Complexul sportiv din Medgidia, investiţia megalomană transformată într-o ruină de cinci stele

O ruină întinsă pe 35 de hectare stă mărturie unui proiect megalomanic născut din dorinţa unui primar comunist de a avea într-un orăşel de provincie cel mai mare complex olimpic din ţară.

Pe malul Canalului Dunăre-Marea Neagră, care taie oraşul Medgidia în două, a rămas ruina a ceea ce cândva era Complexul Sportiv „Iftimie Ilisei“, numit după prim-secretarul care a gândit acest proiect şi care a condus oraşului între anii 1969 şi 1980. Aici au funcţionat un stadion cu peste 32.000 de locuri, un patinoar cu sistem de iluminare, o sală polivalentă, bazin şi piscine olimpice.

Pe timpul verii, îşi amintesc localnici, patinoarul devenea teren de handbal şi de minifotbal, unde puştii de altădată se antrenau cât era ziua de lungă. Pentru public erau locuri special amenajate, care în prezent de abia se mai zăresc de vegetaţie. Deasupra patinoarului era un teren cu gazon numit de localnici „Pătrăţica“.

Este curios cum un oraş atât de mic a avut un stadion atât de mare, al doilea ca mărime în România, după cel din Ghencea, Bucureşti, de vreme ce oraşul nu a avut niciodată echipă în prima divizie. Mai mult decât atât, mai existau două stadioane, mult mai mici, unde se antrenau echipele de fotbal din Divizia B. Cu toate acestea, stadionul-gigant din Medgidia se umplea ochi atunci când veneau să joace echipele mari din România, precum Dinamo. Stadionul a găzduit primul meci în 1980.

Ilie Ştefan, de 77 de ani, din Medgidia, îşi aminteşte că aici s-a jucat inclusiv un meci dintre echipa Rapid şi una din Cuba. „Veneau microbişti din Medgidia, din localităţile învecinate, dar mulţi şi de la Constanţa“, îşi aminteşte bătrânul. Tot aici venea să joace şi echipa de fotbal din Valea Dacilor, o localitate care acum aparţine de Medgidia.

Ilie Ştefan ne arată ce a mai rămas din complex

Cântec vesel de brigadier

Localnicul Ilie Ştefan mărturiseşte că îl doare starea de degradare a complexului, cu atât mai mult cu cât a făcut muncă voluntară aici. „Am avut peste 1.000 de ore voluntariat pe acest şantier. Am lucrat la instalaţii, la descărcări, orice era nevoie“, spune el. Nu este singurul şantier unde a făcut voluntariat. Îl enumeră şi pe cel de la Bicaz, unde a lucrat fără a primi vreun leu.

Memoria nu îi joacă feste şi începe să ne recite din versurile patriotice ale cântecelor pe care le fredonau pe şantierele patriei, al brigadierului: „Când am plecat din sat/ Mândruţă mi-am lăsat/ De dor amorezat/ Să aduc lumină în sat“ sau „Mult e dulce şi frumoasă/ Viaţa de brigadier“.

Arena din Medgidia

Urcăm împreună cu el colina oraşului şi, în timp ce priveşte la scheletele construcţiilor de altădată, ne spune povestea fiecărei pietre. „S-a săpat în stâncă pentru construirea lui. Nu era pământ aici, ci stâncă“, oftează bătrânul.

Din patinoar şi din încăperile conexe, care aveau gresie şi faianţă şi unde erau vestiarele, au rămas doar nişte ziduri din care fiecare a furat ce a avut nevoie. Cablurile electrice şi ţevile au fost smulse din pământ, iar pe acoperişuri creşte în voie vegetaţie. S-au furat instalaţiile de apă, vanele şi instalaţia de îngheţ. Artiştii zilelor noastre au dat culoare zidurilor cu graffiti.

Cel mai bine conservat a rămas stadionul. Nu-l poţi cuprinde într-o fotografie, atât este de spaţios. Câţiva localnici se zăresc alergând pe pistă. Dacă te uiţi mai atent, în dreptul arenei principalele, o parte a locurilor s-au prăbuşit. Vegetaţia încearcă să câştige bătălia cu piatra şi pe alocuri chiar a reuşit.

Tot aici exista şi un hotel care avea o capacitate de 54 de camere, fiind dotat inclusiv cu săli pentru masaj şi saună. Primul etaj al hotelului oferea posibilitatea accesului la tribuna oficială, unde erau amenajate 65 de locuri la lojă.

Scaunele de pe Arena Naţională, la Medgidia

Scaune aduse de pe Lia Manoliu

Tonul la furat s-a dat imediat după Revoluţie, iar complexul a mai rezistat câţiva ani. De atunci, au fost mai multe tentative de preluare a investiţiei, la un moment dat vehiculându-se chiar faptul că aici ar urma să înveţe să joace fotbal cei din Academia lui Gheorghe Hagi. Niciun primar care a trecut pe la cârma oraşului Medgidia nu a îndrăznit nici măcar să viseze la punerea în circuitul sportiv al fostului complex.

Singura investiţie pe care autorităţile locale au făcut-o după Revoluţie a fost montarea unor scaune în incinta complexului. Ese vorba de câteva zeci de scaune vopsite în cele trei culori ale steagului României, aduse de pe stadionul Lia Manoliu, în momentul în care acesta a fost dezmembrat. Localnicii spun că nu doar complexul a fost colorat astfel şi că o parte dintre scaune se regăsesc şi în cimitirul din localitate.

Dacă te uiţi pe site-ul Primăriei, descoperi că printre obiectivele turistice amintite se numără şi Complexul Sportiv „Iftimie Ilisei“ şi stadionul municipal „Iftimie Ilisei“. Noul primar ales la scrutinul din iunie 2016, independentul Valentin Vrabie, evită să răspundă care va fi soarta lui, spunând că preferă să-şi îndrepte atenţia asupra îmbunătăţirii calităţii vieţii oamenilor. Problema este, spun cei din domeniu, că proiectul ar putea prinde viaţă cu ajutorul fondurilor europene, însă administratorul, Primăria Medgidia, nu şi-ar putea permite întreţinerea lui, care ar fi foarte costisitoare.

Ruina complexului 

Legenda Iftimie Ilisei

Iftimie Ilisei a fost o adevărată legendă a oraşului Medgidia. Prim-secretar între anii 1969 şi 1980, el a reuşit să ducă faima micului orăşel dobrogean peste tot în ţară, o echipă de arhitecţie venind la faţa locului pentru a se inspira şi a ridica şi în alte colţuri asemenea construcţii.

Era de origine ucaineană, dar paşii l-au purtat la marea întreprindere IMUM din Medgidia, unde s-a angajat ca simplu muncitor. Apoi şi-a definitivat studiile şi a urmat Academia „Ştefan Gheorghiu“. Aşa a ajuns să fie numit prim-secretar al raionului Medgidia.

„Era un om dur, serios, la ora 12.00 noaptea el era pe faleză, pentru a urmări cum se fac şi se montează lucrările executate de studenţii de la Arte“, îşi amintesc cei care l-au cunoscut.

Fostul prim-secretar a murit sărac, în anul 1994. În anul 2004, fostul primar Dumitru Moinescu l-a declarat post-mortem pe înaintaşul său cetăţean de onoare al Medgidiei.