Dezastrul făcut de mineri în 1990 la sediul PNŢ: Ce erau, de fapt, „maşinile de făcut bani“ pe care ortacii spuneau că le-au descoperit la partidul lui Coposu

După 30 de ani de la evenimentele sângeroase din 13 - 15 iunie, manifestanţii care şi-au riscat viaţa şi libertatea şi după Revoluţie aşteaptă de la autorităţi să se facă dreptate. În schimb, Dosarul Mineriadei rămâne nesoluţionat şi după 30 de ani şi se plimbă între instanţă şi parchet.

Ion Andrei Gherasim, de 49 de ani, cel care a fost secretarul Seniorului Corneliu Coposu, a fost una dintre victimele minerilor, însă anchetatorii i-au permis doar statutul de martor. El spune că nu are nimic împotriva minerilor, ci doar a celor care, deghizaţi în mineri, i-au determinat pe adevăraţii oameni ai adâncurilor să comită atrocităţile din Capitala României. Pentru prima dată, minerii au fost prezenţi la Bucureşti în noaptea de 28/ 29 ianuarie 1990. „Atunci, muncitorii de la IMGB şi mulţi alţii au fost scoşi în stradă de comunişti la contramanifestaţia partidelor istorice care se pregăteau de alegeri. «Minerii» erau infiltraţi printre cei aduşi în piaţă şi tot ei au fost cei care au huiduit în faţa Partidului Naţional Ţărănesc“, spune secretarul Seniorului.

Ion Andrei Gherasim spune că nu va uita niciodată dimineaţa zilei de 14 iunie când în faţa sediului PNŢ doi indivizi deghizaţi în mineri au strigat: «Uite-l pe secretarul lui Coposu. Hai să-l căsăpim». „Eu eram consilierul Seniorului, dar nu eram o persoană publică importantă. Deci să fim serioşi. Un miner nu avea de unde să ştie cine sunt eu. Era clar că erau nişte securişti deghizaţi în mineri“, crede el.

Ion Andrei Gherasim

Speriat, s-a urcat repede în maşina care era lângă el, însă unul dinte mineri a reuşit, în timp ce maşina se punea în mişcare, să spargă geamul cu bâta. Nu s-a dus acasă, de frică, şi s-a ascuns timp de câteva zile la un prieten.

La 16 iunie, Corneliu Coposu l-a contactat printr-un intermediar şi toată conducerea partidului şi-a dat întâlnire la sediul central din CA Rosetti. Totul era distrus, îşi aminteşte el cu groază acele momente. La sediul central al partidului, erau aproximativ 15 maşini de scris şi mai multe copiatoare. „La vremea respectivă, Seniorul avea relaţii cu partidele lui Jacques Chirac, Helmut Kohl, Margaret Thatcher. Eram la începutul anilor '90 şi la noi nu se găseau maşini de scris sau copiatoare şi astfel ei ne-au trimis ei cele necesare. Acestea sunt «maşinile de făcut bani» despre care vorbeau minerii“, spune Ion Andrei Gherasim.

Seiful din perete 

Mai mult decât atât, în clădirea anexă a sediului partidului, unde era redacţia ziarului Dreptatea, au găsit un perete gros decupat unde era scheletul unui seif. La scurt timp a aflat că acel birou, la sfârşitul anilor 70, era al lui Ion Iliescu, pe  vremea când era preşedintele Consiliului Naţional al Apelor. „Este clar că au venit acolo punct ochit punct lovit“. 

Secretarul Seniorului crede că prin trimiterea dosarului Mineriadei de la Curtea Supremă la Secţia Militară a Parchetului General se încearcă muşamalizarea dosarului. „Această tergiversare nu foloseşte nimănui, sau mai bine zis foloseşte celor care au produs acele crime împotriva umanităţii, pentru că ceea ce s-a întâmplat în iunie 1990, din punctul meu de vedere, nu a fost doar un atac la democraţie, ci un atac bine gândit de către Puterea de atunci. Când spun Puterea de atunci mă refer la Ion Iliescu, Petre Roman, la Cazimir Ionescu, la Virgil Măgureanu, la toţi cei care decideau ceea ce trebuie să facă“, consideră Gherasim. 

Piaţa Universităţii la 13 iunie 

Octav Fulger, de 56 de ani, cel care a aprins scânteia Pieţei Universităţii, a rămas în stradă, alături de alţi tineri, şi după alegerile din mai 1990, fiind dezamăgit de rezultatul obţinut de FSN şi de Ion Iliescu. Nu au abandonat lupta nici cei care stăteau în corturi pe peluza din faţa Teatrului Naţional. 

La 13 iunie 1990, a mers mai devreme în Piaţă, întrucât se anunţase la televizor că manifestaţia este ilegală şi că organele de ordine vor restabili ordinea. „O să evacueze piaţa în forţă“, şi-a zis atunci tânărul. Şi avea dreptate. Când a ajuns în zonă, a observat că piaţa este încercuită de autobuze, iar peluza unde erau protestatarii era acum goală. De la prieteni a aflat că manifestanţii fuseseră ridicaţi la 5 dimineaţa şi duşi la Poliţia Capitalei şi la Ministerul de Interne.

Între timp, lucrurile s-au precipitat şi în Piaţă au ajuns scutierii şi între forţele de ordine şi manifestanţi a început o luptă: „Scutierii veneau spre noi şi ne împingeau până aproape de Pasajul Victoria. Noi, de cealaltă parte, îi alungam cu pietre. Se duceau în spate la Inter, se regrupau şi veneau iar spre noi. Şi aşa au fost vreo câteva reprize“, povesteşte Octav Fulger.

Octav Fulger

Cum a rămas Cico Dumitrescu fără pantaloni

La un moment dat, în timp ce scutierii se retrăgeau, a rămas captiv în mijlocul demonstranţilor nimeni altul decât amiralul în rezervă Cico Dumitrescu. „L-am încercuit şi unul i-a smuls epoleţii de pe haină, altul gradele de pe umăr, îmi amintesc parcă avea o stea. Cineva i-a luat mânecile de la veston şi altul i-a tăiat cracii pantalonilor. Mort de frică, acesta a reuşit să scape din mijlocul nostru, nu înainte de a fi fost scuipat“, îşi aminteşte el. 

La un moment dat, şi Octav Fulger şi alţi tineri au fost capturaţi şi băgaţi într-o dubă TV, aşa cum i se zicea la acea vreme. Au scăpat însă, după ce au bătut cu pumnii în tablă şi alţi oameni din piaţă i-au eliberat şi apoi au dat foc dubei.

Şi aşa au continuat luptele până spre seară. Între timp, în Piaţă a ajuns şi Marian Munteanu care le-a spus manifestanţilor, de la balcon, că mai mulţi tineri au fost ridicaţi şi duşi la Poliţia Capitalei. Şi aşa mai multe grupuri s-au îndreptat spre obiectivul devenit ţintă. „Când am ajuns acolo, pe platou, au năvălit unii care păreau a fi miliţieni, dar care, am aflat ulterior, furaseră hainele şi se îmbrăcaseră cu ele. Nu am mai intrat în clădire. Apoi, cineva din grup a zis să mergem la Ministerul de Interne“, retrăieşte el pas cu pas epopeea acelei zile de 13 iunie.

„Se trăgea de la etajul 1“

În faţă la Ministerul de Interne, o clădire ce adăpostea o bibliotecă fusese incendiată. În spatele ministerului, mai mulţi aruncau cu pietre, apoi şi cu sticle incendiare, spre un geam de la etajul 1 din care se trăgea cu arma. 

În jurul orei 17.00, la poarta ministerului a ajuns un TAB al Armatei, din care a coborât un ofiţer. „Sunteţi de partea noastră?“ l-au întrebat manifestanţii. „Da“, a spus el. Atunci, i s-a spus că în clădire se află protestatari arestaţi şi că de la primul etaj se trage spre ei.  „Atunci, militarii din TAB s-au dat jos, iar porţile de fier care erau la acea dată în faţa sediului ministerului au fost practic smulse cu ajutorul TAB-ului, după care au plecat. Noi credeam, la vremea aceea, că vor intra cu noi în clădire şi îi vom elibera pe manifestanţi“. Dar nu a fost să fie aşa, iar faptele au luat o întorsătură tragică. Imediat după plecarea TAB-ului, de la etajul 1 al clădirii s-a deschis focul spre manifestanţi şi un tânăr a murit pe loc, prăbuşindu-se exact lângă un copac, iar un altul a fost lovit în genunchi. Câţiva l-au dus la spital, iar restul a rămas să se lupte. Lucrurile se precipitau de la o oră la alta, iar pe cer apăruseră elicoptere, care survolau centrul Bucureştiului. Veştile rele veneau din toate părţile: toate vorbeau despre arestări.

Atunci, a plecat spre casă şi Octav Fulger. „«Cred că o să fie rău! Au fost clădiri incendiate şi se fac arestări»“, i-am spus tatei. Atunci, el, m-a urcat în maşină şi am trecut graniţa în Ungaria. Tata s-a întors în România şi eu am plecat mai departe, în Germania“. Între timp, trei garnituri de tren pline cu mineri plecau din Petroşani spre Bucureşti, iar un alt tren pleca a doua zi din gara Motru spre Capitală.