Economist român din Paris: „Coronabond-urile”, unul dintre cele mai eficiente instrumente ale UE. Atitudinea Germaniei, „nu atât egoistă, cât puerilă”
0Sebastian Buhai, economist român din Paris, analizează răspunsul Uniunii Europene la criza provocată de pandemia de COVID-19. El crede că unul dintre cele mai eficiente instrumente ale UE ar fi „Coronabond-urile” şi califică poziţiile afişate în legătură cu acestea de Germania, Olanda şi Austria, „nu atât egoiste, cât mai ales puerile”.
„UE nu poate sta pe margine în timp ce criza se extinde. Un răspuns viguros, comun, trebuie să fie dat de principale instituţii ale UE, arătând că acestea vor face tot ce le stă în putere să apere integritatea umană, socială, economică şi politică a Uniunii. Acestea sunt vremuri cu adevărat excepţionale şi vor deveni mai excepţionale dacă UE nu îşi vă ajuta ţările membre să facă paşi decisivi în lupta contra pandemiei şi să limiteze consecinţele acesteia. Costul unei acţiuni acum este mult mai mic decât costul unei acţiuni mâine. Nu vrem să ajungem zombii secolului 21” –
astfel a fost formulat ultimul paragraf al unui manifest imperativ adresat UE (în 16 martie) şi semnat de mai mulţi economişti europeni, prin care şi Sebastian Buhai - cercetător asociat Centrului pentru Cercetare Economică şi Aplicaţiile Sale (CEPREMAP) din Paris, Franţa şi Institutului Suedez pentru Ştiinţe Sociale (SOFI) al Universităţii din Stockholm.
Sebastian Buhai a explicat într-un interviu pentru „Adevărul” (luat în 13 aprilie), modul în care pandemia afectează economia globală şi cea din România. Interviul a fost împărţit în trei episoade care dezbat următoarele probleme:
1. o analiză privind modul în care au manageriat autorităţile din România problemele cauzate de pandemie.
2. care sunt concluziile studiilor ştiinţifice despre efectele pandemiilor asupra economiei şi cum pot acestea să fie folosite în contextul COVID-19,
3. cum a gestionat Uniunea Europeană criza cauzată de pandemie şi ce se aşteaptă în continuare de la UE; în ce măsură vom avea inflaţie in urma crizei pandemiei; respectiv ce se va întâmpla cu procesul de globalizare în lumea post-coronavirus.
Redăm mai joi a treia şi ultima parte a acestui interviu din 13 aprilie, publicată acum în întampinarea Zilei Europei de pe 9 mai.
„Mă astept la inflaţie mică”
ADEVĂRUL: Pornind de la realităţile pe care le vedem în aceste zile: „închiderea” cauzată de COVID-19 duce la stoparea activităţii celei mai mari părţi a companiilor; pentru a nu rişca un colaps al economiei, statele lumii pompează sume mari de bani pentru a ajuta companiile; Statul asistă, de asemenea, companiile prin acoperirea unei părţi a salariilor angajaţilor aflaţi în şomaj tehnic. În acest context, este rezonabil să tragem concluzia că vom avea de a face un fenomen de inflaţie? Cât de gravă poate fi această inflaţie?
SEBASTIAN BUHAI: Pentru a răspunde la această întrebare privind un eventual efect inflaţionist, este util să comparam criza pandemică de faţă cu o criză provocată de războaie sau de calamitaţi naturale. În cazul celor din urmă, spre deosebire de criza actuală, şocul principal la factorii de ofertă se manifestă prin distrugerea sistematică a infrastructurii şi/sau prin pierdere permanentă şi considerabila din forţă de munca. Eforturile statelor în acel caz ar fi redirecţionarea spre mărirea capacităţii de luptă (în cazul unui război)/ respectiv reconstrucţie-- şi sunt de obicei însoţite de inflaţie, după cum istoria deja ne-a arătat (şi după cum reiese din majoritatea modelelor macro-economice aplicabile în asemenea situaţii). Pe de o parte deci, prin analogia cu crizele cauzate de calamitaţi naturale sau razboaie, eforturile ulterioare mai mult decât necesare pentru a stimula economia imediat ce acest lucru este posibil sunt aşteptate să conducă la creşteri de preţuri (chiar atunci când coordonarea politicii fiscale cu politica monetară este perfectă) deci ne-am putea aştepta, mai ales pe termen mediu şi lung, la o anumită inflaţie.
Pe de altă parte însă, şi înclin puternic să pun mai multă greutate pe această ramură, structura demografică pe vârste a majorităţii statelor UE/ SUA/ China, în care actualmente cea mai mare a populaţiei economiseşte pentru pensii (în loc să consume), coroborat cu faptul că dobânzile sunt practic 0 de la Marea Recesiune încoace, nu garantează deloc că această eventuală inflaţie rezultată ar fi neapărat semnificativă (NB. de fapt aceeaşi concluzie, dar folosind o argumentaţie diferită, rezultă din modelul Guerrieri et al (martie 2020), amintit în a doua parte a interviului; relevant aici, fără să intru în detalii tehnice, este că modele standard macro-economice, adaptate pentru cazul actual al pandemiei, implica acest rezultat mai puţin standard, în particular fără inflaţie relevantă, deci nu e nevoie de teorii aberante gen MMT, etc.). Vedeţi în acest sens cazul mai mult decât pertinent al Japoniei, care din punct de vedere al distribuţiei de vârstă a populaţiei era acum 10-15 ani similară cu structura actuală a statelor din UE, China sau SUA. Deci, să rezum, personal mă astept la inflatie mică sau chiar deflatie, în continuare, de fapt pentru urmatorul deceniu, şi mă indoiesc că criza pandemică va schimba aceasta traiectorie în mod fundamental.
În orice caz, prioritatea nu ar trebui să fie în niciun caz fobia de inflaţie - sau, în conexie cu asta, frica obsesivă de creşterea deficitului fiscal (şi am mai vorbit de asta în celelalte părţi ale interviului): văd în particular în presa autohtonă opinii peste opinii ale “experţilor” autohtoni care avertizează în direcţia asta. Să termin punctul acesta cu o altă analogie, inclusiv pentru cei care se fac că nu pricep imediat gravitatea contextului economic actual, nu ar fi indicat să vă îngrijoreze mai mult bagajele din cală decât fixarea măştii de oxigen, când aeronava e în prăbuşire.
„Globalizarea va rămâne în defensivă, în timp ce naţionalismul va încercă să-şi mărească influenţa”
ADEVARUL: Criza măştilor de protecţie - jumătate din producţia mondială de măşti era realizată în China-, dar şi a dezinfectanţilor, iar acum a ventilatoarelor – a adus în prim plan efectele negative ale globalizării economiei. În acest context, vedeţi după trecerea pandemiei, apariţia unui posibil curent anti-globalizare şi a unui curent protecţionist naţional? Dacă răspunsul e afirmativ, ce impact credeţi că ar putea avea asupra economiei (dar e economiei unor state mici precum România)?
SEBASTIAN BUHAI: Întrebarea aceasta este până la urma empirică, deci răspunsul foarte scurt ar fi că vă trebui să vedem ce va fi: este greu de prezis de pe acum, nu avem pe ce să ne bazăm pentru o predicţie fără echivoc, precedentele unei crize de o asemenea gravitate neexistând. Dar intuiţia îmi spune mai degrabă că nu vor fi efecte deosebit de mari, rezultând, per se, ca urmare a crizei. De ce? Pai întâi să ne gândim puţin la efectele de lungă durată sau permanente asupra perspectivei umane în general, ale unor pandemii din trecut, vedeţi aici şi discuţia anterioara referitoare la studiul episoadelor pandemice anterioare, de exemplu „gripa asiatică”: aproape nimeni nu îşi mai aminteşte de ea, deşi a ucis între 1 şi 2 milioane de oameni la nivel global (exerciţiu pentru cititorul care a ajuns aici: vă amintiţi măcar aproximativ când a fost aceasta pandemie, fără să căutaţi expres?).
În al doilea rând, m-aş aştepta ca tendinţele globale dinaintea crizei pandemice actuale să continue, practic indiferent de criza actuală, între acestea inclusiv faptul că globalizarea va rămâne în defensivă, în timp ce naţionalismul va încerca să-şi mărească influenţa. Pentru că da, această tendinţă era deja acolo, chiar înaintea pandemiei. Nu cred deci că această criza, per se, să contribuie major la accelerarea acestor tendinţe, dar evident, şi aici din păcate-- din perspectiva mea de internaţionalist şi cosmopolit incurabil -- nici nu va avea vreo contribuţie în a ameliora aceste tendinţe.
Dar dacă tot suntem aici la diferite perspective şi tendinţe asupra globalizării, este probabil relevant a insista pe faptul că decizia nu ar trebui să fie intre o acceptare sau o respingere a globalizării, ci a alege intre, să le zic aşa, o „globalizare bună” şi „globalizare proastă”, unde combatem efectele negative, acum evidente, ale globalizării. În particular, este foarte clar că pieţele nu funcţionează întotdeauna perfect, şi deci că anumite soluţii instituţionale trebuie gândite, planificate şi implementate pentru cei dezavantajaţi de globalizare. În acelaşi timp, este nevoie şi de flexibilitate, deci nu de soluţii rigide/ permanente, ci de soluţii uşor adaptabile/ alterabile. Că să dau doar un exemplu rapid: este clar că într-un fel sau în altul trebuie implementată compensarea/ re-calificarea angajaţilor care îşi pierd locurile de muncă sau pierd din salariu, ca externalitate negativă a globalizării. Asta nu s-a făcut, sau s-a făcut mult prea puţin până acum, ceea ce a condus, oarecum aşteptat, la creşterea sentimentului anti-globalizare.
Voi încheia răspunsul meu de la acest punct cu ce mi se pare cel mai relevant relativ la globalizare, prin prisma crizei pandemice actuale, şi deci ce cred că toţi decidenţii ar trebui să înveţe: fără să învinuim globalizarea per se, pentru asta, este foarte clar că o globalizare făcută cu cap are în vedere faptul că lanţurile de aprovizionare strategice ar trebui controlate. Vedeţi de exemplu medicamentele importante sau măştile, care pentru Franţa erau toate off-shored ca producţie în China şi în alte părţi, în timp ce în Germania acest domeniu era văzut ca strategic, deci era controlat. Este foarte clar că Germania s-a descurcat mult mai bine până acum în criza decât Franţa. Legat direct de asta, unele industrii strategice au fost lăsate prea rapid să se deteriorize, deci s-a uitat din nou că deşi pieţele sunt absolut esenţiale în economie, o politica industrială cu cap, pe sectoarele strategice poate să te salveze (sau, în cazul absenţei sale, să te afunde) în orice moment critic.
„Nu vrem să ajungem zombii secolului 21”
ADEVARUL: Cum apreciaţi răspunsul UE la problemele pe care pandemia le-a adus ţărilor membre?
SEBASTIAN BUHAI: Problemele globale cer soluţii globale, sau cel puţin regionale – şi Uniunea Europeana (UE) este într-adevăr unul dintre nivelurile de unde, în mod logic, se aşteptau deja şi evident se aşteaptă în continuare soluţii sub forma unor masuri economice complet coordonate, rapide, ferme şi eficace, pentru toate ţările membre. Voi discuta pe scurt mai jos unele forme concrete ale acestor masuri, inclusiv Eurobond-urile Covid-19. Dar, pe lângă asta, aş vrea să încep cu precizarea că UE are o datorie istorică şi morală în acest context; unul dintre fondatorii UE, Jean Monnet—personalitate fascinantă şi unul dintre puţinii „internaţionalişti pragmatici” ai timpurilor sale (şi, din păcate, chiar dintotdeauna)—spunea că „Europa se va forja pe timp de criză”. Acum avem de-a face exact cu un nou astfel de moment, crucial, în care vom putea testa—direct pe pielea noastră—dacă Monnet a avut sau nu intuiţia corectă şi dacă decidenţii UE de astăzi vor alege să îl aprobe sau să-l renege pe cel supranumit „Tatăl Europei”.
Am semnat de altfel, alături de alţi economişti, un manifest imperativ adresat UE, publicat în engleza pe 16 martie, înaintea unor manifeste similare atât în Europa cât şi în SUA (link aici ); manifestul a fost iniţial redactat în limba portugheza de către un grup de economişti portughezi, unii dintre ei co-autori şi/sau colegi de-ai mei în diverse proiecte sau centre de cercetare, şi a fost întâi publicat în presa portugheză).
Cred că este mai mult decât pertinent pentru perspectiva pe care vreau să o comunic aici să traduc liber ultimul paragraf al acestui manifest: „UE trebuie să profite de această oportunitate de a demonstra că are în centru interesul cetăţenilor săi. Într-o uniune puternic integrată, reacţiile naţionale şi necoordonate nu vor fi eficace. UE nu poate sta pe margine în timp ce criza se extinde. Un răspuns viguros, comun, trebuie să fie dat de principale instituţii ale UE, arătând că acestea vor face tot ce le stă în putere să apere integritatea umană, socială, economică şi politică a Uniunii. Acestea sunt vremuri cu adevărat excepţionale şi vor deveni mai excepţionale daca UE nu îşi vă ajuta ţările membre să facă paşi decisivi în lupta contra pandemiei şi să limiteze consecinţele acesteia. Costul unei acţiuni acum este mult mai mic decât costul unei acţiuni mâine. Nu vrem să ajungem zombii secolului 21.”
În ceea ce priveşte formele concrete sub care UE poate şi ar trebui să îşi ajute ţările membre acum, ţoată lumea vorbeşte despre Eurobond-uri Covid-19 (numite şi „Coronabond-uri UE”), şi într-adevăr asta ar fi probabil cel mai „natural” şi unul dintre cele mai eficiente instrumente la dispoziţia UE, în contextul pandemiei. Poziţiile oficiale de veto pentru Eurobond-uri afişate până acum de Germania, Olanda şi Austria aici mi se par aici nu atât egoiste, cât mai ales puerile, şi sunt perfect de acord cu, intre alţii, Pascal Lamy, care recent a declarat fără echivoc în public că ar fi cazul că restul membrilor UE să meargă înainte cu o forma de Eurobond-uri, fără cei putini care, în mod dezamăgitor, continua să se opună (ca formă complementară, fiecare ţară membră ar putea să emită Coronabond-urile sale proprii, dar acţiunile acestea nu ar fi coordonate şi ar avea, evident, multe asimetrii şi eficacitate agregată mult inferioară).
Pe lângă această reticenţă incredibila a unora privind Eurobond-urile, este totuşi de admirat că UE a făcut totuşi, destul de timid încă, câţiva paşi: Banca Centrală Europeană a aprobat deja de pe 18 martie (oarecum neaşteptat, având în vedere declaraţiile anterioare ale lui Christine Lagarde, „corectate” rapid din fericire de mult mai experimentatul economist şef al BCE) aşa-numitul ‚Pandemic Emergency Purchase Programme’ prin care nu mai puţin de 750 de miliarde de euro vor fi folosite pentru a cumpără titluri de stat şi corporate în UE. O altă doză de optimism e adusa de faptul că toţi membrii UE par în momentul asta (cea mai recenta discutie comuna in acest moment fiind cea pe 7 aprilie) să fie de acord în privinţă folosirii imediate, prin Mecanismul European de Stabilitate, a fondului european de stabilitate financiară a eurozonei, de 410 miliarde de euro. Dar „tot ce va fi nevoie” (whatever it takes) pentru a reduce consecinţele potenţial foarte grave ale crizei generate de această pandemie s-ar putea să ceara mult mai mult.
În aceasta privinţă, rămân totuşi optimist că minoritarilor care se opun acum Coronabond-ului UE, le va veni totuşi mintea la cap până nu este prea târziu (de exemplu, în Olanda sunt de altfel mulţi, inclusiv din partidele aflate în coaliţia guvernamentală, care susţin eurobond-urile; Germania pare a fi mai problematica aici). Pentru cei interesati in mai multe detalii, recomand un material concis care sublinieaza uneori diferinte subtile intre diferite forme de eurobond-uri si alte mecanisme relativ similare sau complementare.
Pe lângă asta, şi din lipsa spaţiului asta va fi ultimul instrument de care voi aminti acum, ar fi pur şi simplu minunat daca s-ar folosi ocazia şi de a implementa ceea ce mulţi dintre economiştii specialişti pe piaţă forţei muncii am fi dorit: o asigurare pentru şomaj implementata la nivelul întregii Uniuni Europene (o propunere deocamdata foarte timida în acest sens, şi nici măcar aşa timidă ne-adoptată până in acest moment, este SURE, propusa de Comisia UE pe 2 aprilie, vedeti aici detaliile). Dincolo de faptul evident că asta ar ajuta extrem de mult în situaţia actuală, ar fi o soluţie care ar asigura angajaţii europeni împotriva şocurilor negative din orice parte a UE, fie ea sud, est, vest sau nord, şi ar arăta în mod explicit solidaritatea europeană la care visa odinioară Monnet. Intr-un fel, criza aceasta pandemica este din multe puncte de vedere si un test pentru capacitatea si ambitia de adevarata solidaritate in Uniunea Europeana.
Cine este Sebastian Buhai
Sebastian Buhai, doctor în ştiinţe economice (Institutul Tinbergen şi Universitatea Erasmus din Rotterdam, Olanda; 2008) este actualmente cercetător asociat Centrului pentru Cercetare Economică şi Aplicaţiile Sale (CEPREMAP) din Paris, Franţa şi Institutului Suedez pentru Ştiinţe Sociale (SOFI) al Universităţii din Stockholm, Suedia. Specializările sale sunt economia forţei de muncă, economia industrială şi microeconometria aplicată.
Clujean de origine, s-a implicat de-a lungul timpului şi în diferite acţiuni de sprijinire şi popularizare a cercetării economice de excelenţă în România, între altele prin iniţierea seriei de conferinţe ERMAS şi a Blogului EconAcademia. Poate fi urmarit pe twitter la twitter.com/sbuhai.
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
