De ce cred românii în teoriile dacopate: „Neavând performanţe majore în istorie, dacii sunt un bun cal de bătaie pentru că despre ei se pot broda multe legende”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Monica Lăzurean-Gorgan şi Andrei Gorgan. FOTO: Remus Florescu
Monica Lăzurean-Gorgan şi Andrei Gorgan. FOTO: Remus Florescu

Regizorii documentarului „Dacii liberi”, Monica Lăzurean-Gorgan şi Andrei Gorgan, care i-au filmat timp de doi ani pe cei mai importanţi promotori ai curentului dacopat, explică într-un interviu pentru „Adevărul” de ce cred românii în aceste teorii fantastice.

Dacia este leagănul civilizaţiei, Iisus a fos geto-dac, aurul din trezoreriile lumii este aur pur dacic sau piramidele au fost construite de daci - sunt doar câteva dintre teoriile prezentate în pelicula „Dacii liberi”. Personaje precum fostul primar Gheorghe Funar, administratorul sit-ului arheologic de la Sarmisegetuza - Vladimir Briliniski, mistici daci sau locuitori ai satului dacic din Năieni au fost puse faţă-în-faţă cu istorici şi cu pasionaţi de istorie membri ai trupei de reconstituire istorică Terra Dacica Aeterna. 

Documentarul a fost prezentat în premieră internaţională la TIFF, ocazie cu care „Adevărul” a vorbit cu regizorii peliculei Monica Lăzurean-Gorgan şi Andrei Gorgan. 

Cum aţi interacţionat cu personajele din documentar?

Monica: A fost chiar bine. Au fost chiar deschişi. Celor din satul dacic le-am spus că vrem să filmăm cum trăiesc ei acolo, fără să le punem multe întrebări. Personajul nostru de acolo, Anghel, a avut intervenţii fără să-l întrebăm. Normal că atunci când a început să vorbească am mai pus câteva întrebări. 

Cu Gheorghe Funar am filmat în Cluj şi la congresul de dacologie. Noi oricum ne programasem să ajungem şi la congres şi deoarece el era şi acolo, inevitabil, cum e în fiecare an, l-am filmat şi acolo. 

La ceremonia „focul sacru” nu am intervenit deloc. A fost filmare observaţională, n-am pus nici lavalieră. În documentarul acesta am fost o prezenţă destul de discretă, n-am intervenit, ce s-a întâmplat s-a întâmplat natural, cu excepţia interviurilor, bine-înţeles. 

Andrei: Au fost situaţii în care poate nu eram de acord cu anumite afirmaţii ale unor protagonişti, nu neapărat istorice referitoare la daci, ci chiar politice, economice, sociale şi aşa mai departe, dar asta inevitabil se întâmplă în orice documentar ai face. 

Monica: Ne muşcam limba să nu intrăm într-o polemică. 

Andrei: Dacă intri într-o polemică există pericolul să-ţi pierzi personajul sau să nu mai vorbească. Pe de altă parte, e şi justificată această reţinere pentru că noi am vrut să ne păstrăm echidistanţa în toată povestea asta şi să nu comentăm. Dacă există nişte comentarii ele sunt indirecte, din montaj, din selecţia de interviuri şi aşa mai departe. 

Monica: Faţă de alte documentare la care am lucrat, mai ales în România, unde oamenii sunt mai sceptici, mai reţinuţi, cei cu care am vorbit au fost deschişi. 

Andrei: Poate că unii dintre ei găseau astfel şi o platformă pentru a-şi promova ideile.  

După toată această „călătorie” pe care aţi făcut-o în lumea dacopaţilor v-aţi schimbat opinia în ceea ce priveşte acest fenomen?

Andrei: Cu fiecare teorie nouă pe care o auzi, unele fiind prezentate în premieră în documentar, normal că se schimbă ceva... Noi nu vrem să-i numim dacomani sau dacopaţi. 

Monica: Noi am încercat să-i înţelegem mai mult la nivel uman. Cumva asta am vrut să arătăm şi în film. Cineva ne-a zis: <<Bă, dar prea păreţi că empatizaţi cu ei>>, referindu-se la tabăra care tinde spre mitologizare. E ciudat să ne poziţionăm altfel. Da, sunt oameni, am încercat să-i înţelegem, am încercat să-i aducem cu bune şi cu rele alături de ceilalţi. Astfel am ajuns să înţelegem motivul fiecăruia, personal, de ce a ales să creadă atât de tare şi atât de mult perspectiva asta.

De ce ajung oamenii să creadă în astfel de teorii? 

