Ciocoii României de acum un secol, în viziunea lui Rădulescu Motru – care sunt asemănările cu politicienii de astăzi
0
Constantin Rădulescu-Motru, autorul Psihologiei poporului român, publicată la începutul secolului XX, a găsit o explicaţie pentru starea deplorabilă în care se afla ţara. Ciocoimea reprezenta o elită care a apărut pe vremea domniilor fanariote şi care a adus „samavolnicia în toate instituţiile şi toate obiceiurile”. Rădulescu vedea în politicienii vremii urmaşii demni ai ciocoilor din vechime.
Ciocoismul a fost o boală grea şi încă o boală naţională” scria Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie, 1868, Butoieşti, judeţul Mehedinţi - 6 martie, 1957, Bucureşti) în „Psihologia poporului român“, publicată în 1937. Autorul a fost o personalitate marcantă a României primei jumătăţi a secolului XX, un om de cultură cu structură enciclopedistă, filozof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician şi preşedinte al Academiei Române între 1938 - 1941. „Ciocoii luau biruri multe, şi bieţii oameni sufereau mult de pe urma lor, aceasta este tot ce ne spun istoricii. Ciocoiul a fost un musafir nepoftit de locuitorii ţării; el s-a furişat pe neştiute în mijlocul pământenilor, în aşa fel că nimeni n-a ştiut când s-a arătat primul ciocoi, deşi toţi au strigat în urmă: afară cu ciocoii! Şi acum iarăşi nimeni nu ştie precis: părăsitu-ne-au ciocoii?”, scrie Motru. În opinia lui existau două tipuri de ciocoi: cei vechi şi cei noi.
Ce au făcut ciocoii
„Timpul de grandoare al ciocoilor fu timpul domniilor fanariote. În acest timp se pulverizară toate bunurile noastre culturale; se necinsti biserica; se necinstiră limba şi obiceiurile; se tăie dintr-o dată continuitatea cu tot trecutul nostru. Între cei de sus şi cei de jos se rupseră toate legăturile, afară de una: cei de sus continuară a trăi din munca celor de jos, fără însă a mai da în schimb ceva pentru ridicarea culturii acestora. Cei de sus nu mai cunoscură margini la atotputernicia lor; cei de jos nu mai avură în ce să-şi pună nădejdea. Autoritatea statului se reduse la o singură pârghie: frica. În ochii celor de jos, cei de sus sunt oameni care pot şi fac ce vor cu puterea lor, iar nu oameni care fiind superiori prin cultură au răspunderea acestei superiorităţi. Cine poate, face pentru el, şi nu dă seamă nici înaintea lui Dumnezeu – crede poporul”, a arătat Motru. Psihologul susţine că în această persoană „samavolnicia plutea în atmosferă şi pătrundea oarecum toate instituţiile şi toate obiceiurile”. Ciocoii au venit din Ţarigrad; din Grecia; din chiar ţinuturile ţării noastre.
Ciocoii vechi
„Ei umplură golul ce se făcuse între popor şi Vodă. Ei constituiră nobilimea „sui-generis“, de care se simţea nevoie în acea vreme: curtezani faţă de cel de pe tron; împilatori faţă de popor, curtezani fără o politeţe înnăscută; împilatori fără a avea înfăţişarea de tigri. Şi la aceste condiţii dezastruoase se mai adaugă apoi şi frica de ziua de mâine. Vodă putea fi surghiunit la Ţarigrad de pe o zi pe alta şi succesorul lui putea să nu mai aibă aceleaşi preferinţe. O situaţie intolerabilă
din toate punctele de vedere. În istoria popoarelor găsim totdeauna că, dacă nu era siguranţa politică, era totuşi forţa idealului pe care minorităţile de elită se sprijineau. Dar aici, la noi, nici siguranţă politică, nici ideal!” Motru susţine că România era „o ţară care invita aproape la exerciţiul neţărmurit al puterii. Ei n-au făcut decât să urmeze acestei invitaţii. Cu puterea pe care le-o punea la dispoziţie statul, ei s-au jucat şi au abuzat”.
Ciocoii noi
Noul tip de ciocoi poate fi găsit printre politicienii ce-i erau contemporani lui Motru. „A trecut timpul domniilor fanariote, şi s-au dus ciocoii, dar ne-au rămas amintirile despre ei, dimpreună cu deprinderile lor; ne-a rămas ciocoismul. Sunt cazuri în care ciocoismul se manifestă, la unii din compatrioţii noştri, de la primele lor începuturi de activitate politică; sunt însă şi cazuri în care ciocoismul se manifestă târziu, şi totdeauna surprinzător de brusc”, arată Motru. El susţine că noul tip de ciocoism „îl întâlnim încă în viaţa politică; şi are aproape acelaşi caracter ca şi ciocoismul vechi: frenezia puterii, lipsa de ideal şi dispreţul pentru mulţime”.
Profesorul X
Motru exemplifică definiţia noului tip de ciocoi vorbind despre cazul profesorului X „este un profesor amabil şi cu sentimente democratice; un băiat bun, cum i se zice în limbajul familiar. Împrejurările politice îl aduc pe fotoliul ministerial; este ministru, poate peste aşteptările sale. De la primele acte de om puternic, profesorul nostru se schimbă, până a nu mai fi de recunoscut. Faptul de a semna în josul unei rezoluţii şi de a şti că împarte în dreapta şi-n stânga, când teroarea, când bucuria l-a făcut să cadă ca într-un fel de beţie; profesorul nostru avea plăcerea actului în sine, indiferent de consecinţe. Consecinţele puteau fi rele sau bune, nu importau. Principalul lucru pentru dânsul era să se ştie exercitând puterea, şi să ştie şi alţii că de puterea lui depinde o lume întreagă. Rezoluţiile luate nu urmau vreunui plan; ele se schimbau continuu după dispoziţiile de moment. Profesorul nostru nu şi-a pus lămurit niciodată întrebarea dacă prezenţa sa la minister avea vreun scop; Singurul scop era să apuce şi ziua de mâine ca ministru. Dispreţul pentru opinia altuia, şi pentru mulţime în genere, a urmat de la sine; el armoniza cu întreaga lui stare sufletească.”
„Nu mă vor ei, dar îi voi eu pe ei!“
Un alt caz pe care-l dă Motru este cel al funcţionarului public Y. „Y a îndeplinit odată o funcţie publică prin încrederea alegătorilor, sau prin încrederea unui partid. Când încrederea încetează, urmează de la sine să înceteze şi funcţia. Aşa judecă omul obişnuit cu regimul constituţional. Dacă este un motiv de a duşmăni pe cineva pentru această încetare, atunci acest cineva este alegătorul, sau partidul care îţi ridică încrederea. Aşa ar fi judecata omului raţional. Omul predispus la ciocoism judecă însă altfel. El duşmăneşte exclusiv pe cel care i-a luat locul, fiindcă acesta deţine puterea. Din cauza aceasta, Y face o politică personală în vederea reobţinerii funcţiei pierdute. El se crede indispensabil pentru acel loc, indiferent de voinţa sau încrederea alegătorilor. Din această cauză armele lui de luptă în viaţa politică sunt intriga şi calomnia; aşa cum face şi vechiul ciocoi. Ceea ce rămâne neînţeles pentru Y este curajul cetăţenilor ţării de a se dispensa de serviciile lui. «Nu mă vor ei, dar îi voi eu pe ei!»“
La vânătoare de ciocoi
Motru explică şi cum poţi să depistezi un ciocoi: „A cere puterea este chiar o datorie cetăţenească, întrucât ai pregătită încrederea altora în tine. Ciocoiul însă nu simte nevoia acestei de-a doua condiţii. El cere puterea, stând pe saltea, fără să se îngrijească de câştigarea încrederii altora. Lumea este datoare să ştie că el vrea puterea, chiar dacă nimeni nu l-a văzut la lucru. Oamenii ceilalţi încep
cu funcţii mici, pentru a se ridica treptat la funcţii mari: cei cu dispoziţii de ciocoism însă nu pot începe decât cu funcţiile mari; ei sunt oameni providenţiali. Ciocoismul se manifestă însă mai lămurit ca oriunde în discuţiile politice, şi anume în tonul şi argumentarea oratorilor de întruniri publice. În aceste ocazii este o adevărată plăcere să pleci la vânătoarea celor atinşi de ciocoism. îi recunoşti de la primele cuvinte. Ciocoiul nu admite niciodată importanţa adversarului. El, fie într-un partid cât de puţin numeros
şi cât de neputincios, nu vorbeşte niciodată cu stimă de partidul advers. Pentru el adversarii sunt ca pulberea care o ridică vântul şi prin care dânsul poate pătrunde când vrea! La gestul lui i se pare că priveşte o omenire întreagă. Sculaţi oameni buni şi din plaiuri şi din oraşe, fiindcă vorbesc eu!!”
„Sentimentul realităţii nu se poate împăca deloc cu ciocoismul”
Motru continuă descrirea ciocoiului nou: „sentimentul realităţii nu se poate împăca deloc cu ciocoismul. Când eşti atins de ciocoism vorbeşti ca din nori: peste capul tuturor... Dispreţuieşti toată lumea crezând că astfel te impui tuturor! şi când cel atins de ciocoism este descusut mai de aproape asupra intenţiilor sale, asupra programului său de guvernământ, atunci firea sa mai întâi se revoltă; cum, trebuie şi un scop pentru ciocoi? în urmă însă răspunde: dar scopul este că voi să fiu la putere şi să-mi arăt energia. Cei atinşi de ciocoism nu văd în lume decât trosnetele energiei. Ciocoii, în politică, sunt ca zapciii în administraţia de odinioară. Altminteri sunt oameni cinstiţi”.
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
