De ce eşuează reformele Educaţiei: spiritul de turmă şi centralizarea puterii. Trăsăturile lumii academice române, incompatibile cu modelele occidentale

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Reformele educaţiei au încercat să aducă în sistemul românesc modele occidentale. Problema este că instituţiile de învăţământ vestice se bazează pe oameni cu un nivel crescut de autonomie şi pe sisteme în care gradul de distribuire a puterii este crescut, în timp ce lumea academică românească funcţionează după principii opuse. Grupul de analiză G3A vine cu soluţii pentru o reformă adaptată la profilul autohton.

 „Din păcare, în România, mediul academic nu este încă un motor, ci adesea devine o frână a dezvoltării şi modernizării României. De aceea regândirea mediului academic românesc este fundamentală pentru a face posibil ca acesta să contribuie apoi determinant la modernizarea şi evoluţia ţării, cu impact asupra calităţii vieţii şi funcţionării sociale a românilor”, se arată în raportul din 2015 privind starea educaţiei şi a cercetării realizat de Think Tank-ul „Grup de analiză, atitudine şi acţiune în politica ştiinţei din România” (un grup de cadre didactice şi cercetători printre care îi amintim Alexandru Corlan - Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti/Asociaţia Ad-Astra, Daniel David -Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Petre Frangopol -Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei", Bucureşti, Academia Română etc.). De strategii privind regândirea sistemului academic românesc nu am dus lipsă, aproape fiecare ministru care a deţiut portofoliul Educaţiei respectiv cel al Cercetării a venit cu idei de reformă, mai mult sau mai puţin inspirate. 

Universitatea Harvard este prima din Topul Shanghai 2012

În Topul 500 Shanghai nu regăsim nicio universitate din România

Nicio universitate din România într-un top internaţional relevant

Rezultatul acestor reforme este descris în raportul „Grupului de analiză, atitudine şi acţiune în politica ştiinţei din România” (G3A): nicio universitate românească nu apare ca structură globală în ranking-uri internaţionale relevante precum: Academic Ranking of World Universities (ARWU- Topul 500 Shanghai) sau The World University Ranking (THE). Universitatea Babeş-Bolyai este singura universitate din România care a pătruns în anul 2013 şi în 2014 în ARWU-Shanghai Ranking, prin domeniul matematică. În ceea ce priveşte cercetarea, din datele publicate în noiembrie 2015 de Eurostat, rezultă că în 2014 statele membre ale Uniunii Europene au cheltuit în comun 283 miliarde de euro pentru cercetare si dezvoltare. România a alocat în 2014 - 0,38% din PIB pentru cercetare şi dezvoltare, situându-se pe ultimul loc în Uniunea Europeană, unde media este de 2,3% din PIB. Universităţile sunt „fabrici de diplome”, iar „piaţa muncii nu poate asimila eficient numărul de studenţi de la nivel de licenţă, astfel că aceştia, din lipsa unor oportunităţi pe piaţa muncii, aleg în număr foarte mare, ca supapă de supravieţuire şi amânare a intrării pe o piaţă a muncii neatractivă, programele de master şi doctorat, ceea ce generează situaţia paradoxală din ţară în care, deşi numărul de studenţi în populaţia generală este scăzut faţă de normele internaţionale (ex. UE), cel al doctoranzilor este crescut la nivelul normelor internaţionale (ex. UE). Din păcate, deşi numărul doctoranzilor este deja crescut în ţară, raportul între numărul de articole WoS/SCI (articole ştiinţifice relevante-nr) şi numărul de titluri de doctor este foarte scăzut”, se arată în studiu. 

„Reformele educaţiei din România nu au funcţionat pentru că cei care le-au implementat nu au înţeles că instituţiile academice importante din străinătate trebuie adaptate la contextul psihocultural al ţării, pentru a nu fi respinse. Astfel, instituţiile occidentale sunt fundamentate pe un nivel crescut de autonomie/individualism şi pe un nivel crescut de distribuire a puterii;  Aceste două atribute ale profilului psihocultural românesc sunt exact pe dos decât în spaţiul occidental”,

Daniel David, profesor UBB Cluj

De ce au dat greş reformele educaţiei

Având în vedere informaţiile prezentate privind starea educaţiei şi cercetării, autorii studiului au conchis că reformele sistemului au dat greş. Specialiştii au explicat, apoi, motivul pentru care schimbările nu au avut efectul scontat. „Reformele educaţiei din România nu au funcţionat pentru că cei care le-au implementat nu au înţeles că instituţiile academice importante din străinătate trebuie adaptate la contextul psihocultural al ţării, pentru a nu fi respinse. Astfel, instituţiile occidentale sunt fundamentate pe un nivel crescut de autonomie/individualism şi pe un nivel crescut de distribuire a puterii;  Aceste două atribute ale profilului psihocultural românesc sunt exact pe dos decât în spaţiul occidental”, a susţinut David. Cu alte cuvinte, mediul educaţional din România este dominat de oameni al căror profil psihocultural e caracterizat de două trăsături importante: 

„1. un nivel crescut de concentrare a puterii. Asta înseamnă că suntem obişnuiţi ca puţini să conducă mulţi, ceea ce presupune adesea structuri organizaţionale largi, organizate centralizat şi foarte des cu o cultură organizaţională grevată de neîncredere. În alte ţări/culturi/societăţi, puterea este distribuită la mai multe niveluri, în mod democratic, fiecare nivel având autonomie, nivelurile colaborând şi controlându-se reciproc. 

2. Un nivel crescut de colectivism. Asta înseamnă că individul exprimă grupul de apartenenţă („noi‖), mai ales în forma familiei extinse (şi a celor apropiaţi), nu pe el/ea însuşi/însăşi („eu‖), aşa cum se întâmplă în alte ţări/culturi/societăţi. Individualizarea/autonomia nu este încurajată în România, fiind adesea văzută ca o ameninţare la adresa colectivului. Pe de altă parte, studiile de specialitate arată că autonomii, odată individualizaţi, nu rămân izolaţi, ci realizează solidarităţi voluntare cu alţi autonomi, generând astfel comunităţi puternice şi altruiste”, se arată în studiu. 

ubb foto

Secţia de Matematică a UBB a intrat în TOP 500 Shanghai

Adaptarea instituţiilor 

În România, au fost adoptate formal anumite instituţii occidentale, însă au fost transformate aşa de mult încât şi-au pierdut esenţa.  „Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU), de exemplu, a adoptat în 2011 -2012 criteriile de evaluare academică conform standardelor internaţionale. Unul dintre criterii se referea la articolele ISI (Web of Science – o bază de date cu publicaţii relevante din punct de vedere ştiinţific la nivel internaţional). Problema este că nu poţi să ceri unui profesor român un număr de articole ISI similar cu numărul solicitat unui profesor de la Harvard. Adaptare înseamnă să soliciţi un număr mai mic de astfel de articole. În România, s-au modificat aşa de mult criteriile, încât poţi ajunge profesor universitar sau conducător de doctorat fără să ţi se ceară nici măcar un articol relevant ISI. Noi în loc să-l adaptăm, am modificat criteriul”, a exemplificat David. 

„Nimeni nu rămâne în urmă”

O modalitate de adaptare a instituţiilor psihoculturale occidentale la profilul psihologic al românilor este să promovezi persoanele autonome, care fac performanţă conform criteriilor internaţioane, fără a elimina din sistem cadrele didactice care funcţionează după paradigma veche, majoritare în sistemul academic. „Fiecare poate avea o funcţie acdemică şi aici trebuie aplicat principiul american „No one left behind” (Nimeni nu rămâne în urmă). Trebuie să ne dăm seama ce profesori au abilităţi pe partea de cercetare şi să-i stimulăm în acest sens, dându-le, de exemplu, o normă didactică mai mică, iar, pe de altă parte, trebuie să vedem care sunt profesorii cu abilităţi pe partea de predare şi să-i stimulăm să se dezvolte pe această parte. Criteriile de avansare în carieră trebie să fie diferenţiate; în SUA, de exemplu, profesorii sunt împărţiti pe partea de cercetare şi pe predare. Dacă nu ai aceste traiectorii diferite, apare această impostură, iar cei mai slabi pe cercetare fiind mai mulţi, vor ţine criteriile jos. Ideea este ca nimeni să nu se simtă exclus, pentru că noua paradigmă trebuia să asimileze ceea ce era valabil, ceea ce funcţiona bine în vechea paradigmă”, a susţinut David.

image

Nu poţi să impui profesorilor români standardele de la Harvard, spune David. 

De ce ai nevoie într-o universitate modernă

Studiul vine şi cu soluţii, Daniel David arătând de ce este nevoie într-o universitate modernă şi competitivă: 

„1. Personalităţi puternice.

Aceste personalităţi se pot apoi asocia voluntar şi solidar, generând comunităţi academice puternice. În România: Într-o cultură colectivistă, individualizarea/diferenţierea personalităţilor nu este încurajată. Orice diferenţiere este descurajată, deoarece nimeni nu trebuie să iasă din rând fără acordul colectivului; aşadar, când se dă voie cuiva să iasă din rând, el/ea exprimă colectivul care i-a dat voie, nu atât propria persoană. În acest context, colectivismul devine problematic mai ales atunci când nu promovează o meritocraţie reală, ci o structură bazată pe nepotism/relaţii. Ce este de făcut? Pe termen scurt: Individualizarea personalităţilor/grupurilor de excelenţă trebuie încurajată imediat, oferind însă alternative de self-esteem şi celor care nu vor fi incluşi în grupurile de excelenţă (ex. profiluri diferite de carieră), după logica „No one left behind‖, altfel, aceştia din urmă se vor opune mereu schimbărilor şi individualizării personalităţilor. Fiecare profil de carieră trebuie să se regăsească explicit ca având o contribuţie importantă la buna funcţionare a instituţiei. Pe termen mediu-lung: Prin selecţia de personal şi instaurarea unei culturi organizaţionale moderne, mediul educaţional trebuie format din personalităţi autonome, capabile să se solidarizeze voluntar cu alte personalităţi autonome pentru a crea comunităţi educaţionale puternice.

2. Inovare.

Inovarea este motorul competitivităţii. Inovarea presupune adesea schimbare, risc şi incertitudine. În România: Într-o cultură cu

un nivel crescut de evitare a incertitudinii faţă de viitor, inovarea (noul/schimbarea) nu este încurajată. Ce este de făcut? Pe termen scurt: Orice schimbare în sistem trebuie prezentată OPERAŢIONAL (cu date verificabile pentru a da siguranţă/încredere), SIMPLU (pentru a nu se spune că nu s-a înţeles), TRANSPARENT (pentru a nu se spune că nu s-a ştiut şi/sau că se urmăreşte ceva ascuns) şi aplicată PROSPECTIV (pentru a permite habituarea cu schimbarea). Pe termen mediu-lung: Prin selecţia de personal şi instaurarea unei culturi organizaţionale moderne, mediul educaţional trebuie format din personalităţi care caută noul, în logica unei dezvoltări constante. 

3. Participare la decizie şi distribuirea puterii.

În România: Într-o cultură cu concentrarea mare a puterii, acest lucru nu este încurajat. Într-adevăr, această dimensiune puternică în România nu încurajează spre exemplu crearea de unităţi academice mici, flexibile şi autonome, de tip smart specialisation, ci structuri academice „mamut‖, adesea greoaie, prin care puţini conduc mulţi. Ce este de făcut? Pe termen scurt: Unităţile noi de excelenţă trebuie create prin decizii de tip top-down, oferindu-li-se autonomie decizională şi administrativă, prin reglementări explicite. Altfel spus, în domeniile de vârf, trebuie create prin acţiuni top-down structuri noi de tip smart specialisation, cu autonomie financiară şi decizională, şi cu indicatori de performanţă asociaţi. În domenii interdisciplinare pot fi constituite structuri mai mari, dar cu o largă distribuire a puterii. De asemenea, structurile academice mari se pot organiza acolo unde focalizarea este pe actul educaţional, nu de cercetare. Pe termen mediu-lung: Prin selecţia de personal şi instaurarea unei culturi organizaţionale moderne, mediul educaţional trebuie format din personalităţi inovative, implicate democratic în actul de conducere. 

4. Administrarea raţională a recompenselor şi pedepselor
.
În România: Într-o cultură care nu apreciază gratificarea/indulgenţa, acest lucru nu este încurajat. Dimpotrivă, în România recompensele şi pedepsele par să se administreze nediferenţiat şi ilogic, nestimulând performanţa şi diferenţierea, ci omogenitatea (vezi pentru detalii David, 2015). Spre exemplu, în David (2015; pg. 133), în baza rezultatelor lui Ellingsen şi colab. (2012), am făcut următoarele ipoteze despre mediul academic românesc: ―…Într-o universitate românească, în general, atât conducerea, cât şi masa largă a celor neperformanţi vor încerca să administreze pedepse mai ales celor mai performanţi. Pe lângă o conjuraţie a celor mai puţin performanţi, care nu-şi administrează pedepse între ei, ci împotriva celor mai performanţi, conducerea va tinde să administreze însă şi pedepse mai generale şi nediscriminatorii – şi pentru cei mai performanţi şi pentru cei mai puţin performanţi –, pentru a-şi păstra poziţiile, prevenind astfel apariţia concurenţei. Recompensele vor fi administrate sau reţinute fără legătură cu performanţa academică, nediscriminatoriu; acest stil poate genera însă dificultăţi interpersonale, deoarece recompensele primite sunt nepredictibile şi mici. Într-o universitate americană, atât în sens de normă generală, cât şi la nivelul liderilor, în general, recompensele îi vor viza pe cei mai performanţi, iar pedepsele şi neacordarea recompenselor pe cei mai puţin performanţi…‖ 

Ce este de făcut? Pe termen scurt: Protejarea personalităţilor inovative şi a grupurilor de excelenţă de pedepsele administrate instituţional pentru „vina‖ de a se fi individualizat din colectiv şi administrarea recompenselor în funcţie de performanţa comportamentală raportată la standarde definite explicit. Leadership-ul academic trebuie pregătit în mod explicit/strategic pentru aplicarea diferenţiată a recompenselor şi disciplinărilor (vezi modelul descris în David, 2015). Pe termen mediu-lung: Prin selecţia de personal şi instaurarea unei culturi organizaţionale moderne, personalităţile inovative, implicate democratic în actul de conducere, îşi vor regla reciproc comportamentul, prin proceduri convenite de comun acord, prin controlului recompenselor asociate comportamentelor dezirabile. 

5. Efecte imediate 

În România: Într-o cultură cu o uşoară tendinţă generală de focalizare pe termen lung, acest lucru nu este încurajat. Se poate însă porni de la această tendinţă, pentru a arăta importanţa pe termen lung a schimbării de paradigmă. În plus, se pare că mediul educaţional românesc este, totuşi, focalizat mai pe termen scurt (vezi Gavreliuc şi Gavreliuc, 2011). Ce este de făcut? Pe termen scurt: Aplicarea programatică a punctelor 1-6, monitorizându-se realizarea obiectivele pe termen scurt. Pe termen mediu-lung: Aplicarea programatică a punctelor 1-6, monitorizându-se realizarea obiectivele pe termen mediu-lung. 

6. Competitivitate constructivă.

În România: Într-o cultură cu o tendinţă dominant consensuală, acest lucru nu este încurajat. Într-adevăr, în România, focalizarea pe menţinerea relaţie este mai importantă decât focalizarea pe realizarea sarcinilor. Se poate porni însă de la această tendinţă, pentru elaborarea de schimbări bazate pe discuţii/consens, în cadrul definit însă de punctele 1-5. Ce este de făcut? Pe termen scurt: Stimularea personalităţilor şi grupurilor care, diferenţiindu-se, aduc un avantaj competitiv. Acest lucru se poate face prin recompense instituţionale şi protejarea acestora faţă de pedepsele care urmăresc readucerea lor în rând, prin logica „toţi suntem la fel de performanţi‖. Pe termen mediu-lung: Prin selecţia de personal şi instaurarea unei culturi organizaţionale moderne, personalităţile inovative, implicate democratic în actul de conducere, îşi vor regla reciproc comportamentul, prin proceduri convenite de comun acord, prin controlul recompenselor asociate comportamentelor dezirabile, favorizând astfel comportamentul competitiv.”

„Studiul va fi publicat în Revista de Politica Ştiintei şi Scientometrie şi va fi trimis autorităţilor, incluzând aici Guvernul, Ministerul Educaţiei şi celorlalte instituţii cu atribuiţii în educaţie”, a spus David. 

Carte de vizită  G3A

Grupul de analiză, atitudine şi acţiune în politica ştiinţei din România  (G3A) este un think tank  cu rol de monitorizare, evaluare şi contributor activ pentru politicile în domeniu format din aproximativ 30 de cercetători români de top care activează în ţară sau străinătate. G3A publică anual, un Raport sintetic asupra stării cercetării şi învăţământului superior din România, raportată la nivel internaţional şi la cel al Uniunii Europene  (UE), cu sugestii referitoare la potenţiale politici în domeniu. 

Autorii studiului sunt (în ordine alfabetică):

Alexandru Corlan (Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti/Asociaţia Ad-Astra)

Daniel David (Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, România/Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, SUA)

Petre Frangopol (Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei‖, Bucureşti, România/Academia Română)

 Livius Trache (Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei‖, Bucureşti, România/Texas University, Texas, SUA)

2. Experţi invitaţi:

Lucian Ancu (Universitatea din Geneva, Geneva, Elveţia/Asociaţia Ad-Astra)

Sebastian Buhai (Universitatea din Stockhom, Stockholm, Suedia/ERMAS)

Cristian Litan (Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, România/ERMAS)

Gheorghe Silaghi (Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, România/ERMAS)

 Aurora Szentagotai (Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, România/Albert Ellis Institute, New York, SUA)

Citeşte şi

Bolile lumii universitare din România: impostura şi pseudoperformanţa. Ce soluţii propun patru cercetători români pentru salvarea educaţiei

VIDEO Sânge artificial fabricat la Cluj: invenţie de premiu Nobel, şanse slabe de finanţare

FOTO VIDEO Povestea clujeanului care face maşini pentru Formula 1

Românii din Centrul de Cercetare Bosch de la Cluj îi ajută pe nemţi să-şi atingă visul: cât mai puţine accidente rutiere

Cum a ratat un român premiul Nobel? Povestea lui Gheorghe Benga

Cluj-Napoca



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite