Aspazia Oţel, despre dramele închisorii: „Eram în cătuşe, incapabilă să mă apar de şobolani. Puteam să rămân aşa sau să torn la Securitate. Am ales calea rugăciunii“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Aspazia Oţel, acasă, la Roman, în casa transformată în loc de rugăciune
Aspazia Oţel, acasă, la Roman, în casa transformată în loc de rugăciune

Aspazia Oţel Petrescu, unul dintre simbolurile rezistenţe anticomuniste, a murit la vârsta de 95 de ani. În urmă cu cinci ani, ea a acordat un interviu emisiunii „Pelerini către lumină“ a postului Neptun TV în care şi-a povestit întreaga viaţă.

Născută în Bucovina de Nord, azi teritoriul din afară graniţelor României, Aspazia îşi aminteşte cum dorinţa bunicului i-a determinat pe părinţi să plece în Basarabia. „Când am împlinit eu 4 -5 ani, nu aveam mai mult, bunicul meu patern a venit să-l ia pe tată învăţător în comuna lor. Se făcuseră două posturi de învăţător şi învăţătoare şi bunicul a spus că-i cazul că fiul lui mai mare să vină să înveţe copiii satului. Şi în felul acesta i-a şi convins pe părinţii mei care începuseră să se gospodărească în Bucovina.“

Aici, în satul Fântânele din Basarabia au locuit timp de patru ani. Educaţia să a fost permanent supravegheată cu mare atenţie de tatăl său. „A  fost o copilărie senină, lipsită de griji. Tata mi-a fost învăţător numai când am ajuns în clasa a 4-a pentru că a cerut el această favoare de la inspectorat fiindcă ştia că eu trebuie să vin la liceu şi să mă pregătească în mod mai deosebit“. 

    

La biserică, în fiecare duminică

Dar tatăl său nu a avut numai rolul de a se îngriji de educaţia ei, el este şi omul care, asemenea unui pedagog, s-a preocupat să dobândească şi primele noţiuni spiritual. „Părinţii mei n-au fost credincioşi practicanţi, cum s-ar spune. Dar ne-au pus în mână de mici copii rugăciunile, practica rugăciunii, la masă se spunea rugăciunea. Însă, tata ne ducea în fiecare duminică, obligatoriu, la biserică“.

Însă, s-au reîntors în Bucovina în momentul în care studiile copiilor deveneau capitale pentru educaţia lor. Aici, pentru prima dată, Aspazia are revelaţia existenţei răului în momentul în care fratele ei era bolnav. „De la lampa, se lumina cu lampa cu gaz, se formau pe tavan anumite umbre. Ele veneau către patul fratelui meu, apoi se retrăgeau. Eu am avut impresia că umbrele acelea îl vor înhaţă pe fratele meu şi că nu-l iau numai pentru că este mama acolo şi-l păzeşte. A fost pentru prima dată, gândindu-mi viaţă în urmă, când am luat contact direct cu răul şi l-am văzut sub formă de umbre“.

aspazia otel

„Tata ne jelea. Credea că am murit în bombardamente“

Dar viaţă nu le-a lăsat mult timp să se bucure de o adolescenţă liniştită. Istoria teritoriilor pierdute de România devine şi istoria plină de dramatism a Aspaziei Oţel Petrescu. „Ruşii au promis în înţelegerea cu Carol al II-lea că vor respecta patru zile pentru retragere. N-au respectat nici patru ore. În drum spre frontieră deja am întâlnit tancurile ruseşti care veneau să ocupe zona“

Numai că familia ajunsă în România nu are un destin foarte liniştit. Încă din primele zile petrecute în refugiu, tatăl este obligat să se oprească în Ardeal, iar restul familiei merge spre Mehedinţi. 

„A primit un post în Şugag. S-a dus singur acolo şi ne-a scris nouă la în localitatea unde a ştiut că am mers. Nu ne-a găsit. Neprimind nicio veste de la noi s-a resemnat până la urmă şi a spus la toată lumea că a avut o familie dar care probabil a murit în bombardamente. Şi tată ne jelea singur acolo. 

„Nu puteam să fiu medic. Nu mi-a plăcut convieţuirea cu suferinţa“

Ajunsă în ţinutul Mehedinţiului, fără tată şi plină de temeri, Aspazia îşi caută părintele cu orice mijloace pe care le avea la dispoziţie în acel moment. Regăsirea a fost plină de emoţie. „Nu vă puteţi imagina ce emoţii a avut când s-a trezit cu noi în Şugag. Noi l-am anunţat că venim, dar fiind încă război, poşta mergea aşa cum mergea şi scrisoarea a ajuns după noi. Şi dintr-odată tată şi-a văzut familia în pragul şcolii. Nu-i venea a crede. A început să plângă“. 

Familia s-a reîntregit dar destinul ei era plin de alte drame ce urmau s o încerce. Aspazia a urmat studiile universitare la Cluj, centru de cultură şi rezistenţă naţională. „Am ales să studiez limba şi literatura română şi să mă fac profesoară de română, spre dezolarea mamei care mă vedea pe mine doctor şi pe fratele meu inginer. Fratele meu nu i-a dezamăgit. Eu m-am dus la litere. Nici nu puteam să fiu medic. Nu mi-ar fi plăcut convieţuirea cu suferinţă“. 

Dar nu numai studiile erau importante pentru Aspazia Oţel Petrescu.  Dorinţa ei de a fi împăcată şi cu Dumnezeu o determina să-şi caute un duhovnic care să-i înţeleagă trăirile şi aspiraţiile.

Despre Arsenie Boca: „Infinitul albastru mă privea cu doi ochi de om“

„Am zis Doamne, dă-mi şi mie un duhovnic la care să am eu curajul să mă duc să mă spovedesc şi sa mă impact cu tine. Am ieşit afară şi dau nas în nas cu Zorica Latcu şi ea mi-a zis «Bine că am dat peste ţine fiindcă vreau să te iau cu mine neapărat». Unde? «La părintele Arsenie Boca»“. 

Aspazia Oţel Petrescu îşi aminteşte întâlnirea cu părintele Arsenie Boca cu lux de amănunte. Nici măcar un detaliu nu-l ignoră când e vorba de duhovnicul ei de suflet. „M-a speriat expresia ochilor, privirea părintelui se prelungea undeva în infinit. Senzaţia mea a fost că infinitul albastru mă privea cu doi ochi de om. Din clipa aceea am amuţit şi părintele, el fiind clarvăzător, el a văzut tot ce se petrecea cu mine atunci, a zis de ce te-ai speriat? Nu aşa ai cerut să mă vezi?

Părintele Arsenie Boca i-a prevestit chinurile ce vor urmă. Viaţa Aspaziei nu era deloc uşoară, iar dorinţa ei de împăcare cu Dumnezeu era un semn că, în curând, o mare cumpăna o va aştepta. 

Aspazia însă venise la părintele şi cu  o altă dilema să îmbrace sau nu haina monahală? «Uite cum o să facem o s-o întrebăm pe Maica Domnului». Eu trebuia să vin să iau răspunsul pe 15 august, ori în 9 iulie am fost arestată. 

aspazia otel

Arestată la 25 de ani. „A fost primul contact cu oamenii-lupi“

Avea 24 de ani a fost arestată pentru apartenenţa la mişcarea legionară. De aici înainte viaţă ei stătea sub semnul suferinţei şi a credinţei în Dumnezeu. Doar el o mai putea ajuta. 

„Arestarea a fost cumplită. Primul meu impuls a fost să fug. Ei au venit la Şugag, m-au somat să stau, eu n-am stat. Au tras. Glonţul a fluierat pe lângă urechea mea  şi atunci am stat şi m-am gândit eu ce fac? Fug că o laşă, fug de destinul meu? Dacă eu fug, în locul meu îmi arestează părinţii şi m-am oprit“.

A fost primul contact cu oamenii-lupi, aşa cum Aspazia Oţel Petrescu îi numeşte pe cei care i-au nenorocit cei mai frumoşi ani din viaţă. 

„Eu la durere nu ţip, nu vaiet, amuţesc. Şi asta crezând că eu nu simt pt că nu ţip, m-au pus la cal. De obicei, ei îţi legau mâinile şi picioarele şi pe un drug te luau cu tălpile în sus şi te băteau la tălpi. Din toate bătăile care le-am căpătat asta la tălpi e cea mai cumplită pentru că în tălpi sunt terminaţiile nervoase ale tuturor organelor şi în momentul când îmi dădeau o lovitură o simţeam peste tot în stomac, în ficat, inimă, în cap. Simţeai cum pleacă suliţe de durere în tot corpul“.  

Şi după suferinţă fizică începea cea psihică. Anchetată de Securitate, Aspazia şi-a dat seama că nu mai are nicio şansă. Destinul ei era deja stabilit de călăi.

În urma procesului, Aspazia Oţel Petrescu a primit o condamnare de 10 ani. „Când am primit 10 ani am avut un şoc, mărturisesc. Atunci mi s-a părut o viaţă întreagă de om petrecută în închisoare. În momentul în care am aflat că am 10 ani am zis «Doamne, ce-oi fi făcut eu până la 25 de ani că să merit 10 ani de temniţă comunistă»? Şi Dumnezeu mi-a dat răspunsul printr-o călugăriţă şi maică mi-a zis să nu cârteşti. Să ştii că nimic nu-i displace mai mult părintelui ceresc decât să cârteşti. El ştie de ce ţi-a dat 10 ani. Tu ai să afli cu timpul“. 

„Închisorile s-au transformat în adevărate universităţi. Toţi profesorii care erau cu noi şi care ştiau mai mult decât ştiam noi, studenţii, au organizat cursuri de istorie, de limba română. Organizam şezători cele care ştiam poezii le recităm, cântece. În prima faza a închisorii era posibil lucrul ăsta“.

În închisorile comuniste, în ciuda terorii impuse de gardieni, se întâmplau minuni. O astfel de minune a trăit şi Aspazia Oţel Petrescu, vindecându-se de o boală gravă, TBC. 

„M-am vindecat în închisoare. Fără medicamentele care se aplicau atunci şi în condiţiile cele mai favorabile pentru dezvoltarea ei. Prin rugăciunea colegelor mele. Mi-au dat un carneţel care era făcut din foi de pânză şi pe pânză textul scris cu aţă. Şi erau scrise acolo câte rugăciuni s-au spus în sănătatea mea“.

„Este o rugăciune la durere. În momentul acela nu simţeai graţiile, nu le mai simţeai în momentul în care spuneam noi rugăciunea comună simţeam prezenţa Mântuitorului. Să nu mă întrebaţi cum o simţeam concret. Era o stare de libertate.“

Cei zece ani de puşcărie au trecut greu. Aspazia Oţel Petrescu se pregătea să se întoarcă acasă, Însă, din nou, planurile ei nu au coincis cu voinţă celor care stăpâneau ţara. A primit patru ani prelungirea pedepsei. „Atunci mi-a murit speranţa. Am zis că pot să facă lucrul asta a la long. Pentru ce? Niciodată n-am ştiut. Presupun că pentru faptul că am fost considerate nereeducabilă, pentru faptul că eu m-am rugat indiferent câte informatoare erau în jurul meu“.

În celulă cu şobolanii

Închisă pentru încă patru ani, după ce stătuse zece  ani în puşcăriile comuniste, avea să mai îndure cruzimi de neimaginat. Pentru a afla adevărul pe care şi-l doreau doar ei, torţionarii inventau sisteme ale groazei. O astfel de clipă de a trăit şi Aspazia atunci când a fost introdusă într-o încăpere plină cu şobolani. „Eram pusă în cătuşe, cu mâinile la spate, incapabilă să mă apar de şobolani dacă începeau să se urce pe mine. Aveam două alternative: rămân acolo şi mă ronţăie şobolanii sau bat în uşa cu disperare şi să le spun tot ce vor. Mi-am dat seama că n-aş putea să stau imobilă, ei să mă roadă eu neputând să mă apăr“.

aspazia otel

Aflându-se într-o situaţie disperată în care trebuia să aleagă între a fi mâncată de şobolani sau a turna la Securitate alţi oameni care să-şi piardă libertatea, Aspazia Oţel Petrescu alege calea rugăciunii. Îşi lasă din nou destinul în mâna lui Dumnezeu. 

„Am zis «Doamne, nu mă lăsa!» Mi-am dat seama că sunt într-o situaţie limită, că eu de la mine nu am putere. În acel moment, nu ştiu cum s-a petrecut, m-am trezit dintr-odată într-o mare de lumină albă. Am simţit că această lumina mă conţine în ea, mă cuprindea pe mine şi-mi dădea o stare de fericire, n-am cu ce să o compar“.

„Unul din şobolani a urcat spre mine, dar s-a oprit la jumătatea drumului şi eu m-am confruntat cu ochii lui. Ochii aia au fost pentru mine ochi demonici. Şobolanul care m-a privit era Diavolul, nu şobolanul. Mi-au sugerat nimicul înfiorător, golul imens în care poţi să te prăbuşeşti“.

„Marele meu regret este că n-am putut să fiu un înger în trup“

În toţi cei 14 ani de puşcărie nu a avut niciun contact cu cei dragi. Nicio ştire, niciun cuvânt despre cei pe care-i lăsase acasă cu ochii în lacrimi. Doar la începutul anchetei a avut posibilitatea să le transmită câteva vorbe. „O singură dată când eram reţinută la dispoziţia Securităţii am avut dreptul să scriem o scrisoare. Mama a păstrat-o cu sfinţenie“.

După 14 ani a ieşit din puşcărie. Avea 38 de ani şi trăise deja o experienţă îngrozitoare. După Revoluţia din 1989 a ales să-şi povestească viaţa în scris. Mai multe volume au ieşit la lumină, pline de gândurile, de trăirile şi de sfaturile celei care este un exemplu viu al rezistenţei prin credinţă.

„Singurul lucru pe care mi-l doresc este un sfârşit creştinesc. Voi trăi până la capăt cu ajutorul lui Dumnezeu că până acuma. Marele meu regret este că n-am putut să fiu un înger în trup aşa cum au fost duhovnicii mei. N-aş fi putut să ajung la înălţimea părintelui Arsenie Boca, dar să plec măcar cu certitudinea că mi-am câştigat mântuirea. N-am această certitudine“.

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite