Dana Gârbovan, preşedintele Uniunii Judecătorilor din România: „E imperativ să revenim la normalitate, la dezbaterea legilor în Parlament“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dana Gârbovan, preşedintele Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România. FOTO: Arhivă personală
Dana Gârbovan, preşedintele Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România. FOTO: Arhivă personală

Dana Gârbovan, preşedintele Uniunii Judecătorilor din România (UNJR), a vorbit într-un interviu pentru „Adevărul“ despre problema graţierii şi a modificării Codului Penal. Judecătoarea a explicat că România nu riscă  o amendă de la CEDO, aşa cum spunea ministrul Justiţiei, ci adoptarea unei hotărâri pilot în care să fie prevăzute toate măsurile necesare pentru remedierea condiţiilor din penitenciare într-un termen determinat.

Preşedinte Uniunii Judecătorilor din România (UNJR), Dana Gârbovan, susţine că în loc să se abordeze transparent problema graţierii şi modificării Codului Penal, „s-a preferat promovarea intempestivă a unor ordonanţe”. Depăşirea prevederilor Curţii Constituţionale a ridicat imediat suspiciuni că acestea ar fi date cu „dedicaţie”, spune judecătoarea.
 

Găsirea unor soluţii pentru îmbunătăţirea condiţiilor din penitenciare şi modificarea Codului Penal în conformitate cu hotărârile Curţii Constituţionale sunt probleme care trebuie dezbătute transprent în România, susţine preşedinta Uniunii Judecătorior din România, Dana Gârbovan, într-un interviu pentru „Adevărul”. Ea critică însă modalitatea prin care s-a încercat adoptarea celor două ordonanţe şi conţinutul acestora, care au depăşit prevederile hotărârilor Curţii Constiţuţionale. Gârbovan susţine că din 2012 CEDO a pronunţat o hotărâre semi-pilot privind condiţiile de supraaglomerare din România, cerând României să întreprindă măsuri, fără a acorda însă un termen. În ciuda faptului că mai mulţi miniştri ai Jusţiei au făcut propuneri în acest sens, nu s-au luat măsuri. Judecătoarea a explicat că România nu riscă o amendă, ci adoptarea de către CEDO a unei hotărâri pilot care ar obliga România să adopte toate măsurile necesare pentru remedierea unei probleme sistemice, într-un termen determinat.

„Adevărul“: În ”Memorandum privind situaţia justiţiei”, Uniunea Naţională a Judecătorilor din România cerea: „Celelalte puteri trebuie să asigure o independenţă reală a justiţiei, lipsită de orice tip de influenţe, directe sau indirecte, un cadrul legislativ coerent, stabil şi accesibil.” Cum vedeţi în acest context cele două proiecte de ordonanţe de urgenţă supuse dezbaterii de Ministerul Justiţiei? Dar modul în care s-a încercat emiterea lor de către Guvern?
 

Dana Gârbovan: Aş începe prin a spune că România, fiind un stat organizat potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, dreptul de a legifera este atributul exclusiv al Parlamentului, care poate delega acest lucru şi Guvernului, ce poate legifera şi prin ordonanţă de urgenţă, însă doar în situaţii excepţionale, care reclamă o intervenţie urgentă.
 

Consiliul Superior al Magistraturii, parte a autorităţii judecătoreşti, oferă un aviz consultativ numai în privinţa legilor sau ordonanţelor care au legatură cu autoritatea judecatorească, cum este cazul celor doua ordonanţe. Responsabilitatea deciziei finale nu revine însă puterii judecătoreşti, ci celei legislative. Pe fond, realitatea din închisori şi punerea foarte multor articole din Codul Penal şi de Procedură Penală în acord cu deciziile CCR (Curtea Constituţională a României-nr) necesită o abordare legislativă. A;adar, nevoie există, preocuparea noastră fiind însă asupra procedurii şi formei acestor ordonanţe.
 

În privinţa procedurii, reacţia magistraţilor a fost legată de faptul că aceste ordonanţe, cel puţin din cum se vehiculase în spaţiul public, ar fi intrat spre adoptare fără să fi fost aduse la cunoştinţa publicului şi dezbătute. În acest sens, UNJR a reacţionat prin emiterea unui comunicat de presă, în dimineaţa zilei de 18 ianuarie 2017, prin care am atras atenţia Guvernului Grindeanu că adoptarea pe ascuns a unei ordonanţe de urgenţă ce priveşte activitatea autorităţii judecătoreşti ar constitui un derapaj constituţional extrem de grav.

Până la urmă ordonanţele nu au fost puse pe ordinea de zi, iar în acea dimineaţă Ministerul Justiţiei a pus în dezbatere publică ordonanţele şi le-a trimis CSM-ului pentru a primi acel aviz consultativ. Un cadru legislativ coerent şi stabil se naşte în contextul în care procesul legislativ este în primul rând transparent, astfel încât toate părţile să îşi poată aduce aportul la adoptarea unei legi cât mai bune. În ceea ce priveşte forma acelor ordonanţe, UNJR a trimis o serie de observaţii CSM-ului pentru a putea fi luate în considerare pentru avizul consultativ pe care îl va da. Este de aşteptat ca, dupa primirea avizului consultativ de la CSM, Guvernul să ţină seama de cele mai bune propuneri pentru a da o formă cât mai buna acelor acte normative.

 
Un lucru important de reţinut este faptul că, în cazul în care se decide să se legifereze prin ordonanţe de urgenţă, intrarea acestora în vigoare va produce efecte imediat. In dreptul penal se aplică principiul legii penale mai favorabile, ceea ce înseamnă că, chiar dacă o ordonanţă de urgenţă este ulterior respinsă în Parlament sau declarată neconstituţională, efectele acesteia se produc pentru toate faptele săvârşite până la data ieşirii sale din vigoare.

De aceea, adoptarea unor astfel de reglementări, cu impact major asupra politicii penale şi de un mare interes pentru opinia publică, trebuie să rămână atributul exclusiv al Parlamentului, în calitate de putere legiuitoare şi organ reprezentativ suprem al poporului român.

Dana Gârbovan, preşedinta UNJR

Corupţia este considerată una dintre cele mai mari probleme ale României în rapoartele MCV, în sondajele de opinie din România (într-un sondaj IRES din 2015, 70 % din respondenţi consideră că în România, corupţia este foarte răspândită sau destul de răspândită -25%), dar şi în semnalele venite din mediile de afaceri străine. În ce măsură este oportună în acest context emiterea unor ordonanţe de urgenţă prin care se prevede dezincriminarea unor infracţiuni de corupţie (abuz în serviciu în anumite limite ale pagubei sau conflict de interese) şi graţierea unor pedepse printre care se află şi anumite fapte de corupţie?

O problemă şi mai mare este faptul că, după mai bine de 10 ani de luptă asumată împotriva corupţiei, sondajele despre corupţie arată extrem de rău. Ar trebui să ne gândim serios la această realitate şi ne dăm seama că, pe de-o parte, doar justiţia singură nu poate rezolva problema corupţiei şi că, pe de altă parte, sloganurile şi declaraţiile belicoase împotriva corupţiei nu dau rezultate.
 

Combaterea corupţiei trebuie să fie o politică şi strategie de stat, care trebuie să fie condusă pe multiple nivele, atât la nivel vertical, cât şi orizontal în toate sectoarele, de la finanţe şi business, la politică şi justiţie. Sursele corupţiei sunt multiple, motiv pentru care un stat trebuie să se focalizeze pe eliminarea cauzelor pentru a preveni efectele. Ca atare, lupta anticorupţie din România ar trebui să fie regândită şi implementată efectiv dintr-o perspectivă mult mai largă, ce să se focuseze pe transparentizarea modului de cheltuire a banului public şi a activităţii funcţionarilor statului.

La cea de-a doua întrebare vă răspund spunând că, în mod absolut condamnabil, adoptarea unor legi necesare a fost confiscată de interese de grup şi discursuri demagogice, reducând foarte mult spaţiul necesar unor dezbateri raţionale absolut necesare.

Astfel, CCR a pronuntat o serie de decizii ce au schimbat conţinutul definiţiei abuzului în serviciu şi conflictului de interese, iar legiuitorul este obligat să pună legile în acord cu aceste decizii ale Curţii, în termen de 45 de zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial.
 

În loc să se fi avut însă o abordare transparentă a acestor legi, s-a preferat promovarea intempestivă a unor ordonanţe. Mai mult, conţinutul acestora nu se suprapune perfect peste considerentele CCR, fapt ce a ridicat imediat suspiciuni că acestea ar fi date cu "dedicaţie", generând o contrareacţie pe măsură. Acest ansamblu de factori a demolat discursul raţional, absolut necesar pentru a gândi legi clare.
 

În ceea ce priveşte graţierea, şi aceasta a pornit de la o problemă reală ce se acutizează, subiectul devenind victima a aceluiaşi tip de abordare. Pe de-o parte se foloseşte problema penitenciarelor pentru a introduce texte legale care nu par a avea o justificare juridică, dar au justificări "practice" şi aşa se intră din nou în aceeaşi spirală absolut distructivă, pentru ca i se raspunde cu o respingere categorică, lipsită de aceleaşi nuanţe.

E imperativ, de aceea, să revenim la normalitate, adică la dezbatarea legilor în Parlament, pornind de la problemele care trebuie rezolvate, căutând onest soluţii pentru acestea, ascultand şi analizând propunerile făcute, lăsând la o parte interesele personale ori de grup.

Dana Gârbovan, preşedinta UNJR 

Ce efecte credeţi că ar avea asupra sistemului judiciar intrarea în vigoare a celor două Ordonanţe în forma în care au fost propuse? 

O primă problemă este cea legată de cadrul legislativ incert, de care am vorbit deja. Judecătorii sunt deja copleşiţi de modificările aduse codurilor penale şi de procedură penală, de multiplele decizii ale Curţii Constituţionale, nu trebuie adus un nou element de incertitudine. Apoi, aşa cum am spus deja, dacă OUG vor intra în vigoare ele vor deveni lege penală mai favorabilă şi nu va mai exista remediu pentru corectarea eventualelor deficienţe. În acest moment însă forma ordonanţelor poate suferi modificari în urma dezbaterilor publice şi sper ca Guvernul va ţine seama de observatiile primite în urma acestei dezbateri, inclusiv de cele primite prin avizul de la CSM.

Care sunt fundamentele juridice pe care se bazează graţierea colectivă a unor pedepse? Există anumite cutume în dreptul intern sau internaţional privind momentele dezvoltării unei societăţi în care e nevoie de o astfel de graţiere?

Graţierea este prin excelenţă un act de clemenţă, ce apartine fie Preşedintelui, în cazul graţierii individuale, fie Parlamentului, în cazul graţierii colective. Ideea aflată în spatele graţierii porneşte de la principiul umanismului dreptului penal. În societăţile democratice moderne, rolul sancţiunii nu este doar de a pedepsi, ci si de a reeduca. Cel condamnat este izolat de societate, dar în acelaşi timp perioada petrecută în penitenciar trebuie să îl ajute pe acesta să revina în societate. Iar societatea trebuie să faca eforturi să îl ajute şi să îl reprimească. Graţierea este, filosofic vorbind, un corolar al acestui principiu al umanităţii.
 

Din păcate, realitatea cruntă din penitenciare contrazice flagrant aceste principii, iar modul în care se poarta dezbaterea în spaţiul public despre graţiere este facută sub orice spectru, numai al umanităţii nu. Graţierea individuală poate fi văzută şi ca un atribut al autorităţii, căci mila, îndurarea, clemenţa aparţine numai celor puternici. Preşedinţii americani au bunul obicei de a graţia persoane condamnate, tocmai pentru a arăta ca au aceasta putere. Preşedintele Obama, de exemplu, şi-a arătat clemenţa graţiind ori comutând pedepse pentru 1.597 de persoane, mai mult decat oricare dintre predecesorii sai. Doar cu cateva zile înainte de finalizarea mandatului său a graţiat ori comutat pedepse pentru 273 de persoane.

Graţierea colectivă are însă şi un rol pragmatic, inclusiv acela de a elibera penitenciarele atunci când acestea sunt suprapopulate, cum e şi cazul României. Această măsură, însă, are efecte sustenabile doar atunci cand este folosită cu prudenţă, pe baza unor statistici certe şi este însoţită de un program mai complex de măsuri pe termen mediu şi lung. E bine, de aceea, ca Parlamentul şi Guvernul să încorporeze un eventual proiect de graţiere colectivă într-un astfel de program complex, pentru ca graţierea să producă într-adevar efecte pozitive.

Credeţi că graţierea este cea mai potrivită soluţie pentru a îmbunătăţi, rapid, condiţiile din închisorile României? Dacă da, ce ar trebui să prevadă? Credeţi că sunt posibile şi alte soluţii pentru îmbunătăţirea, rapidă, a condiţiilor din închisori? Care ar fi acestea?

În prezent rata de populare a penitenciarelor din România este de 150%. Practic vorbind, chiar să vrea Guvernul să îmbunătăţească condiţiile dintr-un penitenciar ar fi în imposibilitatea să o facă pentru că nu ar avea unde muta persoanele respective. Această problema se suprapune peste cea a condiţiilor inumane şi degradante din penitenciare, ce au determinat numeroase condamnări ale statului la CEDO.

 
Pe termen scurt, graţierea ar putea fi o soluţie, însă trebuie însoţită de un complex de măsuri pe termen mediu şi lung care să asigure o îmbunătăţire imediată a situaţiei din penitenciare. Trebuie să pornim de la ceea ce deja s-a facut în România pentru a rezolva această problemă. Este complet neproductiv să o luăm de la capăt cu fiecare nou Guvern. La ministerul justiţiei au existat o serie de propuneri, unele foarte bune, care ar fi meritat atenţia celor ce au succedat.

 
Ministrul Predoiu a venit cu soluţia penitenciarelor ce functioneaza în sistem public-privat, o soluţie pragmatică ce a avut efecte bune în Marea Britanie şi ţările nordice. Ministrul Cazanciuc a venit apoi cu propunerea bazata pe finanţarea europeană a infrastructurii penitenciarelor.


În sfârşit, ministrul Prună a elaborat o strategie şi un plan concret pentru îmbunătăţirea condiţiilor din penitenciare, cu masuri, termene şi impact bugetar concret, ce implica şi MAI şi MFP. Guvernul Cioloş a adoptat pe 27 aprilie 2016 Memorandumul pentru aprobarea calendarului de măsuri necesare îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie şi a sistemului de probaţiune. De asemenea, pe 30 iunie 2016, Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor au adoptat Planul de Acţiune Sectorial pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Detenţie. Tot ministrul Prună a propus un proiect de lege potrivit căruia, în calculul pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată se include, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, executarea pedepsei într-un spaţiu necorespunzător. Pentru fiecare perioadă de 30 zile executate în spaţiu necorespunzător, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 3 zile din pedeapsa aplicată. Acesta se află în prezent în Parlament, fiind utilă reluarea dezbaterilor asupra sa.


Sunt aşadar soluţii pentru problemele din penitenciare, soluţii găsite la nivelul Ministerului Justiţiei. Din păcate, nu a existat continuitatea necesară pentru ca acestea să fie duse la capăt. De asemenea, a lipsit sprijinul politic real necesar implementării propunerilor, discursul raţional fiind sufocat de demagogie.

Din păcate, constat aceeaşi demagogie şi în prezent, ascultand politicienii care se miră ca nimeni nu a căutat până acum soluţii la problemele din penitenciare. Aceste soluţii au fost deja expuse de miniştrii care s-au succedat la cârma ministerului justiţiei, însa e obligatoriu ca toţi cei ce au puterea de a decide să treacă peste populisme şi dispute şi să încerce să gasească un consens cât mai rapid. Altfel, condiţiile din penitenciare nu se îmbunătăţesc prin lamentări şi acuze reciproce, iar hotararea pilot a CEDO împotriva României e pe drum.

Dezincriminarea abuzului în serviciu (parţială) şi a conflictului de interese au fost motivate de existenţa unor excepţii de neconstituţionalitate emise de Curtea Constituţională. În ce măsură formele propuse de Ministerul Justiţiei sunt în concordanţă cu prevederile Curţii Constituţionale?

Prin decizia 405 din 15 iulie 2016, Curtea Constitutionala a decis ca dispoziţiile art. 246 alin. (1) din Codul penal din 1969 şi ale art.297 alin.(1) din noul Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”. În considerentele aceleiaşi decizii, Curtea reţine că legiuitorul nu a precizat necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensităţi a vătămării rezultate din comiterea faptei, ceea ce pune problema respectarii principiului ultimo ratio – adica a angajării răspunderii penale atunci când celelalte forme de răspundere nu sunt suficiente faţă de gravitatea faptei.

Cu alte cuvinte, o greşeală sau un abuz al unui funcţionar public nu justifică automat atragerea răspunderii penale, ci condamnarea penală este ultima sancţiune ce trebuie aplicată, atunci când celelalte forme de sancţiune – disciplinară, administrativă sau materială – nu sunt suficiente. Curtea Constituţională a apreciat, aşadar, că revine legiuitorului sarcina de a reglementa aceasta infracţiune şi in raport de acest principiu. Pe scurt, decizia CCR obliga legiuitorul să redefinească abuzul în serviciu prin stabilirea condiţiei încălcării legii şi a precizarii unui prejudiciu de o gravitate suficientă pentru a justifica sancţiunea penală, indiferent însă de natura prejudiciului. 

În observaţiile trimise CSM am arătat că propunerea din ordonanţă diferă însă de considerentele Curţii prin două elemente importante: stabileşte condiţia unui prejudiciu material extrem de ridicat, de 200.000 de lei, excluzând cu totul prejudiciul moral, ce poate fi extrem de important, şi impune existenţa plângerii prealabile pentru începerea urmăririi penale.
 

În ceea ce priveste conflictul de interese, prin decizia 603/2015, Curtea Constituţională a decis că sunt neconstituţionale sintagma "raporturi comerciale", pentru ca este o noţiune mult prea largă, şi respectiv sintagma "ori în cadrul oricărei persoane juridice", deoarece incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertăţii economice şi a dreptului la muncă.
 

Prin proiectul ordonanţei de urgenţă a fost introdusă condiţia ca folosul dobândit să fie unul „necuvenit”, fapt ce lasă practic fără efect reglementarea conflictului de interese, pentru că scopul legiuitorului a fost acela de a împiedica funcţionarul public să ia decizii atunci când ar trebui să pună în balanţă interesul pubic şi interesul său personal. Nu se va putea stabili aproape niciodată dacă folosul dobândit de funcţionar sau de ruda sau afinul acestuia a fost sau nu unul necuvenit, atunci când s-a efectuat contraprestaţia la care s-a angajat prin contract.

  

Când a fost România condamnată prima dată la CEDO pentru condiţiile din închisori? Câte condamnări au fost date de atunci din această cauză? Care sunt condamnările la care a fost supusă România la CEDO în funcţie de obiectul cauzei (top 3) în ultimii ani (10 sau de când aveţi o statistică în acest sens). Ministrul Justiţiei motivează, într-un interviu, proiectul graţierii arătând „pentru a nu primi o condamnare în perioada urmatoare la CEDO”. Există un proces aflat pe rol, la care România riscă o condamnarea iminentă?

Înainte de a va raspunde tehnic, vă spun ca nu CEDO este problema noastră. Aud mereu argumente bazate pe cifre, cât ne costă să rezolvăm, cât ne costă să nu rezolvăm. Uităm însă că este vorba nu de bani, ci de oameni. Oameni care trăiesc în condiţii inumane, oameni care se îmbolnăvesc şi mor deşi nimeni nu i-a condamnat la aşa ceva. “Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”, spune Constituţia României, ori condiţiile din închisorile româneşti tocmai asta presupun şi de aici multiplele condamnări la CEDO.


Referitor la condiţiile din închisori, extrem de relevante şi umane sunt declaraţiile ministrului Prună care, după ce a vizitat câteva locuri de detenţie, a declarat: "Nu am dormit nopţile, sunt şi eu om. Sunt foarte marcată de ce am văzut în penitenciare". Vorbim apoi şi despre făurirea justiţiei. Pe de o parte un judecător condamnă în numele legii o persoană la închisoare, cu scopul de a înfăptui justiţia, ca apoi persoana aceea să fie încarcerată în condiţii inumane şi degradante, ceea ce produce un act de injustiţie. Acesta e un alt motiv pentru care trebuie să ieşim din acest cerc vicios şi să rezolvam problema din închisori.

 
Trecand la răspunsul tehnic, mă voi referi la datele publicate de ministerul justiţiei. CEDO a pronunţat o primă hotărâre împotriva României în această materie în decembrie 2007, în cauza Bragadireanu contra României. În iulie 2012, CEDO a pronunţat o hotărâre semi-pilot privind condiţiile de supraaglomerare din România, în cauza Iacov Stanciu contra României, în care a reţinut o problemă structurală în domeniu. Curtea a cerut României să întreprindă măsuri, fără a acorda însă un termen pentru remedierea problemelor constatate. Numărul acţiunilor din România privind condiţiile de detenţie, aflate pe rolul CEDO, este în prezent de aproximativ 2.000 de cereri. Dat fiind numărul foarte mare de cereri, este probabila adoptarea de către CEDO a unei hotărâri pilot împotriva României privind supraaglomerarea şi condiţiile inumane şi degradante din detenţie.
 

O hotărâre pilot ar obliga România să adopte toate măsurile necesare pentru remedierea unei probleme sistemice, într-un termen determinat. În cadrul acestei proceduri, Curtea nu are doar funcţia de a se pronunţa dacă a existat sau nu o încălcare a Convenţiei într-o cerere dată, ci şi de a identifica problema sistemică sau structurală şi de a oferi guvernului vizat indicaţii clare privind măsurile pe care acesta trebuie să le ia pentru remedierea problemei.
 

