveam ce să zicem.“

Este convins, însă, că numai intervenţia divină, datorită rugăciunilor mamei, i-a scăpat de „reeducarea de la Piteşti“: „Atunci ne-au căutat, dar am scăpat printr-o întâmplare extraordinară: veneau jandarmii să ne aresteze şi noi am trecut prin casă şi-am fugit în vie. Ne-am ascuns acolo, într-o groapă. Astfel am scăpat de Piteşti“. Au fost la închisoare în 11 penitenciare, inclusiv la Jilava, la Gherla şi în lagărul de muncă de la Stoeneşti.

Experienţa din închisorile comuniste: „Trecând pe lângă moarte în gulagul comunist au înţeles ce este adevărata viaţă”

Ioan Boilă nu mi-a vorbit mult despre greutăţile din închisorile comuniste, dar mi-a dăruit o carte pe care a scris-o pe această temă: „Ziduri cu ferestre spre cer”. Nepotul lui Maniu consideră că cei opt ani petrecuţi în gulagul comunist din România au fost un dar: „pot spune acum, când privesc această perioadă, că ea a fost benefică pentru întreaga mea viaţă, fireşte, în primul rând din punct de vedere spiritual”. Boilă povesteşte cum condiţiile teribile din închisoare l-au făcut să descopere cu adevărat credinţa, fapt care i-a schimbat radical modul în care priveşte viaţa. 

„Este îngrozitor să te vezi dintr-o dată pus în lanţuri şi împins spre o noapte fără  stele unde ştiai că moartea există şi te pândeşte la tot pasul. Fiecare scoatere la anchetă, fiecare bătaie în uşa celulei, fiecare zi de foame, frig şi ameninţări puteau fi un semn de la ea. De multe ori te culcai şi te sculai cu prezenţa ei şi cu teama de ea. Singurătatea în suferinţă este cel mai bun climat pentru meditaţia asupra morţii. Îţi venea în minte mereu ce spun cei trecuţi prin moarte clinică: tunelul de întuneric, lumina de la capătul lui, filmul vieţii care trece prin faţa ochilor. Închideai ochii şi încercai să trăieşti pe viu această experienţă a morţii. Rezultatul era tragic. Balanţa se înclina vertiginos spre talerul cu păcate, egoisme, dezordine morală, uitarea lui Dumnezeu. Aveai brusc revelaţia că nu eşti deloc pregătit de moarte, că înfăţişarea în faţa Marelui Judecător ar fi un dezastru pentru tine, că trebuie neapărat să o eviţi, să o amâni. Şi astfel sfârşeai în angoasă, în nelinişte, în groază. (...) În faţa morţii, singura cale adevărată de salvare este credinţa, speranţa şi iubirea. Celelalte sunt iluzii. Singurul care a învins moartea a fost Iisus Hristos, şi El a promis tuturor celor care cred în El că a biruit-o şi pentru ei. Poarta închisorilor comuniste era o poartă spre moarte, dar în acelaşi timp deschidea o mulţime de porţi spre viaţă.  Mulţi, trecând pe lângă moarte în gulagul comunist au înţeles ce este adevărata viaţă şi cum o putem câştiga. Astfel, valea plângerilor, a lacrimilor şi a morţii poate deveni prin credinţă o vale a speranţei şi iubirii.”

„Dosarul a contat totuşi“

După liberare, s-a reangajat şi, apoi, i s-a dat voie să dea examen din nou la Facultatea de Medicină. „Aveam 41 de ani, am început facultatea de la zero.“ Făcuse numai un an de Medicină înainte, dar n-a fost recunoscut, deoarece era urmărit politic. „Am început facultatea în 1965. N-am avut probleme din cauza dosarului în timpul facultăţii, dar să ştiţi că m-am ţinut de treabă şi, nu vreau să mă laud, dar am avut cea mai mare medie pe ţară când am terminat. Am fost primul, am avut numai note de 10 şi doi de 9!“ A trudit pentru aceste rezultate, pentru că avea nevoie de bursă ca să se întreţină. 

Dosarul său politic avea să-l urmărească însă după terminarea facultăţii. Când s-au făcut repartizările absolvenţilor în ţară, primul care a fost abordat pentru a i se afla preferinţele a fost Ioan Boilă: „Exista post de asistent universitar la Iaşi. Soţia mea era gravidă şi aştepta în curtea universităţii – ea era asistentă la Litere, la limba franceză. Mi-a spus: «Primeşte, că mă mut eu la Iaşi». «Numai o clipă», mi-au spus cei care se ocupau de repartizări şi după cinci minute am aflat că postul a fost blocat. «Alegeţi altceva!» Şi n-am mai avut de ales decât comuna Creaca din judeţul Sălaj. Dosarul a contat totuşi“. 

A stat la Creaca un an, apoi s-a mutat pentru un an în comuna Hida, tot din Sălaj: „M-am dus la profesorul Fodor şi i-am zis că am copil, am familie, am fost primul pe ţară şi eu sunt la Creaca. Atunci el a dat telefon lui Mazilu, care era directorul Direcţiei Sanitare, şi i-a spus să-mi facă un loc în judeţul Cluj“. Aşa a ajuns la munte, în Apuseni, în comuna Mărişel: „Încetul cu încetul, de la Mărişel am ajuns pe şantierul de la Tarniţa şi apoi la spitalul din Gilău, pe care l-am condus timp de 14 ani, până la Revoluţie.“

Dr. Ioan Boilă şi colegii de la Policlinica fără plată FOTO: Arhiva Policlinicii fără plată

Un gest de îndrăzneală şi o victorie pentru Cluj 

În 1994, Ioan Boilă se afla la o masă cu colegii, iar unul dintre ei a venit cu ideea: „Haideţi să facem o policlinică fără plată, pentru că există o categorie mare de oameni săraci care ar avea nevoie de aşa ceva“.

Descurajantă propunere, au zis comesenii, însă Ioan Boilă s-a ambiţionat: „Am îndrăznit şi am spus: «Dacă Dumnezeu vrea, ne ajută şi vom reuşi». Şi ne-a ajutat extraordinar!“. 100 de medici – dintre care 15 erau profesori universitari şi şefi de clinici – s-au înscris voluntari când s-a anunţat deschiderea policlinicii fără plată. „Au curs camioanele în faţa policlinicii, cu tot felul de mobilier, instrumentar şi aparatură“, îşi aminteşte veteranul. Aşa a luat fiinţă Policlinica fără plată – Fundaţia „Familia Sfântă“, care funcţionează de 26 de ani în  Cluj-Napoca. 

La doi ani de la înfiinţare, în 1996, s-a mai făcut un salt important. „Auzim o bătaie în uşă. Era holul plin de bolnavi, de-abia se putea trece. Erau trei surori, trei călugăriţe. «Bonjour, bonjour» – în franţuzeşte! Ne-au întrebat dacă avem de închiriat un apartament, că ele au fost informate că găsesc la noi chirie. Am zis că n-avem. «Dar ce se întâmplă aici?» Le-am spus că e o policlinică fără plată pentru săraci. Au fost atât de impresionate, că au zis: «Vă ajutăm noi».“ Iar din 1996 până în 2013, Policlinica a fost finanţată de Congregaţia Surorilor Doctrinei Creştine din Nancy, Franţa, care au obţinut de la Episcopia Greco-Catolică concesionarea pentru 45 de ani a unui teren de pe Calea Moţilor 32, pentru ridicarea unei policlinici în toată puterea cuvântului. Călugăriţele au finanţat şi construcţia noului sediu. Acum, 32 de medici voluntari îşi oferă serviciile în 15 specialităţi, iar pacienţii beneficiază chiar şi de medicamente gratuite.

Activitatea Policlinicii fără plată e aproape în fiecare an pusă în pericol de lipsa finanţării. Medicul Ioan Boilă a reuşit de fiecare dată să-i convingă pe sponsori că un astfel de aşezământ e important pentru un oraş mare cum e Clujul. Peste 50.000 de persoane au beneficiat până acum de ajutorul medicilor de la „Familia Sfântă“. 

Citeşte şi: 

Policlinica fără plată din Cluj aşteaptă un nou miracol. A fost fondată de nepotul lui Iuliu Maniu şi construită din donaţiile călugăriţelor din Nancy

Destinul tragic al generaţiei Marii Uniri. Cum au aranjat comuniştii procesul lui Iuliu Maniu: „Să convingeţi credincioşii să ceară executarea lui“