A murit profesorul universitar Dominuţ Pădurean. A fost primul autor care a realizat o monografie a Insulei Şerpilor
0
Academia Navală Mircea cel Bătrân anunţă faptul că a murit profesorul universitar Dominuţ Pădurean, primul autor care a realizat o monografie a Insulei Şerpilor.
Dominuţ Pădurean s-a născut la data de 11 iulie 1947, în comuna Avram Iancu, judeţul Alba. După absolvirea, în anul 1973, a Facultăţii de Istorie - Filosofie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, şi-a început cariera didactică, primii patru ani fiind profesor la Liceul Militar de Marină „Al. Cuza" Constanţa, iar din anul 1978 ca profesor în cadrul Academiei Navale „Mircea cel Bătrân".
Dominuţ Pădurean a semnat în calitate de autor mai multe volume, a publicat numeroase studii în prestigioase reviste de specialitate din România şi din străinătate şi a participat la diferite manifestări ştiinţifice.
A fost cunoscut pentru numeroasele studii ştiinţifice, articole în presa locală şi centrală referitoare la Insula Şerpilor. De altfel, a fost primul autor care a realizat o monografie a Insulei Şerpilor.
Situată în Marea Neagră, la 45 kilometri de ţărm, stânca uriaşă, care poartă denumirea de Insula Şerpilor, este cea mai mare dintre puţinele insule ale Mării Negre, pe lângă Sacalin, apărută în valuri în anul 1897, situată la sud de gura de vărsare a braţului Sfântu Ghorghe, Kefken, în partea de sud a mării, la 50 mile marine de strâmtoarea Bosfor, câteva mici insuliţe şi stânci la sud de Burgas, fie la nord, la intrarea în limanul Berezan, aici aflându-se mica insulă Berezan.
Insula Şerpilor este situată la 45° 15ʹ 53 ʺ latitudine nordică şi 30° 14ʹ 41ʺ longitudine estică, la nord de Sulina. Suprafaţa insulei este de 17 ha. În antichitate, ea a avut o întindere mai mare, efectul distructiv al valurilor reducând-o la aceste dimensiuni. Privită de la distanţă, ea îmbracă forma unei stânci uriaşe care se luptă cu valurile. Ţărmurile sunt înalte şi se termină cu faleze impunătoare, ceea ce dă insulei aspectul unei cetăţi înconjurate cu ziduri de piatră. Unele dintre faleze au fost presărate cu râpi adânci şi chiar cu peşteri, însă furia valurilor a făcut ca acestea să dispară.
Primul scriitor antic care a menţionat Insula Şerpilor sub numele de Insula Albă a fost Arktinos din Milet în anul 777 î. Hr., în lucrarea sa Aethiopidia.
În izvoarele literare, istorice, cartografice această insulă legendară a apărut consemnată sub mai multe deumiri: Achillea, Achilles, Cezaria, Fadunisa, Ilanada, Insula Albă, Insula cu şerpi, Insula lui Achille, Levca, Nisi, Rubea, Zmeinoi.
Pe insulă s-a găsit doar baza templului şi, pe baza datelor arheologilor, s-a putut stabili că această construcţie era din calcar alb, avea o formă pătrată, fiecare dintre laturi măsurând 29, 87 metri. Sanctuarul se afla în partea estică, dar şi statuia lui Achille, iar partea vestică era destinată ofrandelor. În afara urmelor templului, au mai fost sesizate urmele a încă trei construcţii, realizate cam în aceeaşi perioadă cu templul, ele aparţinând arhitecturii vechi greceşti.
Cum s-au distrus vestigiile arheologice
Constructorii ruşi ai farului, ale cărei lucrări au demarat în anul 1837, au folosit piatra din temelia templului pentru ridicarea noii construcţii şi astfel vestigiile istorice au dispărut. Alte cornişe şi capiteluri descoperite pe insulă au fost duse la Sulina, de unde au luat drumul Odesei, unde nu au mai ajuns niciodată. Cer este faptul că după nouă ani de la descoperirea templului, arhelogul N.N. Mourzakevich nu a mai găsit nimic din baza construcţiei antice.
Iată ce conţineau cele câteva inscripţii care au fost salvate. Una din ele spunea: „Menestratos Olbioliteanul a ridicat o statuie lui Achille, stăpânul Leucei“. O a doua inscripţie descoperită pe fundul unui vas de lut spune: „Glaucos din Posidia pe mine m-a închinat lui Achille, stăpânul pământului Leuce“. A treia inscripţie, posibil parte a unei statui este singura care se află în patrimoniul arheologic românesc, fiind expusă la Bucureşti, cuprinde un decret datând din secolul IV Î. Hr., dat de olbiolopitani, prin care se cinstea un cetăţean decedat, al cărui nume nu apare menţionat. În decret se spune că în timpul vieţii cetăţeanul a fost recompensat, iar după moarte, olbiopolitanii l-au îngropat pe cheltuiala lor, în oraş.
Lumina Farului s-a stins
Primul far de pe Insula Şerpilor a fost ridicat în prima jumătate a secolului al XIX-lea de către ruşi. În iunie 1917, insula şi farul au avut de suferit de pe urma bombardierelor crucişătorului german Breslau. Distrugerile au fost atât de mari, încât în 1920 Comisia Europeană a Dunării a cerut reconstruirea farului. El a fost reaprins în 1922.
În iarna anului 1920, un ger extrem de puternic a făcut ca marea să îngheţe, ceea ce a obligat personalul militar şi civil de pe insulă să stea într-o izolare totală faţă de Sulina. În cel de-al Doilea Război Mondial, loviturile repetate asupra insulei s-au soldat cu avarierea clădirii farului. Ing. Constantin Necula, fost comandant al flotilei de Dunăre nota: „Începând cu data de 23 august 1944, odată cu sosirea primelor nave sovietice în portul Sulina, operaţiunea de asigurare a funcţionării farului a fost preluată de Marina Sovietică“.
De la daci la otomani
În timpul lui Burebista, Insula Şerpilor s-a aflat sub autoritatea satului dac. Sub romani, insula a împărtăşit soarta gurilor Dunării, Deltei Dunării, a Dobrogei în ansamblul său. Stăpânirea romană asupra Dobrogei a durat mai bine de trei secole (29/28 î.Hr. – sec III d. Hr), Dobrogea fiind primul teritoriu străbun care a devenit parte a provinciei imperiale romane Moesia Inferior. Apoi, acest tărâm a intrat sub stăpânire bizantină, veneţiană şi genoveză.
Timp de aproape patru secole şi jumătate, Dobrogea şi Insula Şerpilor s-au aflat sub autoritatea Imperiului otoman. În urma războiului ruso-turc, insula a fost ocupată abuziv de ruşi, deşi în tratatul de la Kuciuc – Kainardji din 1774 dintre Rusia şi Poarta Otomană, insula nu apare menţionată. Făcând uz de statutul său de învingătoare, Rusia ţaristă a pus Poarta, dar şi celelalte puteri europene, în faţa faptului împlinit, ocupând şi anexând Insula Şerpilor, singura noastră insulă din Marea Neagră.
Sub suveranitatea „Sublimei Porţi“
Insula s-a aflat sub ocupaţie ţaristă între 1813 – 1856, iar între 1857 şi 1978 sub dominaţie otomană. În iunie 1857 s-a semnat la Paris tratatul dintre Austria, Franţa, Anglia, Prusia, Rusia, Sardinia şi Imperiul otoman privind delimitare Basarabiei, Insulei Şerpilor şi Deltei Dunării. În privinţa Deltei, se specifica faptul că ea trecea „sub suveranitatea imediată a Sublimei Porţi“, iar cine stăpânea Delta, stăpânea şi insula, astfel că micul petic de pământ a fost făcut cadou de marile puteri Imperiului otoman.
În memoriul României din 1878, plenipotenţialii României au cerut cancelarului de fier Otto von Bismark, preşedintele Congresului de la Berlin, ca principatul să reintre în virtutea titlurilor sale seculare, în posesia insulelor şi gurilor Dunării, inclusiv Insula Şerpilor. Formalităţile oficiale de reunire a insulei cu România au avut loc la 12 aprilie 1879, în fruntea delegaţiei române care a oficiat acest act aflându-se generalul Nicolae Dabija.
Între anii 1879 – 1947 insula a fost în graniţele româneşti. Conform noii organizări administrativ-teritoriale, judeţul Tulcea era constituit din următoarele ocoale: Babadag, Sulina (unde era inclusă Insula Şerpilor), Măcin şi Tulcea. În august 1944, Insula Şerpilor a fost ocupată cu forţa de căre unităţi ale Marinei Militare Sovietice, în august 1944, deşi ea a aparţinea României.
La 4 februarie 1948 s-a încheiat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română”, valabil 20 de ani, prilej cu care s-a stabilit ca cele două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat. Dar acest protocol preciza, printre altele, că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S”.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
