A murit Constantin Novac, fostul director al revistei „Tomis“. Pe lângă romanele scrise, a semnat scenariile a două filme
0Constantin Novac, fostul director al Revistei Tomis, a murit la 30 septembrie la vârsta de 79 de ani. A fost scenarist, scriitor şi asistent universitar.
Constantin Novac s-a născut la 15 august 1937 în Constanţa. Absolvent al Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanţa (1955) şi al unei şcoli tehnice de marină. Licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română şi Teoria şi Practica Presei – Universitatea Bucureşti (1962).
Asistent universitar la Institutul Pedagogic din Constanţa (1962-1966), redactor la revista „Tomis” din 1966. Între 1970-1971 şi din 1981 până în prezent, redactor şef al acestei publicaţii, aflăm de pe site-ul Uniunii Scriitorilor din România filiala Dobrogea.
Debutează în revista „Tribuna” (1963), fiind apoi prezent în: „Tomis”, „Vatra”, „Contemporanul”, „Orizont”, „Tribuna”, „Argeş”, „Luceafărul”, „Viaţa militară”, „România Pitorească”, Suplimentul literar-artistic al „Tineretului liber” şi altele. Debutul editorial şi-l face în 1970 cu volumul de nuvele „Cheltuieli de reprezentare.” În calitate de scenarist se numără printre colaboratorii emisiunilor de radio şi televiziune; semnează scenariile la filmele realizate de Studiourile cinematografice Bucureşti : „La porţile ţării” (1971) – documentar artistic, „Furtună în Pacific” (1984) – lung metraj artistic, „Puterea calorică a lemnului de palisandru” (1985).
PREMII LITERARE: În 1996 primeşte Premiul pentru roman al Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor şi al Revistei „Tomis.”
Membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1977. Secretar executiv al Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1995. Membru în Consiliul de Administraţie al Fondului Literar.
CĂRŢI PUBLICATE: „Cheltuieli de reprezentare” (Povestiri, Bucureşti, Editura Albatros, 1970); „Adio, Robert !” (Roman, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974); „Separaţia bunurilor” (Roman, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975); „Cocorul de pază” (Nuvele, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976); „Fericit cel care, ca Ulise …” (Însemnări de călătorie, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978); „Vară nebună cu bărci albastre”, (Roman, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983); „Oameni, furtuni, vapoare” (În colaborare cu Nicolae M. Balotă, Bucureşti, Editura Albatros, 1984); „Abandonaţi nava!” (traducere din limba engleză a romanului lui John Newcomb, Bucureşti, Editura Meridiane, 1984); „Plutind avan pe marea cea adâncă” (Roman, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987); „Vânzătorul de enigme” (Antologie de proză contemporană. În colaborare cu Ovidiu Dunăreanu, Constanţa, Editura Europolis şi Revista „Tomis” 1983); „Punctul mort” (Roman, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1996).
Este inclus în antologia „Vânzătorul de enigme” cu fragmentul de roman : „Despre cum şi-a încununat Mierloiu cariera de golan interbelic încercând «să sară gardul».”
OPINII CRITICE
„«Cheltuieli de reprezentare» este un volum dificil, scris de un intelectual rafinat. (…). Aproape toate mişcările personajelor se petrec într-un decor comun : marea. Fiind un peisaj esenţial, cum l-am numit mai sus, obsesia mării la acest prozator devine un sprijin de fond pentru reflexivitatea sa. (…). Misterul acestui univers mişcător nu rezidă nici în obiect, nici în subiect, ci în corespondenţa lor hibridă. Se deschide aici perspectiva dificilă, dar valoroasă a unei proze fenomenologice pentru care, structural, Constantin Novac are certe înclinaţii.” (Al. Protopopescu, Tomis, 1970).
„Un bun analist, amintind pe alocuri de Alexandru Ivasiuc, este Constantin Novac. Prozatorul dilată enorm stările de conştiinţă printr-o minuţioasă aglomerare de detalii. (…). Povestirile lui Constantin Novac sunt rezultatul unor îndelungi şi voluptuoase navigaţii în apele tulburi ale unor fluxuri şi refluxuri sufleteşti traduse exterior în gesturi ce sunt, aparent, de o mare simplitate. Însă scriitorul vede, întotdeauna, ceea ce se petrece dincolo de suprafeţele înşelătoare; privirea sa trage din adâncuri o lume de o mare bogăţie şi varietate a formelor de relief, ireală, fascinantă.” (Mircea Iorgulescu, România literară, 1971).
„Constantin Novac e un scriitor satiric care se ignoră. (…) Pe de altă parte, Constantin Novac are o bună ureche pentru limba de toată ziua a omului de pe stradă. Şi aici este de asemenea, materie pentru un scriitor satiric, fiindcă această limbă, în schimbare rapidă, reflectă în fond un statut social şi profesional, este seismograful atitudinilor şi intereselor reale ale personajelor.” (Nicolae Manolescu, România literară, 1975)
„Pe terenul unor psihologii atât de diverse, viziunea artistică a lui Constantin Novac nu este una constant rigidă : el poate trece uşor de la analiza sobră, cinematografică, în alb-negru, realistă, uneori caustică, rea, cinică, la introspecţia romantică, ironic-zeflemitoare, mai viu colorată.” (Nicolae Motoc, Tomis, 1976)
„Constantin Novac a scris odată cu reportajul relativ amănunţit al călătoriei (în «Fericit cel care, ca Ulise…» n.n.) un altul, să-i spunem, al cunoaşterii de sine, prin repetate meditaţii pretextate şi, uneori, de-a dreptul motivate de filmul trăit al călătoriei propriu-zise. (…) Divagaţiunile cât de întortocheate, prin culoarele nu mai puţin labirintice ale sinelui, sunt, nu o dată, remarcabile prin plasticitatea expresiei şi luciditatea judecăţilor.” (Laurenţiu Ulici, Tomis, 1979).
„«Vară nebună cu bărci albastre» este o carte scrisă cu vervă şi cu amărăciune, un roman în care patetismul şi ironia se întrepătrund. O poveste adevărată despre un om adevărat care trăieşte în zilele noastre într-un oraş de pe ţărmul Mării Negre şi care nu renunţă la vis, chiar dacă soarta continuă să-i fie potrivnică.” (Sorin Titel, România literară, 1983)
„Excelent ultimul roman al lui Constantin Novac «Vară nebună cu bărci albastre» (Editura Eminescu, 1983), carte vie şi directă, scrisă cu inteligenţă şi cu mult talent, o carte de un puternic realism, care are ceva din romanele picareşti (…). Radiografia întreprinsă de Constantin Novac nu are nimic fals, nimic forţat sau formal (…). Planurile romanului se suprapun, investigaţia autorului este dozată subtil. Personajele sunt extraordinar de vii, de reale. O vervă nestinsă a spunerii ţine trează atenţia cititorului.”(Tudor Dumitru Savu, Tribuna, 1983)
„Ne aflăm în preajma unui roman a cărui chilă, cufundată într-o baie de umor, şi bună dispoziţie filologică, e fericită de a se găsi în elementul ei, susţinută generos şi romanesc, ceea ce înseamnă mai presus de toate personaje şi profiluri interesante, înlăuntrul unor scene finisate aproape cinematografic, cu dragoste pentru partea de detaliu, promovând adică un principiu al succesiunii care nu devine artă decât în măsura în care e şi o suită antologică de momente. Or, mai înainte de a fi romanul unei probleme, (…) cartea lui Constantin Novac se face remarcată ca succesiune de epicuri parţiale perfect încastrate în ansamblul narativ, pe care nu-l stânjeneşte, dimpotrivă, îl sporesc în carate.” (Cornel Regman, Viaţa românească, 1983).
„Ne aflăm dinaintea unei opere nu mai puţin fermecătoare, dar şi de o reală însemnătate, în evoluţia prozei româneşti contemporane. (…) Iată o carte («Vară nebună cu bărci albastre», n.n.), care aduce, am impresia, anumite elemente de noutate, nu atât, însă, într-o ordine a strategiilor narative, ori a soluţiilor formale, cât într-una mai curând tipologică. (…) Sub raport, aşadar al tipologiei umane, pe care ne-o propune în romanul său, meritul lui Constantin Novac nu mi se pare câtuşi de puţin neglijabil, scriitorul izbuteşte să înnoiască în mod substanţial anumite convenţii ale genului.” (Liviu Petrescu, Tribuna, 1985)
„Romanul «Vară nebună cu bărci albastre» e povestea unui impas, a derutei pe toate planurile : afectiv, moral, profesional, (…) cu monotonia vieţii de funcţionar sub care fierb interese individuale foarte diferite şi se consumă energii violente, cu personaje bine conturate în puţine linii, cu evenimente la marginea dintre ridicol şi abject. În genere lumea aceasta e văzută cu un ochi ironico-satiric în descendenţa lui Teodor Mazilu (…) Simţul umorului şi ironismul devin la rându-le şi arme defensive în faţa constrângerilor. Există, vreau să spun, o importantă doză de gravitate în romanul lui Constantin Novac, ce parvine la cititor din chiar ostentaţia pusă de narator în promovarea dezinvolturii şi zeflemelii (…). În vervă frazeologică, prozatorul alternează vorbirea directă cu vorbirea indirectă liberă, confesiunea cu povestirea de tip obiectiv, descripţia cu dialogul, izbutind dinamizarea discursului epic (…).” (Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, Vol. 1, 1995)
„Lucrarea («Oameni, furtuni, vapoare», n.n.) are o formă insolită – cuprinde un fel de reportaje retrospective – şi evocă personalităţi sau doar personaje pitoreşti ale marinei noastre de la începutului secolului şi până la încheierea celui de-al doilea război mondial. (…) Cartea este de o neaşteptată frumuseţe, dându-ne posibilitatea să vedem – ca printr-un hublou – scene dramatice sau eroice, sau lirice, sau amuzante din viaţa de altădată a navigatorilor români.” (Alex. Ştefănescu, România literară, 1984)
„Orice scriitor visează să fie un justiţiar. Peste masa amorfă a cuvintelor el revarsă suflul vital, iar literatura care se naşte conţine ambiţia demiurgică nu de a schimba lumea, ci de a o ipostazia mai adevărat. Există, în această ordine de idei, justiţiari sobri, aproape patetici în gestul grav prin care despart pământul de ape. Există, ca necesară contrapondere, justiţiari ironici, al căror patetism, de substanţă, are în foarte multe cazuri o mai mare forţă de convingere. Constantin Novac face parte în egală măsură, datorită intenţiei şi materializării literare a acesteia, din a doua categorie.” (Gabriel Rusu, Tomis, 1986)
„Constantin Novac concepe (în «Plutind avan pe marea cea adâncă» … n.n.) un foarte interesant gen de antierou, conştient de laşitatea şi compromisurile lui, cultivând o adevărată «filosofie a pagubei» (…) ceea ce, în mod ciudat, nu face din el un blazat căci îşi mai poate cultiva totuşi speranţele, chiar dacă ele sunt până la urmă fără anvergură, situate la orizontul cotidianului. (…) Am avut de mai multă vreme sentimentul că volumele lui Constantin Novac nu sunt îndeajuns (sau îndeajuns de atent) citite şi discutate. «Plutind avan pe marea cea adâncă» (ce titlu !) e un roman care trebuie citit, o cale posibilă de pătrundere în lumea unui foarte interesant prozator.” (Marian Papahagi, Tribuna, 1987)
„«Plutind avan pe marea cea adâncă» constituie o lectură agreabilă, prin umor şi inteligenţă, mai ales în latura fantasticului moral şi satiric, care se pare că reprezintă nota fundamentală a prozei lui Constantin Novac.” (Nicolae Manolescu, România literară, 1988)
„Într-un rafinat joc al creaţiei artistice, Constantin Novac se amestecă printre personajele sale, devine martor al întâmplărilor şi, din mers, încearcă să-şi înnobileze «artistic», cum îi place să spună, personajele.” (L. Berechet, Tomis, 1994)
„Prozatorul se află mereu în căutarea unor personaje în stare să deruleze o poveste adevărată, respectiv, o poveste despre omul care acţionează, luptă, înfrânge sau este înfrânt de adversităţi, care îşi măsoară puterile cu forţe adeseori superioare, investindu-se pe sine însuşi cu destin (…) Scrisul lui Constantin Novac se menţine şi îşi păstrează tot timpul elevaţia, şi chiar puritatea, surprinzând tocmai prin discernământ şi fineţe intelectuală.” (Dumitru Mureşan, Vatra, 1994)
„Întâlnim în «Punctul mort» aceeaşi abilitate excepţională în mânuirea verbului, în spunerea cuvintelor, aceeaşi ştiinţă de a contura rapid şi precis, din câteva trăsături de condei, imagini, scene, portrete, care rămân memorabile şi foarte consistente în ciuda absenţei oricărei descrieri metodice. Sunt de remarcat de asemenea stilul colocvial, limbajul colorat, uşor licenţios pe alocuri, umorul inteligent, dezinvoltura şi verva scriiturii.” (Cristian Radu, Tribuna, 1997)
„Autorul e chiar mai consecvent acum (în „Punctul mort», n.n.) cu ideea sa de a face să se aleagă din indistinct un chip şi o stare civilă aparte, în care nu puţini şi-ar putea recunoaşte o trăsătură sau alta a propriei naturi. (…) Acest personaj descins din literatura cu suciţi cândva la modă, cum recunoaşte însuşi autorul devenit narator cu rol în acţiune – este în acelaşi timp şi reprezentantul unei literaturi intens practicate a eşecului cu repetiţie, şi în această calitate, suport epic – spectaculos al cărţii (care suportă oricâte branşări la coloana sa de energie). Căci departe de a fi doar ceea ce unele indicii sugerează, un căţărat politic ambiţios, şi, fireşte, tot atât de departe de un «erou pozitiv», în accepţia epocii şi a exigenţelor unor editori conformişti, ipochimenul ilustrează o specie aparte de traşi-împinşi ai vieţii, altminteri bine reprezentată în proza lui Constantin Novac. (…) Romanul se înscrie pe linia împlinirilor sale atractive, miezoase, de situat şi valoric alături de mai vechea sa «Vară nebună cu bărci albastre» cu care face tandem.” (Cornel Regman, Jurnalul literar, 1997)
„Structura cărţii („Punctul mort”, n.n.) este complexă, dar nu datorită numai perspectivei spaţiale a planurilor concomitente, ci mai ales dinamicii stabilite între aceste planuri, care transformă construcţia romanului în una evolutivă, rezultat al neîncetatelor metamorfoze de pondere tematică, care se produc printr-un continuu joc al ambiguităţilor de paradigmă, de plan naratorial şi în ce priveşte relaţia triunghiulară autor-narator-personaj concepută ca joc al completitudinilor. (…) Episoadele şi planurile naratoriale ce se succed, produc relieful stărilor de spirit ce se transmit cititorului, realizate printr-o deosebită artă a folosirii mijloacelor comicului, tragicului, absurdului, grotescului, ce se înlocuiesc unele pe altele într-un neobosit carusel şi printr-un excelent simţ al tensiunii naratoriale, pe care prozatorul Constantin Novac l-a demonstrat în repetate rânduri.” (Dan Perşa, Tomis, 1997)
„Înfăţişând mecanica internă a scriiturii şi în pofida aparentei intenţii de demistificare, Constantin Novac recurge de fapt la un vechi truc al hagiografiilor. Înzestrându-l pe Autorul-personaj (prototip al artistului în general şi alter-ego al semnatarului cărţii), în mod public, cu o existenţă în carne şi oase, cu episoade penibile sau dezvăluiri incomode, făcându-ne confidenţe despre acesta, romancierul accentuează de fapt singularitatea categoriei investite cu vocaţie creativă. Se remitizează Scriitorul drept conştiinţă universală, dar în circumstanţele existenţei ordinare, naturale. Şi implicit, în perspectiva sociologiei literare. Centrul de interes al romanului se schimbă continuu din zona autoanalizei ironice practicate de Autor, în cea a raporturilor dintre acesta şi suprastructura specifică în care trăieşte.” (Evelina Cârligeanu, Tomis, 1997)
„Ceea ce este însă remarcabil la Constantin Novac este faptul că nu s-a cramponat de o formulă în care cu siguranţă că ar fi făcut carieră, ci, de fiecare dată a venit cu ceva nou în construcţia cărţilor sale, cu un recital de procedee, ţinând pasul cu ceea ce se întâmplă la zi în literatura noastră. Astfel, romancierul ne oferă o carte («Punctul mort», n.n.) scrisă cu mare dezinvoltură (…). Stilul fluent, cu rupturi de ritm şi schimbări de registre, presărat cu expresii din argoul marinăresc şi de port, pe alocuri confesiv-eseistic, face lectura captivantă. O carte plină de întrebări esenţiale, puse de scriitor cu o sinceritate şi o ironie dezarmante, care trimite direct la condiţia omului modern, dar şi la condiţia creatorului de la sfârşitul acestui mileniu ciudat şi confuz.” (Ovidiu Dunăreanu, Cuget liber, 1997)
„«Punctul mort» se dovedeşte un roman ce funcţionează cu energie neconvenţională; bine scrisă, cu frazarea impecabilă a unui scriitor fără complexe, cartea mobilizează un veritabil arsenal de registre ironice şi parodice, aluzii culturale. Inserturi şi comentarii în cheie sarcastică vin să epuizeze cam tot repertoriul scris sau muzical al aventurilor pe marea universală; (…). Performanţe de autor total dă la iveală Constantin Novac prin nesfârşitul joc de ipostaze stilistice; scriitorul are o impecabilă fidelitate faţă de autenticitatea colocvială. (…) «Punctul mort» este o structură polifonică de proceduri narative, a căror originalitate constă în răfuiala constructivă a romancierului român cu strategiile adaptate de romanul modern, începând cu Butor, Durrell şi terminând cu Panait Istrati, Ţepeneag sau Breban. Asimilând şi subminând simultan ultimii douăzeci de ani de proză, Constantin Novac îşi îngăduie să imagineze un simulator în care naraţiunea de succes, comercială, melo, eseistică, de artă trivială se preface într-o lungă relatare mozaicată despre falsa viaţă şi operă a scriitorului vampirizat de autenticitatea ficţiunilor sale.” (Geo Vasile, Luceafărul, 1997)
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
