Vânzătoarele de sex din perioada interbelică şi regulile scrise de care nu se ţinea cont în bordeluri. Ce condiţii trebuia să îndeplinească o matroană
0
Când regulile sunt făcute doar pentru unii - o afirmaţie încă adevărată în multe situaţii în România actuală, dar întâlnită şi în vremurile interbelice. Cum atunci prostituţia era legală, unele oraşe au întocmit reguli pentru organizarea aceste meserii.
O prevedere din acele regulamente specifica cine putea să conducă bordelurile sau casele de toleranţă. În Regulamentul întocmit de Poliţia Arad în 1925, lucrurile erau clare: matroană putea fi acea femeie care avea cetăţenie română, peste 45 de ani, nu fusese condamnată şi soţul nu era deranjat de ce făcea soţia şi îi dădea în scris acordul. Tot el nu trebuia să se amestece în treburile de ”management” ale soţiei.
În plus, viitoarea matroană trebuia să prezinte credibilitate din punct de vedere moral şi material că poate să conducă afacerea, dar şi că e aptă fizic şi mental pentru o astfel de slujbă, se arată în volumul ”Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică”, al cărui autor este istoricul Ioan Scurtu. Femeia trebuia să demonstreze şi că nu avea copii minori care locuiau cu ea în bordel. Cea care îi dădea autorizaţia de funcţionare a bordelului era Prefectura Poliţiei, ca urmare a avizului Serviciului Sanitar şi Ambulatoriului veneric.
Bordel cu pianist. Ce băuturi se consumau
La bordel erau permise – zice regulamentul din 1925, din Arad – doar cafeaua neagră, limonada şi ceaiul cu rom, potrivit tezei de doctorat a Ghizelei Cosma, intulată ”Stilul de viaţă urban în România interbelică”. Aceeaşi sursă adaugă că alcoolul era interzis, la fel şi jocuri de cărţi şi cele de noroc.
Personalul de serviciu trebuia să fie compus din bărbaţi - portarul şi, în funcţie de caz, pianistul – şi din femei cu vârste peste 45 de ani. Iar celălalt "personal", femeile de moravuri uşoare, trebuia să aibă peste 17 ani. Regulamentul din Arad mai specifica faptul că matroanei nu îi era permis să primească prostituate neînregistrate, dar nici să forţeze femeile să se prostitueze. O altă obligaţie scrisă a proprietarei bordelului era să se asigure că prostituatele mergeau la controlul medical periodic, că vecinii casei de toleranţă şi trecătorii nu erau deranjaţi de ”zgomote” - geamurile ce dădeau spre stradă aveau puse sticlă opacă şi nu se deschideau niciodată.
Hârtia suportă multe
Însă, scrie istoricul Scurtu în cartea sa, se ştia că aceste cerinţe nu erau respectate şi regulamentul întocmit de poliţie, în 1925, exista doar pe hârtie. Tot el adaugă că în acele vremuri apăruse şi un curent de opinie ce punea accentul pe libertatea individuală şi ar fi combătut obligaţia femeilor de moravuri uşoare de a practica prostituţia în bordeluri. O astfel de idee ar fi stat la baza Legii sanitare din 1930, care interzice casele de toleranţă. Ioan Scurtu mai scrie că, odată ieşite la pensie, unele prostituate îşi deschideau bordeluri, cercul vicios perpetuându-se.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