Monica: Este o combinaţie de mai multe elemente: o propagandă mai veche apropo de istoria noastră şi de identitate naţională, care a început demult, combinată, posibil, cu nişte complexe de inferioritate la nivel de naţie, de societate, şi cu nişte nemulţumiri, neîmpliniri personale. În acest context, vrei să te identifici cu cineva mai bun, strămoşii noştri. Acesta poate fi un cal de bătaie bun ca să te facă să te simţi mai bine şi să-şi găseşti o identitate şi un confort în comunitatea în care eşti. 

Un alt element important este mediul online, care funcţionează ca o platformă de răspândire foarte puternică a acestor idei şi care poate naşte tot felul de teorii şi poate propaga mult prea mult şi într-o formă ciudată aceste idei. 

Andrei: Tot ce e din mediul online este luat de bun, oamenii nu verifică, nu caută. 

Monica: De la un punct încolo aceste lucruri pot deveni periculoase. Ne uităm ce se întâmplă în ţările din jur, Ungaria, Polonia, cu curentul naţionalist. 

Andrei: dat fiind că nu are cum să fie un tratat de istorie acest documentar, poate fi un punct de plecare pentru un nou mod de a ne raporta faţă de istoria noastră, faţă de prezent şi  de societatea în care trăim.  

Oamenii aceştia, din ce aţi reuşit să-i cunoaşteţi, sunt integraţi în societate? 

Andrei: Unii sunt, alţii mai puţin. 

Monica: Depinde de fiecare. 

Andrei: Cred că asta contează mai puţin cât faptul că, cumva, toţi sunt într-un fel influenţaţi de un anumit tip de propagandă şi de felul în care s-a predat Istoria la noi. Noi am filmat lecţia aceea de Istorie de clasa a IV-a de la începutul documentarului şi care a apărut la finalul filmului, ca să arătăm că sunt elemente ale discursului care apar şi acolo. În primul rând, faptul că noi ne identificăm ca popor cu dacii, aşa cum a zis profesoara la oră. Cred că asta a fost o oră de Istorie medie, clasică pe care am filmat-o, nici mai bună, nici mai rea decât altele. Şi eu îmi amintesc că am învăţat la fel la şcoală: noi eram dacii şi au venit romanii peste noi şi ne-au cotropit. 

V-aţi făcut vreo idee asupra dimensiunii fenomenului dacopat?

 Andrei: Nu cred că e foarte amplu, în sensul că nu există o organizaţie care să-i reprezinte. Eu cred că are efect mai important în online pentru că mulţi subscriu la ceea ce găsesc acolo. Faptul că subscriu nu-i transformă automat în nişte propagatori ai acestor idei. Nu cred că ei vor începe să militeze şi la rândul lor vor deveni la fel de preocupaţi de subiect şi vor începe să scrie tratate sau să aibă propriile lor teorii pe care să le răspândească mai departe. Am prieteni, oameni cu care altfel..., sunt prieteni despre care n-aş fi crezut că pot să dea share la anumite pagini cu informaţii neverificate despre daci. Sunt convins că ei nu studiază fenomenul în profunzime, dar deja dacă informaţia a ajuns la ei şi au considerat-o cât de cât acceptabilă pentru a o da mai departe, până la urmă, asta are ca efect formarea unor mici chestii în mentalul colectiv. Ceva se aşează în mentalul colectiv prin această nouă formă de propagare.  

Monica: Aceste informaţii se aşează, rămân în noi şi nu ştiu unde o să ducă. 

Există situaţii similare în cinematografie, de exemplu, cea americană, care de multe ori prezintă soldatul american într-o perspectivă idealizată. 

Andrei: Propaganda asta există peste tot. Aici n-am cum să nu citez din Andrei Pogăciaş (istoric, vicepreşedintele Asociaţiei Terra Dacica Aeterna), care a spus în film că fiecare popor are o mitologie, însă cumva dacă ar fi să facem diferenţa, la noi, mitologia asta a dacilor se bazează pe foarte puţine surse, majoritatea dintre ele fiind imposibil de demonstrat ştiinţific, istoric. În anumite cazuri, în proporţie de 80-90% acestea apar din aproape nimic. Asta ar fi diferenţa între noi şi germani, francezi. 

Cum ajunge un astfel de fenomen atât de răspândit? Cum ajunge oameni cu o anumită educaţie şi cu un anumit statut să distribuie aceste informaţii?

Andrei: Este combinaţia de factori despre care vorbea Monica şi faptul că vrei să ştii că ai fost cineva în trecut. Asta deja îţi dă o stare pozitivă. Până la urmă, orice individ îşi ia o parte din stima de sine şi din comunitatea în care se află. Normal că vrei să ştii că eşti reprezentat de o echipă bună de fotbal sau de un sportiv etc. La nivel istoric, cum spuneam, neavând performanţe majore de-a lungul istoriei noastre, dacii sunt un bun cal de bătaie prin faptul că nu există multe informaţii despre ei şi atunci poţi să brodezi multe legende în jurul acestui episod istoric. Acest episod sună destul de spectaculos, au fost două războaie de cucerire, s-a construit un pod, mai e şi o trădare la mijloc. 

Când aţi auzit teoriile vehiculate în film de unii dintre protagonişti, de genul „Iisus e geto-dac”, „geto-dacii au construit piramidele” şi aşa mai departe, nu v-aţi întrebat dacă aceşti oameni chiar cred sincer ceea ce spun? 

Monica: Eu cred că într-o măsură foarte mare ei chiar cred. Cumva îi simţi aşa. Nici nu am fi vrut să-i filmăm pe unii care vedeam că jonglează doar pentru a-şi crea o imagine, doar pentru a se folosi de chestia asta. Am vrut să mergem la unii care autentic au intrat şi au îmbrăţişat perspectiva asta. Cred că într-o măsură foarte mare aceştia cred în aceste teorii. 

Andrei: Eu cred totuşi că sunt şi nişte elemente de joacă, de ludic inclusiv în cazul lor, pentru că şi în cazul celor de la Terra Dacica Aeterna, care pe lângă treaba serioasă, istorică, pe care o fac, caută să creeze un univers, să mitologizeze. Cei de la Terra Dacica Aeterna îşi asumă faptul că creează nişte poveşti de luptă care normal că nu-s documentate istoric, ca să atragă atenţia copiilor sau să găsească pretextul unui spectacol. Cred că e şi o parte de ludic implicată aici. 

Monica: Depinde de la om la om, dar nu cred c-o fac pentru anumite foloase, nu cred că e un spectacol în faţa camerelor. 

Nici măcar Gheorghe Funar?

Andrei: E foarte greu de spus în cazul lui.

Monica: Eu cred că el acum merge foarte departe, cel mai departe. 


Andrei: Da, de aceea l-am pus şi în mijlocul documentarului. Toate poveştile se duc înspre acea direcţie.  


Monica: Am avut discuţii multe dacă să-l băgăm sau nu în film, dar mergând la congresul de dacologie ne-am dat seama că există un grup foarte mare de oameni care cred şi merg pe ideile lui. El încă face valuri şi atunci am zis: da, trebuie să apară. 


Andrei: Plus că în prezent am senzaţia că este simbolul curentului acesta de idei. El este şi cel mai mediatizat. 

Ce spune un astfel de film despre România în anul Centenarului?

Monica: Am vrea, chiar dacă sună clişeistic, să fie ca o oglindă şi un puls al societăţii de acum, cumva ceva mai realist să zicem faţă de anumite manifestări care vor fi organizate în acest an.

Andrei: Există un tip de discurs istoric care e foarte clişeistic în România. De anul Centenarului nu se va schimba în bine sau în rău, dar va fi mult mai prezent şi zgomotul de fond va fi mult mai mare. Ideea era să scăpăm cumva de clişeele astea şi documentarul să ne schimbe puţin perspectiva şi modul de a ne raporta la propria Istorie şi să ne bazăm puţin mai mult pe ce avem, să recunoaştem că nu avem atât de mult pe cât ne-am dori şi să plecăm de acolo. Poate să luăm şi părţile proaste din Istoria noastră şi să tragem învăţăminte din acestea. Să vedem şi altceva în afară de părţile bune pe care vrem să le înflorim şi să le ducem în extrem.

Carte de vizită

Monica Lăzurean-Gorgan, producător şi regizor de film, a produs, co-produs sau a fost producător delegat pentru mai multe lungmetraje de ficţiune şi documentare care au fost selectate la Berlinale, Sundance, Locarno şi multe alte festivaluri internaţionale de film ("Doar o răsuflare", "Chuck Norris vs. Communism", "Domestic", "Colivia", "Nu mă atinge-mă").

Andrei Gorgan este editor de film. A semnat prin montaj o serie de documentare şi filme de ficţiune: "Doar o răsuflare" - documentar, co-producţie Manifest Film şi HBO Central Europe, "Domestic" - lung metraj în regia lui Adrian Sitaru şi alte.

Citeşte şi

VIDEO Incursiune cinematografică fascinantă în lumea românilor care sunt convinşi că dacii au ridicat piramidele

Cluj-Napoca



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite