Moştenirea habsburgică a Ardealului. De ce e Transilvania altfel: „Aici este o Europă în miniatură“
0
Protestele de la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014, de la Cluj, din inima Ardealului, au arătat, încă o dată, că lucrurile se fac altfel în Transilvania. Aceste mentalităţi se datorează şi faptului că regiunea a fost mult timp parte a Regatului Ungar, Imperiului Austriac şi a Imperiului Austro-Ungar. Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB, specialist în Istorie Medievală, explică în ce constă această moştenire de peste veacuri lăsată ardelenilor.
Ordine, disciplină, educaţie, libertate religioasă, rânduială şi ordine, reglementarea proprietăţii sub forma cadastrului, reguli de convieţuire între popoare şi sancţiuni pentru nerespectarea legilor. Acestea sunt câteva dintre „darurile“ lăsate de Habsburgi în Transilvania.
„Sub Habsburgi, cultura şi şcoala în limba germană au înflorit în Transilvania“ afirmă academicianul Ioan-Aurel Pop (foto mai jos, credit foto: Facebook).
Acesta spune, într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“, că lecţia multiculturalismului era una veche în Transilvania la impunerea stăpânirii austriece. La fel punctualitatea şi seriozitatea. Aceşta numeşte Ardealul „o Europă în miniatură“.
E încetăţenită ideea că Transilvania este altfel decât restul regiunilor istorice, iar aceasta se datorează moştenirii Imperiului Habsburgilor. Au dat Habsburgii ardelenilor lecţiile seriozităţii, punctualităţii şi multiculturalismului? Se ştie că imnul Imperiului se cânta în 12 limbi.
Toate regiunile istorice, din orice ţară, sunt „altfel” unele în raport cu altele! Specificul Transilvaniei se datorează mai multor factori, iar unul dintre aceştia este, fără îndoială, stăpânirea acestui imperiu sui generis, condus de la o vreme de Casa de Habsburg. De fapt, suveranii de la Viena erau, până la 1806, împăraţi romano-germani sau, mai exact, conducători ai „Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană”. Nu trebuie să uităm însă că stăpânirea austriacă s-a impus în Transilvania abia la 1688 (de fapt) şi la 1699 (de drept, sub aspectul recunoaşterii internaţionale).
Prin urmare, cu mult înainte de aceasta, Transilvania - situată foarte aproape de Europa Centrală şi Occidentală - avea o pecete anume, marcată de puternicele influenţe ale lumii catolice şi protestante, ale spiritului concurenţial, ale mobilităţii comerciale şi culturale etc.
De exemplu, influxul germanic în Transilvania se produsese încă din secolele XII-XIII, odată cu vestita venire a „oaspeţilor” saşi, invitaţi aici de regii Ungariei. În secolul al XVII-lea, înainte de Habsburgi, Transilvania se implicase într-un conflict continental - Războiul de 30 de ani (1618-1648), dintre puterile catolice şi protestante ale Europei.
Lecţia multiculturalismului era veche în Transilvania, la impunerea stăpânirii austriece, iar punctualitatea şi seriozitatea au fost susţinute, fără îndoială şi de către autorităţile habsburgice, dar aveau şi ele antecedente.
Trebuie spus că saşii, dar mai ales ungurii şi secuii, nu au fost foarte fericiţi atunci când au venit trupele austriece şi au pus stăpânire pe ţară. Pentru stări sau „naţiuni” - adică pentru elita conducătoare, formată din unguri, saşi şi secui -, adevărata Transilvanie liberă fusese pe vremea suzeranităţii otomane. Iar între anii 1541-1688 - când toate erau la cheremul lor, iar ţara părea complet liberă şi independentă (amestecul turcilor era minim). Nu degeaba, cronicarul secui Mihail Cserei a scris, la finele secolului al XVII-lea, că „sărmana Transilvanie” schimbase „jugul de lemn turcesc cu jugul de fier austriac”.
Pentru români - supuşi şi „toleraţi” în ţară până când avea să dureze „bunul plac al principilor” - schimbarea a însemnat însă cu totul altceva decât pentru lideri.
Împăraţii de la Viena, deşi situaţi departe, au devenit speranţa de mai bine a poporului român ardelean, iar această speranţă, prin câteva măsuri grăitoare, părea să se împlinească. A fost, mai întâi, unirea cu Biserica Romei (1697-1701), prin care s-a deschis calea spre libertate şi egalitate a naţiunii române şi a confesiunii sale cu celelalte naţiuni şi confesiuni. Se ştie că egalitatea promisă nu s-a acceptat până la urmă, dar vina a fost dată de români, nu pe Casa de Austria (care manevrase în interes propriu lucrurile), ci pe autorităţile locale transilvane.
Vin apoi regulamentele şi patentele imperiale, prin care s-au modernizat învăţământul, armata, biserica, fiscalitatea, regimul proprietăţii etc. Crearea regimentelor de graniţă - privită ca o ofensă şi o apăsare de către elitele conducătoare – a adus românilor speranţa de emancipare, de instruire, de educare, a adus sistematizarea satelor, igienă, curăţenie.
Nu mai conta că bărbaţii români puteau să moară pe fronturile Europei – cum s-a şi întâmplat în luptele contra lui Napoleon, la 1848-1849 sau ulterior –, importante erau binefacerile (unele aparente), atenţia pe care monarhia o îndrepta spre neamul oropsit al valahilor.
Împăratul Iosif al II-lea (1765-1790) a făcut câteva vizite în Transilvania şi Banat, a ascultat plângerile şi a primit jalbele supuşilor săi români, s-a minunat de latinitatea lor şi le-a promis mântuire. Aşa s-a născut „mitul bunului împărat”, adică ideea că suveranii de la Viena voiau binele românilor, dar „domnii” locali împiedicau împlinirea acestui lucru.
Dincolo de iluzii însă, autorităţile austriece (care au aplicat şi principiul „dezbină şi stăpâneşte”) au adus în ţară rânduială şi ordine, au reglementat proprietatea funciară prin cadastru, au introdus reguli de convieţuire şi, mai ales, sancţiuni pentru cei care încălcau aceste rânduieli.
Autorităţile austro-ungare (Imperiul Austro-Ungar a existat între anii 1867-1918) au continuat aceste obiceiuri bune, deşi ele au desfiinţat autonomiile istorice locale ale Transilvaniei, autonomia Transilvaniei în general, au înăsprit discriminarea şi au adus la disperare minorităţile, între care şi pe români.
După Marea Unire însă, diferenţele istorice s-au văzut mult mai pregnant. Entuziasmul sincer al împlinirii istorice de la 1918 – cel mai important act de voinţă naţională a românilor din toate timpurile – a fost umbrit parţial de greutatea adaptării şi omogenizării. Românii din Vechiul Regat şi cei din provinciile unite la 1918 nu fuseseră liberi secole la rând, fiind unii sub dominaţie ungară, austriacă, austro-ungară etc., alţii sub cnut rusesc (bici rusesc, stăpânire rusească), iar alţii sub suzeranitate otomană.
România veche îşi cucerise cu greu independenţa absolută faţă de Imperiul Otoman, abia la 1877-1878, iar proclamarea ca regat se făcuse doar în 1881.
S-a spus, pe bună dreptate, după Unire, în presă, că nu era totuna să te fi stăpânit un imperiu înaintat şi european sau unul înapoiat şi euro-asiatic!
Transilvania şi Banatul, cele din urmă provincii ale Imperiului Habsburgic, erau acum cele dintâi regiuni ale Regatului României!
Care ar fi principalele lucruri/concepte/structuri/legi pe care ni le-au lăsat Habsburgii?
Austriecii erau ordonaţi, disciplinaţi, obişnuiţi să asculte de autorităţi şi să facă ceea ce era de datoria lor. Nu prea aveau iniţiativă, fiindcă nici nu se cerea acest lucru. Ei au adus mai întâi o administraţie modernă, birocratică, aşa cum era atunci în Occident.
Împăraţii Maria Tereza şi Iosif al II-lea (1740-1790), dar şi unii dintre urmaşii lor s-au ocupat efectiv de provincii, de cetăţeni. Aceştia trebuiau favorizaţi să devină buni platnici, să poată întreţine prin taxele lor, prin sarcinile publice şi prin serviciul militar, statul.
Ca să fie buni platnici, cetăţenii trebuiau să aibă avere, după posibilităţi.
