Contribuţia dobrogenilor la eliberarea ultimei palme de pământ românesc din Transilvania, la 25 octombrie 1944
0
Soldaţii dobrogeni ai Diviziei 9 Infanterie au scris una dintre cele mai frumoase pagini de istorie la 25 octombrie 1944: au înfipt steagul românesc pe turla primăriei oraşului Carei şi au eliberat ultima palmă de pământ românesc din Transilvania.
La 25 octombrie 1944, o divizie de dobrogeni a dat, la Carei, în judeţul Satu Mare, ultima bătălie pentru Ardeal. A fost o luptă dificilă. Inamicul s-a apărat hotărât, fiind nevoie să se cucerească oraşul stradă cu stradă, casă cu casă şi pas cu pas. Marea problemă a românilor era aceea că ofiţerii, subofiţerii şi trupa erau la capătul puterilor.
În ultimele două luni, această divizie traversase, prin luptă, toată România în diagonală. A plecat din Dobrogea, după ce a curăţat-o de trupe germane, a luptat în Bărăgan şi la Bucureşti, a lăsat jumătate din efective la Oarba de Mureş şi, după un marş neîntrerupt de câteva sute de kilometri care a început la Turda, a eliberat şi ultima porţiune din Ardeal, conform documentării realizate de muzeograful Sorin Turturică, postate de Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I“.
Marea unitate în cauză a fost una dintre diviziile vechi ale Armatei Române. S-a înfiinţat la 22 februarie 1879 sub denumirea de Divizia Activă Dobrogea, la scurtă vreme după ce pământul dintre Dunăre şi Marea Neagră a intrat în componenţa statului român. În 1903, a devenit Divizia 9 Infanterie, menţinându-şi comandamentul la Constanţa. În timpul Primului Război Mondial i s-a adăugat denumirea onorifică „Mărăşeşti”, în urma eroicei contribuţii la victoria în această bătălie.
În anii celui de-Al Doilea Război Mondial a luat parte la luptele de pe Frontul de Est şi a avut pierderi mari la Stalingrad. Din 1943, Divizia 9 a primit ca misiune apărarea Dobrogei, asupra căreia, în urma înaintării sovietice către vest, a început să planeze pericolul unei invazii dinspre mare.
Oarba de Mureş
La începutul lunii septembrie 1944, Divizia 9 a fost integrată Armatei 4 române (comandant general Gheorghe Avramescu), care s-a concentrat, în vederea ofensivei către Mureş, în triunghiul format de localităţile Alba Iulia – Sibiu – Mediaş.
Divizia 9 Infanterie a luat contact cu trupele germano-maghiare, aflate în ofensivă, la nord de Mediaş, în zilele de 5-6 septembrie. După ce le-a oprit, a început să înainteze către Mureş.
Teritoriul dintre râurile Târnava Mică şi Mureş l-a străbătut în cinci zile (7-12 septembrie). A atins Mureşul în apropierea Dealului Sângeorgiu – Oarba, dar a primit ordin să nu forţeze râul, ci să se regrupeze către dreapta, spre Târgu Mureş, şi să atace în dreptul localităţii Ungheni.
În săptămâna următoare, regimentele 34 şi 40 Infanterie, sprijinite de cele două regimente de artilerie ale diviziei, 13 şi 18, au creat un cap de pod la Noreşti, apoi, în timp ce se pregăteau să înainteze spre Band, au primit ordin să se oprească şi să cedeze poziţiile diviziilor române 6 şi 21 Infanterie.
Începând cu 21 septembrie 1944, Divizia 9 Infanterie a revenit la Oarba de Mureş. În faţa ostaşilor români, dincolo de râu, se afla o plajă de câteva sute de metri, apoi se ridica un deal foarte abrupt, atingând, cu cele mai înalte cote, aproximativ 500 de metri peste nivelul mării.
Misiunea Diviziei 9 Infanterie a fost aceea de a lua cu asalt dealul, de a-l cuceri şi de a-l menţine. Au urmat 10 zile cumplite, cu pierderi imense, zile rămase în istorie sub denumirea de Bătălia de la Oarba de Mureş. Deşi, în total, şase mari unităţi române au luat parte la forţarea Mureşului în această regiune, se pare că cele mai mari pierderi le-au suferit dobrogenii, care se aflau chiar în faţa celor mai abrupte şi mai înalte creste. De partea cealaltă se afla Divizia 8 Cavalerie S.S.; o mare parte dintre soldaţii diviziei inamice erau tineri saşi din judeţele Sibiu şi Braşov, cărora Antonescu le-a permis să se înroleze sub drapel german, în anii 1942-1943. De aceea, uneori, soldaţii germani strigau în limba română la soldaţii români.
De mai multe ori, cotele au fost cucerite, dar nu au putut fi menţinute. De fiecare dată, germanii au adus întăriri (soldaţi germani şi maghiari) şi i-au respins pe români până la râu. Foarte repede, plaja şi pantele s-au acoperit cu cadavre, care nu au putut fi însă îngropate. Unităţile proaspete româneşti care au sosit în linia întâi au fost nevoite să îşi stabilească poziţiile printre cadavrele aflate în stare de putrefacţie.
La 29 septembrie, Divizia 9 Infanterie a fost scoasă din dispozitiv, după ce înregistrase pierderi de circa 5.000 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi), şi a intrat în rezerva Armatei 4 române, sperând la o binemeritată odihnă, suficient de lungă, care să-i asigure refacerea.
Nu a fost însă aşa. La 5 octombrie, deşi avea efectivele în reconstrucţie, Divizia 9 a primit ordin să-şi concentreze forţele la est de Turda, unde înlocuia o divizie sovietică, în vederea plecării în ofensivă, în acelaşi timp cu alte mari unităţi române şi sovietice.
Ofensiva generală s-a declanşat la 8 octombrie. A urmat un marş continuu de peste 200 kilometri, pe parcursul a trei săptămâni, pentru menţinerea contactului cu inamicul. Perioada aceasta s-a caracterizat prin înaintarea pe direcţia nord şi nord-est cu două regimente în linie şi cu unul în rezervă. S-au purtat permanent lupte cu ariergărzile germano-maghiare, care aveau misiunea de a întârzia înaintarea româno-sovietică până se puteau organiza linii de rezistenţă mai puternice. Acum, mai mult ca oricând, s-a resimţit lipsa mijloacelor motorizate de transport, atât pentru sprijinul infanteriei aflată în marş, cât mai ales pentru o aprovizionare fluentă.
De fiecare dată, dobrogenii Diviziei 9 au depăşit obstacolele (inclusiv puncte întărite cu formaţiuni mici tancuri) şi şi-au continuat marşul. În seara zilei de 10 octombrie, Regimentul 34 a atins Someşul la Apahida. În aceeaşi noapte, râul a fost traversat şi s-a constituit un cap de pod care a servit ca bază pentru continuarea ofensivei. La 15 octombrie, Regimentul 36 a pătruns în Romita, iar Regimentul 34 în Chechiş, ambele aflate în zona Munţilor Meseş. S-a înaintat, lăsându-se Zalăul în stânga, către râul Crasna, care a fost atins în regiunea Supurul de Sus – Supurul de Jos (Regimentele 40 şi 36) la 21 octombrie.
Din acest moment, Divizia 9 Infanterie a început înaintarea către oraşul Carei, în vreme ce la dreapta, Divizia 11 Infanterie, formată din olteni şi teleormăneni, s-a îndreptat spre oraşul Satu Mare. În noaptea de 24/25 octombrie, Divizia 11 a eliberat Satu Mare. La acest moment, se afla în plină desfăşurare lupta dobrogenilor pentru eliberarea localităţii Carei.
Şi de această dată, Divizia 9 era epuizată. Au fost trimise în luptă ultimele rezerve ale celor trei regimente şi subunitatea de jandarmerie a diviziei, care au purtat lupte de stradă, cucerind casă cu casă şi grădină cu grădină. Contactul cu inamicul fiind foarte apropiat, s-a ajuns, ca în multe alte cazuri din ultimele două luni, la folosirea baionetei şi a grenadelor.
Victoria a fost obţinută cu preţul a 156 de militari români morţi şi răniţi (şapte ofiţeri, patru subofiţeri şi 145 trupă), scrie muzeograful Sorin Turturică
Se încarcă comentariile...
