Dobrogea, pe drumurile năvălitorilor: „Vitele ni le mănâncă, satele le dau foc şi semănăturile le pustiesc“
0Cât de mult a avut de pătimit tărâmul dintre Dunăre şi mare şi de pe urma cotropitorilor, dar şi a epidemiilor de ciumă descoperim din scrierile vechi ale trecătorilor prin acest ţinut.
O radiografie a Dobrogei de demult, arsă de vânt şi pustiită de soare, locul de înfruntare al ruşilor şi turcilor, ai cărui locuitori au suferit şi de epidemiile de ciumă, regăsim în cartea scrisă de Apostol D. Culea, pedagog, întemeietor de şcoli şi cămine culturale la sate, autor de lucrări pedagogice mai ales vizând probleme ale învăţământului primar, prozator şi publicist. Cartea „Cât trebuie să ştie oricine despre Dobrogea“ publicată în anul 1928 este scanată şi postată pe site de către Biblioteca Judeţeană I.N. Roman din Constanţa.
„După spusele bătrânilor şi din mărturisirile călătorilor streini, icoana Dobrogii care a fost se luminează ca într-o placă fotografică. Ţara este un pustiu de ierburi peste cari ochiul lunecă zile întregi până să descopere un copac de umbră, sau niscaiva aşezări omeneşti în vreun fund de vale. Ici-colo, întâlneai doar turmele ciobanilor români şi călăreţi turco-tătari, tăind valurile de buruieni ca mânaţi de vânturile iuţi ale lui Miază-Noapte“, aşa începe descrierea ţinutului dintre Dunăre şi mare.
Dobrogea, descrisă de drumeţi
În continuare, autorul face referire la alte descrieri ale Dobrogei făcute de trecători străini: „Nemărginitul lan de iarbă părea un covor nesfârşit ce tremură în dogoarea soarelui de vară. Călăreţul se cufundă cu totul în aceste deşisuri necosite de om. Aşa a văzut-o un drumeţ francez într-o zi de vară prin 1850 şi ceva (doctorul Camille Allard). Pe funduri de văi cu şuviţe de apă stăteau pitite câte un pâlc de bordeie, colibi ori nişte biete căsuţe din bălegar frământat cu lut şi acoperite cu paie, pâmânt ori stuf. Acestea erau satele“.
Maidan de încăierare între turci şi ruşi
Apoi, autorul spune cât de încercaţi au fost locuitorii acestui ţinut. „După începutul veacului al 18-lea, Dobrogea ajunsese maidanul de încăerare între turci şi ruşi. Nu treceau 10 – 15 ani şi valuri de oşti, pe drumurile năvălitorilor de acum o mie şi ceva de ani, căutau sate şi oraşe să le prade“.
Epidemie de ciumă
În descrierile sale aduce aminte şi de poveştile spuse de oamenii locului celui care era în trecere pe aceste meleaguri. Astfel, un ţăran s-a destăinuit la un moment dat unui călugăr călător: «Şi-atunci cine poate fuge peste Dunăre, iar pe care îi prind turcii ori ruşii îi duc cu dânşii în ţara lor, vitele ni le mănâncă, satele le dau foc şi semănăturile le pustiesc.
După ce trece răsboiul, cari mai rămânem vii iarăşi ne întoarcem la vetrele noastre şi ne facem pe dărâmături bordee şi iar ne apucăm de gospodărie. Gândeşte acum, când ne mai putem noi îndrepta? Se mai întâmplă încă şi altă nevoe: după fiecare răsboiu începe ciuma care ne mai seceră şi ea. Atunci lăsăm toate şi fugim, care încotro poate, şi în bălţi. Şi ne temem unii de alţii, frate de frate şi fugim unii de alţii».
„Numai în întâia jumătate a veacului al XIX-lea Dobrogea a fost arsă şi pustiită de 3 ori. După războiul turco-rus din 1829 nu se mai găseau în Dobrogea decât câteva sate. Împrejurul anilor 1850, din cele 35 de sate ale judeţului Constanţa (Chiustenge) abia mai erau în fiinţă vreo 12“, sunt date care vin să confirme tragediile care au avut loc în Dobrogea de-a lungul timpului.
Pe aceeaşi temă:
Primele mărturii creştine din Dobrogea, cercetate de preotul care a descoperit Bethleemul românesc
Se încarcă comentariile...
