Fotograf călător prin 55 de ţări: „Am învăţat că viaţa îmi aduce în faţa aparatului exact oamenii care trebuie“
0
Cornel Brad (43 de ani) e un fotograf care imortalizează atipicul. Imagini din cel mai recent proiect al său, „Cosmopolitan Anxieties“, au fost expuse la Festivalul Internaţional de Film Transilvania 2017. „ Cea mai mare încercare a ultimilor ani a fost să mă recunosc, să mă citesc în interiorul meu mult mai bine decât o făceam înainte, să descopăr partea aceasta de emoţii“, mărturiseşte acesta.
4 continente, 55 de ţări şi o sumedenie de experienţe inedite imoralizate în fotografii. Este povestea spusă de Cornel Brad, un fotograf în căutarea atipicului. Oaspete la TIFF, anul acesta, el a expus câteva imagini din proiectul său, „Cosmopolitan Anxieties“. „E o plăcere în a căuta lucruri atipice“, spune Cornel.
Acesta a povestit, într-un interviu pentru Adevărul, cum s-a născut proiectul, ce-l fascinează la oameni şi de ce face fotografii.
Cum a început proiectul Cosmopolitan Anxieties?
Proiectul a primit un nume şi s-a sintetizat în urma unei evoluţii personale. Am realizat în urmă cu un an şi jumătate că am fotografiat de-a lungul ultimilor 10 ani oameni punându-i în cadre estetice sau în situaţii uşor anxioase. (n. r. Proiectul e) şi o recunoaştere a faptului că de multe ori vezi ceea ce vrei să vezi. A fost o recunoaştere a faptului că eu am trăit o anumită parte importantă din viaţa mea în situaţii anxioase. Proiectul în sine conţine – sau ce a fost expus la TIFF – sunt 40 de fotografii care au ca subiect principal dragostea, războiul şi religia, într-un mix care ne poate bulversa oriunde am fi, pe orice latitudine. (...) Proiectul Cosmopolitan Anxieties este o viziune personală a mea asupra lumii prin care am vieţuit şi n-aş vrea să pară drept altceva. Este evident că este o selecţie, o rafinare a fotografiilor pe care le-am făcut, pur de chimie, de energie şi nu reprezintă niciun studiu sociologic, nu reprezintă nicio analiză demografică, ci pur şi simplu o trecere a mea prin viaţă.
Cum au ajuns fotografiile la TIFF?
Cred că ultimii ani au fost nişte ani de creştere organică, sănătoasă, ca fotograf, a existat acest proiect „Interludii“ care a reprezentat portretistica starurilor venite la Festivalul Enescu. A rezultat o carte - albumul „Interludii“, în septembrie 2014. A fost ulterior o expoziţie în timpul Festivalului Enescu, în 2015. Expoziţia a fost luată şi reiterată de ICR la Londra, la Berlin, la Istabul, la Ankara, la Bucureşti, în mai mult capitele europene. (..) Acest Cosmolitan Anxieties l-am propus lui Tudor Giurgiu, cu o selecţie personală. A văzut-o şi alegerea lui Tudor şi a lui Erwin, curatorul spaţiului InfiniTIFF, mă onorează. Ei au avut imaginea largă a acestui proiect, e un condiment pentru spaţiul pe care l-au organizat acolo, care are experienţe 5D minunate, experienţe tactile, mirosuri, îmbrăţişări.
Imagine realizată de Cornel Brad
Aveţi un album publicat cu portrete. Aveţi o slăbiciune pentru portrete?
În „Interludii“ sunt portrete ale unor artişti celebri ce au fost la Festivalul Enescu, în 2013. E vorba de 70 de portrete ale unor oameni faimoşi, recunoscuţi la nivel mondial, care cântă cu o emoţie şi la o excepţionalitate a gestului artistic remarcabil. Realizez că acela a fost primul proiect fotografic care a adus portretul sau m-a făcut cumva să-mi dau seama că sunt foarte bun în ceea ce înseamnă apropierea faţă de oameni. Mi-a fost foarte uşor să funcţionez alături de oameni. Nu mi s-au dat foarte multe şanse de către organizatori să fac acele portrete şi eu am reuşit să fac lucrul ăsta pentru că cred că principalul lucru care mă ajută este o apropiere naturală, instinctivă faţă de oameni.
E o nevoie interioară a mea pentru a mă corela cu anumite energii, cu anumite gânduri, cu anumite experienţe ale unor oameni care-mi sunt interesanţi şi aici pot să spun că prin parcursul meu, şi profesional, şi personal, am fotografiat de la tractorişti şi oameni care recuperează plastic, oameni simpli, până la – îmi face plăcere să spun – oameni importanţi în ceea ce înseamnă organizarea statului. Şi e o mare plăcere să pot să fiu la fel de natural. De fapt, e o formă de trăire care-mi doveşte că oamenii sunt aceeaşi.
Indiferent de hainele şi de funcţiile pe care le poartă.
Da, da. Dincolo de toate lucrurile astea vine o aură a fiecărei persoane, este o aură care e o sumă a unor experienţe trăite, o sumă a gândurilor pe care le are, o sumă a ultimelor informaţii pe care le-a aflat, unele pe care simplă, verbală, altele în cărţile citite, şi toate astea se regăsesc câteodată în sclipiri de ochi, în ridurile de pe faţă, se regăsesc în mâinile încurcate, în gesturi.
Ce mesaj doriţi să transmiteţi prin expoziţie?
Cred că sunt destul de învăţat prin expoziţiile şi din proiectele pe care le-am avut până acum ca să-mi dau seama că orice fotografie naşte în ochii privitoriului cu totul altă senzaţie.
Ceea ce văd eu într-o fotografie nu va putea să fie tradus, decodificat de altă persoană la fel. Asta e una dintre plăcerile pentru a expune fotografie, să-ţi dai seama că ele înfloresc emoţional cumva şi în ochii altora.
Imagine realizată de Cornel Brad
Expoziţia cuprinde fotografii din 55 de ţări. Sunt multe experienţe.
4 continente, 55 de teritorii diferite, m-au făcut să-mi dau seama că suntem exact la fel în lucrurile cele mai importante. Sunt oameni care doresc să iubească. Realizez că de fiecare dată când am plecat de acasă într-o călătorie am simţit acea bună emoţie de a fi îngrijorat de ce se va întâmpla.
Niciodată nu ştii cu adevărat ce ţi se întâmplă când pleci în colţul străzii, dar când pleci două continente mai încolo poate să fie cu totul altceva. Şi de fiecare dată când am trăit bine şi corect şi aici revin la emoţia pe care am avut-o. A fost o emoţie, o abordare corectă a spaţiului în care am fost, am fost cu oameni dragi; onestitatea face să vină la tine oameni frumoşi şi atunci întoarcerile mele au fost întotdeauna cu experienţe plăcute.
Îmi vine acum în minte o vrăjitoare de magie albă, cred, care îşi aştepta fiul pe treptele unui tribunal din Argentina. În câteva luni de zile, după ce m-am întors la Bucureşti, am regăsit o doamnă care avea exact aceeaşi fizionomie, exact aceeaşi îmbrăcăminte, exact acelaşi păr şi exact aceeaşi atitudine. Şi mi-am dat seama că între Argentina şi România s-a creat aşa un fel de punte incredibilă.
Ce v-a atras la aceşti oameni?
E o plăcere în a căuta lucruri atipice, de a căuta personalităţi excentrice, de a căuta un fel de altceva care, de fapt, să-mi spună că lumea este frumoasă, complexă şi să mă arunce pe mine într-un fel de visare pozitivă. (...) Am călătorit în interes personal din a afla cum este lumea, a fost o curiozitate de a cunoaşte. Însă odată ce realizezi că sunt lucruri comune şi practic oriunde ai fi nu reuşeşti să cunoşti decât superficial.
Şi atunci o cunoaştere a oamenilor de lângă tine are un impact mult mai plăcut decât să bifezi pe o perioadă de timp un număr de monumente aflate într-un ghid turistic. Cred că cel mai important e să ne întoarcem şi să ne uităm la oamenii de lângă noi şi pe care-i întâlnim.
Cred că fotografiez foarte liniştit, mă uit, nu alerg, nu vreau să bifez, nu forţez momentul. Am învăţat că viaţa îmi aduce în faţa aparatului sau în faţa sufletului exact oamenii pe care trebuie să mi-i aducă.
Imagine realizată de Cornel Brad
Aveţi tot timpul aparatul foto cu tine?
Nu.
De ce?
Nu pentru că aparatul de fotografiat e un filtru. Am aflat asta fotografiind momente importante pentru prieteni, la sărbători, aniversări, botezuri, nunţi.
Neavându-l cu tine nu vă e teamă că ai rata poza perfectă?
Avem tot timpul un aparat de fotografiat cu noi dacă suntem vizuali şi eu sunt vizual. E cel mai scump aparat de fotografiat, retina, şi creierul în spate. Nu mai sunt speriat că voi pierde fotografia (n. r. perfectă) şi mai există un strat în fiecare fotografie făcută sau nefăcută, povestea din spatele ei. Pentru fotografia făcută, e puţin patetic pentru un fotograf să le povestească, tocmai pentru ar scoate puţin din magia, din interpretarea fiecărei persoane, dar pentru fotografiile nefăcute există întodeauna posibilitatea să povesteşti.
Există un anume moment pentru poza reuşită.
Nu există pentru că luminile astea se plimbă după noi. Din punct de vedere tehnic, poţi să faci fotografii şi într-un butoi. Poţi să inventezi lumina, nu există momentul potrivit din punct de vedere al luminii, aşa cum nu există momentul potrivit din punct de vedere al aparatului de fotografiat. Susan Sontag vorbea că uitându-te la nefericirea altora ai şansa să poţi să faci fotografii emoţionale, folosindu-te de astfel de lucru. E absolut normal ca oamenii să se conecteze la astfel de imagini, suntem nişte animale de pradă câteodată. (...) Parte din experienţa mea e să fac lumea mai frumoasă, în niciun caz să surprind accidente care s-ar putea întâmpla.
Ce înţelegeţi prin poză perfectă?
Când ai mai mult de două fotografii niciuna nu poate fi acea poză perfectă, sunt nişte momente. Fotografia este un moment pe care alegi să-l opreşti. Cred că fotografia perfectă este fotografia care are o irepetabilitate în ea. Este unică prin faptul că acel timp nu se poate întoarce. Toate lucrurile astea înseamnă şi o abordare estetică, şi experienţă bună. O previzionare a lucrurilor care se întâmplă în jurul tău. Sunt unele alinieri care se întâmplă. Orice fotograf pe care-l întrebi şi care a trecut printr-un set de experienţe nu o să poată să spună: aceasta este fotografia mea preferată, cred că o să poată să spună că această este fotografia mea preferată în acest context pentru că, practic, facem aceste fotografii ca să ne asigurăm un jurnal intim al unor experienţe.
Imagini realizate de Cornel Brad
Vorbiţi cu cei pe care îi fotografiaţi?
Cred că undeva 80-90% dintre fotografii sunt făcute dintr-un contact direct cu oamenii pe care îi fotografiez. Foarte puţine am ales să le fotografiez când am simţit că dacă aş vorbi aş strica ceva din ce vroiam să fotografiez. Dar cu siguranţă toate sunt asumate, folosesc un aparat care mă face să mă simt apropiat de oameni, nu folosesc nişte obiective mari. Pentru mine, plăcerea, fluxul ăsta de energie creat din portretizare este ceea ce mă încarcă şi asta mă face să mă apropii de oameni. (...) E o formă de trăire. Rămân cu amintirea spaţiului, cu istoria locului prin aceşti oameni care se întâmplă să fie în faţa aparatului meu.
Am putea face un portret a ceea este comun unui om din România cu unul din Argentina sau din Asia?
Nici vorbă. Frumuseţea e tocmai diversitatea. Nici nu mă gândesc să hibridez nişte calităţi excepţionale pe un singur om. Nici nu mă gândesc la asta. Şi îmi plac imperfecţiunile.
Mă referam la partea de anxietăţi.
Nu, nu am făcut un studiu de patologie, am făcut o călătorie personală.
Cu ce v-a ajutat acest proiect?
A fost un carusel de emoţii şi senzaţii care m-au făcut să evoluez ca persoană şi ca artist.
Aţi avut joburi variate şi care au în comun cuvintele. Aţi fost director de vânzări la o librărie şi aţi fost editor la două reviste agricole. Ce anume aţi căutat de aţi schimbat joburile?
Uitându-mă acum, în urmă, îmi dau seama că ce am căutat e că să-mi dovedesc că se poate în ce m-a atras în fiecare poveste - când am vândut cărţi la cea mai frumoasă librărie din Bucureşti, în anii 90, Librăria „Noi“. Primii importatori Larousse, Taschen. A fost o poartă de cunoaştere pentru artă şi pentru fotografie.
Acela a fost primul contact cu fotografia?
Nu.
Când a fost acel moment când aţi simţit că e momentul să faceţi fotografii?
(...) Unul dintre scopurile principale în viaţă şi pentru care trăiesc foarte intens este să fac fotografii. Când a fost momentul ăsta? La început a fost o sămânţă aruncată în spaţiul agricol pentru că fiind editor a acelor reviste de agricultură am realizat că fotografiind oameni, fermieri de succes, am prins acest gust de a imortaliza. Şi am început să nasc în mine nu neapărat o filosofie a fotografiei, ci o creştere organică între ceea ce faci, cum faci şi ce se întâmplă cu ceea ce faci. Lucrul ăsta a ajuns să fie crescut sănătos şi aşa a ajuns Cosmopolitan Anxieties care – încă o dată – este o trăire personală în diferite spaţii şi experienţe.
Imagine realizată de Cornel Brad
Ce vă fascinează la oameni?
Cred că atipicul. Este o coincidenţă de lucruri atipice. În momentul în care văd 2-3 lucruri care sunt contrastante, că e vorba de culori, că e vorba de forme, că e vorba de conţinut, cred că atipicul e ceea ce mă interesează.
Ce chipuri fotografiate v-au rămas întipărite în minte?
Când lucrezi la un album de fotografie, de portrete, din punct de vedere tehnic, toate se întipăresc. Vrăjitoarea, aruncătorul orb (de greutăţi) de la Tiraspol (fost olimpic), descendentul unei familii nobile din Austria aflat într-o stare de nesiguranţă patologică, un om care m-a impresionat prin faptul că avea un discurs umanistic extraordinar. Dacă am fi putut să luăm acele vorbe ale sale să le punem într-un manual de utilizare al mapamondului ar fi fost minunat. Însă mesajul (n. r. un mesaj bun pentru omenire) lui era diluat chiar de slăbiciunea sa.
Am o fotografie a unei doamne ce locuia pe o peninsulă din sud-estul SUA, o doamnă care este mamă şi are un copil pe care tatăl i l-a luat. O mamă rănită şi deposedată de copil datorită unei probleme sociale: nu mai câştiga suficient de mulţi bani cât să-şi permită să aibă un domiciliu stabil. Cu toate astea, stătea în casa foarte frumoasă a unei doamne în vârstă care era singura supravieţuitoare unui uragan ce ştersese toate casele, uraganul Katrina. Am petrecut cu ea ore bune vorbind despre modul în care te-ai împăca cu o astfel de situaţie şi cum te-ai împăca cu partenerul de care te-ai despărţit. În momentul în care interesul copiilor este să primească dragostea ambilor părinţi. Şi la sfârşitul acestor ore, din punct de vedere legal, femeia asta putea fi descrisă drept o femeie fără domiciliu, avea rochii foarte frumoase, de mătase neagră, care-mi spuneau că a avut acces la o lume mult mai bună decât cea în care trăia în momentul acela. Am fotografiat într-un lift cu un grilaj de metal, fumând, nervoasă şi desculţă.
Vor apărea fotografiile din expoziţie într-un album?
E o chestie de timp şi de resurse financiare. Sunt sigur că acest Cosmopolitan Anxieties va apărea într-un album. Nu ştiu când se va întâmpla asta. Nici nu sunt foarte grăbit. Va veni exact la momentul la care trebuie să fie. (...)
Trăim foarte mult în capul nostru, în creierul nostru şi avem impresia că lumea începe şi se termină cu noi. Odată ce creşti îţi dai seama că lucrurile importante depinde de foarte mulţi oameni din jurul tău, modul în care un proiect ca aceasta poate să crească e legat de oameni, de conjuncturi, de multe variabile.
Imagine realizată de Cornel Brad
Mai puteţi citi:
VIDEO Tora Vasilescu la TIFF Lounge: „Când actoria e bună nici nu mai contează subiectul filmului“
VIDEO Detalii despre TIFF 2017, cel mai important festival de film din România
Se încarcă comentariile...