Ca să înţeleagă mecanismul funcţionării statului, supuşii trebuiau să aibă educaţie, adică să meargă la şcoală (s-au dat edicte în acest sens, precum Ratioeducationissau Norma regia) etc.
Ca să fie cetăţeni fideli, trebuiau lăsaţi să creadă în Dumnezeu după riturile şi confesiunile proprii, de unde ideea edictului de toleranţă religioasă (dat de Iosif al II-lea).
Toate aceste lecţii - imperfecte şi aplicate doar parţial - au ajuns la români prin mijlocirea autorităţilor imperiului condus de Habsburgi.
Cum ar fi arătat Transilvania dacă nu ar fi existat Habsburgii?
Dacă nu ar fi fost germanicii (saşii, veniţi în secolele XII-XII şi şvabii, aduşi în secolul al XVIII-lea) şi Habsburgii (ajunşi stăpânii Transilvaniei la finele secolului al XVII-lea şi rămaşi până la 1918), Transilvania şi România ar fi arătat, fireşte, cu totul altfel. Nu ştiu să vă spun cum ar fi arătat - istoricul nu poate spune cum ar fi fost dacă n-ar fi fost, fiindcă nu e ghicitor, ci om de ştiinţă -, dar viaţa ar fi fost cu totul alta.
O civilizaţie este cu atât mai bogată şi mai fascinantă cu cât comunică şi interferează cu altele.
Prin lumea germanică, spaţiile noastre romanice plasate într-o „mare” slavă şi influenţate de ungurii fino-ugrici s-au „disciplinat”, au devenit nu o zonă de separaţie ci o punte între Orient şi Occident, între Europa latină (catolică şi apoi protestantă) şi Europa bizantină (ortodoxă).
Toate civilizaţiile şi culturile au farmecul lor şi trebuie preţuite aşa cum sunt, dar interferenţa lor conduce la creaţii unice, viguroase, perene.
Transilvania şi România sunt un astfel de spaţiu european de excepţie, pe care nici noi, locuitorii săi nu ştim să-l preţuim cum ar merita şi nici Europa şi lumea, care, în mare măsură, dacă nu-l privesc cu suspiciune, îl ignoră. Trebuie să facem în aşa fel ca această Europă în miniatură - cu sigilii de civilizaţie atât de variate - să fie cunoscută, restituită, conservată.
Mai puteţi citi:
Istoricii spun că originea numelui „Ardeal” este încă una controversată, deşi există o părere dominantă care spune că termenul care stă în spatele acestui cuvânt este Erdély, care se traduce prin „peste pădure”. Iar „Erdély” este legat de „Transilvania”, amândouă desemnând acelaşi lucru
Un ţăran din judeţul Alba are o poveste asemănătoare cu cea din romanul lui Liviu Rebreanu, „Pădurea spânzuraţilor“: a luptat pentru Imperiul Habsburgic în Primul Război Mondial şi a dezertat, dar nu a fost prins, ca în carte. A fost decorat de Carol al II-lea şi a plecat peste Ocean în speranţa unui trai mai bun. După 100 de ani, istoria sa a fost descoperită de un strănepot, cu prilejul organizării unei expoziţii.
FOTO Transilvania de peste Atlantic. Povestea celei de-a 14 colonii americane
În secolul al XVIII-lea a existat, timp de 18 luni, o colonie în Statele Unite ale Americii care a purtat numele de Transylvania. Deşi nu a fost recunoscută de Congres şi nu a existat ca stat, totuşi ea nu a dispărut. În 2013 există în SUA un comitat Transylvania (parte a statului Carolina de Nord), o universitate cu acest nume şi, an de an, povestea coloniei este rememorată sub forma unei scenete.
EXCLUSIV România şi cele 365 motive ca să îţi iubeşti ţara
Turism la firul ierbii. Asta are de gând să facă Călin Precup, un clujean, sociolog de profesie şi fotograf în timpul liber. Ideea sa se numeşte „Proiect 365 România“ şi timp de 365 de zile, împărţite „frăţeşte“, cum zice el, în doi ani, va vizita cu trenul, autobuzul sau pe jos 365 de destinaţii din ţară care sunt prea puţin ştiute. După ce le va afla poveştile le va pune într-un album, pe care vrea să-l ducă în şcoli.
Se încarcă comentariile...