Rapoartele mai arată că se înregistrează o creştere a cuantumului sumelor plătite cu titlu de despăgubire de către România persoanelor pentru care CEDO a constatat încălcarea articolul 3 din Convenţie, cel vizând interzicerea torturii, tratamentelor inumane şi degradante.

De când a adoptat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi până în anul 2015, România a fost condamnata pentru tratament inuman şi degradant în 178 de cazuri. Suntem după Rusia şi Turcia, la acest capitol, si in spatele Ucrainei.
 

În perioada 2010-2015, România a fost condamnată în 119 cauze pentru încălcarea articolului 3, cuantumul total al sumelor plătite fiind de 2,5 milioane EUR: despăgubiri de 1.172.701 EUR ca urmare a hotărârilor Curţii şi sume plătite în urma unor înţelegeri amiabile sau a unor declaraţii unilaterale, în cuantum de 1.382.406 EUR. Mai multe detalii se regasesc pe siteul MJ, pentru cei interesati de o analiza mai detaliata a problemei. Aşadar, problema din închisorile româneşti este una atât de natură umananitară, cât şi financiară.

Există în cele două proiecte de Ordonanţe prevederi despre care credeţi, în caltitate de judecător de Curte de Apel cu o vastă experienţă, că sunt incompatibile cu un stat de drept? Care sunt acestea?

Am arătat în răspunsurile la întrebările anterioare o parte din carenţele de fond ale celor doua proiecte, care sper să se remedieze în urma dezbaterii publice. Problema majora – veche, de altfel – rămâne aceea a adoptarii unor acte normative ce nasc vii dispute în societate, deci de un interes public evident, în afara cadrului parlamentar care ar permite o abordare mai aşezată şi temeinică a argumentelor şi excluderea intereselor personale.

 
Reamintesc însă că în prezent vorbim despre două proiecte de ordonanţă de urgenţă care sunt supuse dezbaterii publice şi este datoria noastra, a tuturor, să ne aducem aportul pentru a face aceste proiecte mai bune, tocmai pentru a intări statul de drept. În final, mai amintesc faptul ca un stat de drept nu este doar statul în care toţi cetăţenii răspund în faţa legii fără privilegii şi fără discriminari, dar şi statul în care fiecare beneficiază de protecţia legii, tot fără privilegii şi fără discriminări.

În ce măsură poate influenţa rezultatul referendumului convocat de Iohannis clasa politică în ceea ce priveşte adoptarea celor doua ordonanţe?

Presedintele  a trimis ieri o scrisoare Parlamanetului în care şi-a anunţat intenţia de a declanşa un referendum avand ca obiect “continuarea luptei împotriva corupţiei şi asigurarea integrităţii funcţiei publice”. Rezultatul referendumului trebuie privit pornind de la doua premise. În primul rând, acesta este incert, putând fi DA sau NU. În al doilea rând, chiar dacă referendumul este consultativ, el va avea efecte în ceea ce priveşte legislaţia anticorupţie, pentru ca, prin decizia 682/2012, Curtea Constituţională a constatat ca "reglementarea unor prevederi prin care se tinde la o soluţie legislativă care nu respectă voinţa exprimată de popor la referendumul consultativ menţionat este în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1, 2 si 61". Sper să fie corect înţelese implicaţiile juridice ale rezultatului acestui referendum şi riscurile pe care le implică.

Carte de vizită - Dana Gârbovan 

Dana Gârbovan (38 de ani) este judecătoarea la Secţia I Civilă a Curţii de Apel Cluj din noiembrie 2008 şi Preşedinta Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România (UNJR). Absolventă a Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai, promoţia 2000, Gârbovan a intrat în sistemul de justiţie un an mai târziu ca judecător stagiar la Judecătoria Zalău. Din 2002 a activat ca judecător la Judecătoria Oradea, apoi din 2006 la Tribunalul Bihor – secţia Civilă, iar din 2008, a ajuns judecătoare la Curtea de Apel Cluj. Gârbovan a mai fost preşedinta Uniunii Judecătorilor din România în perioada 2007-2010. În 2011, a candidat fără succes la un post de judecător în Consiliul Superior al Magistraturii. 

Citeşte şi

Jurnalistul Liviu Avram, despre cele două ordonanţe de urgenţă care au scos lumea în stradă

Banditism de stat, reglementat prin ordonanţe de urgenţă

Cluj-Napoca



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite