Fascinanta poveste de pe front a sergentului Vasile Leonte. A salvat un camarad după ce i-a luat maţele de pe jos şi le-a pus în abdomen

Un ţăran dobrogean, cu câteva clase primare, dar care ştia să cânte la vioară, a consemnat războiul aşa cum l-a trăit el. Ştia ce înseamnă libertatea şi moartea pentru un petic de pământ de la părinţii săi, care se răsculaseră în 1907. La rândul său, a luptat pentru o palmă de pământ mult mai mare, Transilvania.

Cei cinci copii ai sergentului Vasile Leonte adormeau ascultând poveşti de pe front. Aşa au fost crecuţi. La început, nu înţelegeau mare lucru, însă le plăcea vocea tatălui lor care le povestea despre război, despre bătălii, despre eroi. Când au mai crescut, au povestit, la rândul lor, copiilor, cele auzite, şi, aşa se face că micuţii din două generaţii nu au visat  să fie zmei sau feţi-frumoşi, ci eroi pe front.

Unul dintre copiii care a crescut cu aceste poveşti din război a fost cunoscutul caricaturist constănţean Leonte Năstase, de 74 de ani. Când tatăl său a ajuns la vârsta bătrâneţii l-a pus să-şi scrie amintirile. „După revoluţie, tata începuse să scrie cărţi de istorie, despre Alexandru Ioan Cuza a cărui personalitate îl fascina. Nu-mi venea să cred şi i-am spus: «Te duc la bibliotecă să vezi rafturi întregi de cărţi despre istoria poporului român, dar, dacă vrei, scrie poveştile pe care mi le spuneai de pe front. Şi aşa tata a consemnat cu mâna tremurândă tot ce ne povestea în copilărie. M-a surprins memoria lui foarte bună. Ţinea minte cum îl chema pe fiecare căpitan, unde a avut loc fiecare întâmplare. Numai că scrisul său nu era lizibil şi atunci mi-a venit ideea să îi dau manuscrisele profesorului Gheorghe Dumitraşcu, care, atunci când trăia, a publicat o mică parte din ele“, povesteşte caricaturistul.

Provine din ţăranii de la 1907

Strămoşii eroului nostru s-au refugiat în Dobrogea după răscoala de la 1907, unde au luptat pentru pământ. Aici, au fost „argaţi la turci“. După trei ani de muncă, au reuşit să-şi cumpere o căruţă şi boi. Ceva mai înstăriţi, au plecat să-şi aducă şi familiile din zona Vlaşca în Dobrogea, dar cu „mare grijă pentru că şi după trei ani, cei care erau prinşi erau spânzuraţi în faţa porţii.

Vasile Leonte s-a născut în 1912, în localitatea Dumbrăveni. A făcut doar două clase primare. În copilărie, şi-a construit singur o vioară. Văzând cât de mult îi place celui mic muzica, tatăl său i-a cumpărat una adevărată cu care cânta la horele de duminică, din sat. Când a fost în armată, a cunoscut un ofiţer, care avea ca pasiune fotografia. L-a mişcat isteţimea soldatului Vasile, pe care l-a luat ucenic. Aşa a ajuns fotograf Leonte şi şi-a câştigat, astfel, pâinea, câţiva ani. Trăind într-o zonă de graniţă, pe la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a interzis fotografierea în aer liber.

Instrucţia, cu arme din Primul Război Mondial 

Apoi, tânărul a fost încorporat în Regimentul 34 Infanterie Constanţa. A primit un echipament jerpelit, de tipul celui cu care era echipată infanteria în timpul monarhiei. Din grupa lui, doar trei ştiau să scrie. Ca recrut, mânca „bătaie şi degeaba, iar instrucţia a făcut-o cu arme din timpul Primului Război Mondial. După ce a absolvit şcoala de cadre, a avansat la gradul de sergent.

În primăvara lui 1939, s-a dat mobilizarea generală, iar iarna l-a prins la frontiera bulgară, unde a tăiat păduri pentru a face baraje în calea tancurilor bulgare. Făcea parte din Batalionul 2, Regimentul 34 Infanterie Compania 5, avându-l drept comandant de companie pe Lică Rădulescu, cu care relaţiile nu au fost deloc bune. Acesta povesteşte că, pentru sărbătorile de Crăciun, li s-au trimis câteva buţi de vin şi vreo 10 porci. Ofiţerii, însă, nu au mai aşteptat sărbătorile şi au făcut petreceri în fiecare noapte, aducând femei din Bazargic. Bineînţeles, sărbătoreau cu carnea şi băutura trimise pentru ostaşi. Câţiva soldaţi, între care şi Vasile Leonte, au făcut o reclamaţie la Marele Stat Major şi un general a venit pentru a cerceta plângerile. Însă, povestea a fost muşamalizată după ce s-a dat şi în cinstea lui un mare banchet. 

Apăra aeroportul cu o mitralieră veche, rusească

Dar istoria îşi urma cursul. Anul 1940 avea să aducă ruperea unor teritorii din ţară şi sporirea tensiunilor cu vecinii unguri, ruşi şi bulgari. Soldaţii aveau arme, dar puţine. „Mie îmi încredinţaseră o mitralieră Maxim, rusească. Eram pe o movilă din Viile Noi, Constanţa, şi trebuia să apăr aeroportul. În iunie 1941, a sosit şi ora H, când mareşalul Ion Antonescu a ordonat trupelor române să treacă Prutul. Fără arme moderne, am umplut sacul cu merinde, cu o pâine neagră şi cu praz, şi am plecat cu regimentul nostru să ajutăm luptătorii din Delta Dunării. Până să ajungem la Săcele, pe o ploaie necruţătoare, am fost anunţaţi că Delta a fost recuperată. Cât am stat pe Dealul Taberei, am primit botezul focului din partea aviaţiei şi a unei flote pe mare. Ne-a scăpat stăpânul văzduhului Horia Agarici, iar, de flotă, artileria de coastă. După ce trupele române au cucerit Delta, Regimentul 34 Infanterie a fost anunţat să se retragă la Nicolae Bălcescu, de unde ni s-a dat drumul acasă. Ni s-a spus să ne îmbrăcăm în haine civile. Dar hainele civile erau la Constanţa. Am fost nevoit să cer unei femei o faţă de pernă, i-am tăiat colţurile, am tras-o pe mine, băgând picioarele prin colţurile pernei. Aşa am plecat acasă până la noi ordine“, povesteşte sergentul Leonte în scrierile sale.

„Ne strigau că suntem ţiganii lui Antonescu“

 „La 4 septembrie 1941 am fost anunţaţi că vom pleca peste două zile. Următoare zi ne-a împărtăşit un preot militar, iar pe 6 septembrie am fost îmbarcaţi din gara Constanţa“, continuă el povestea. Plecarea trenului spre front a fost grea atât pentru cei mai în vârstă, cât, mai ales, pentru „copiii Dobrogei“ din contingentele 42 şi 43. Până să se dezmeticească, au ajuns la Cernăuţi. De aici, au trecut graniţa cu Polonia. Au ajuns la Lemberg, un oraş frumos, cu multe ramificaţii de căi ferate, cu trenuri pline de militari germani, italieni şi români. Militarii germani şi italieni aveau uniforme frumoase, de parcă mergeau la paradă, şi călătoreau în vagoane dormitoare. Românii, însă, erau în bou-vagoane. „Ne strigau că suntem ţiganii lui Antonescu“.

De la Lemberg, au ajuns pe Nipru, la Petrovschi, apoi la Stalin, unde au debarcat, trecând Doneţul şi s-au oprit într-un sătuc. Aici, au fost carteruiţi la un bătrân, care, de la început, i-a rugat să ceară ce doresc, nu să fure. Vasile Leonte şi-a adus aminte că preotul care-i spovedise la plecare le spusese să nu primească nimic de la ruşi, pentru că-i pot otrăvi. Şi mai spunea că aceştia nu au copii, deoarece, la naştere, erau luaţi şi duşi la creşă. Nici icoane nu aveau, aşa i se spusese, iar cei ce aveau scoseseră ochii sfinţilor.

Având aceste idei preconcepute, ostaşii români au refuzat ţuica bătrânului, care se simţea jignit. Cu greu au intrat în casa omului unde au descoperit, spre surprinderea lor, că icoanele ruseşti au sfinţi cu tot cu ochi. Casa era plină cu poze de familie, bătrânul având patru băieţi şi trei fete. Dintre băieţi, doi muriseră în luptele de la Odessa, iar despre ceilalalţi doi plecaţi pe front nu mai ştia nimic.

A doua zi, au plecat spre Don. În timpul unei lupte în Bazinul Doneţului s-a ales şi cu o decoraţie „Bărbăţie şi credinţă“.

Cum a salvat de la moarte un camarad

Dar una dintre cele mai emoţionate povestiri se leagă de salvarea unui camarad grav rănit pe front. „Erau în retragere, iar tata a fost trimis împreună cu Vasile Roşu să monteze focoase la grenade. S-au dus în şanţul şoselei, s-au îndepărtat unul de altul şi au început treaba. Tata s-a aşezat jos imediat, însă Roşu mai era încă în picioare. Un proiectil de brand a explodat în apropierea lui şi s-a prăbuşit la pământ.  Era căzut într-o rână, iar maţele îi erau împrăştiate în zăpadă. L-a întors cu faţa în sus, i-a luat maţele, cu zăpadă cu tot, şi i le-a băgat în burtă. L-a înfăşurat bine cu mantaua şi se uita, neputincios, cum camaradul său se lupta cu moartea.

Norocul lui a fost că, pe acolo a trecut o ambulanţă sanitară germană. I-a ieşit în faţă şi l-a rugat pe infirmier să-l ia şi pe rănit. Acesta i-a arătat că avea două rânduri de tărgi, pline cu răniţi, aşezaţi şi pe duşumea. Până la urmă, l-a luat şi pe românul nostru căruia nimeni nu îi dădea nicio şansă de supravieţuire. Vasile Leonte a montat focoasele şi le-a dus, târâş, până la companie, unde a raportat căpitanului ce s-a întâmplat, spunând că omul este mort. 

Leonte Nastase Arhiva personala

Numai că, după câţiva ani, s-a reîntâlnit cu cel căruia îi salvase viaţa. „Tata îmi povestea că a fost chemat de un superior şi întrebat dacă mai ştie ceva de fostul său camarad. Tata a spus că nu ştie când, din camera alăturată a ieşit chiar cel pe care toţi îl credeau mort. S-au îmbrăţişat de bucurie văzându-se faţă în faţă după atâta timp. Nemţii care l-au luat în ambulanţa de pe front l-au transportat la un spital din Polonia sau Germania, unde a fost tratat foarte bine, însă dacă nu era tata, omul ar fi fost mort. Acasă, mai tratase animale şi ştia ce să facă şi acest lucru l-a salvat“, spune Leonte Năstase. Pe de altă parte, gerul siberian nu a permis să se infecteze rana.

Pe timpul războiului, omul nostru dezvoltase un cult pentru nemţi, cei care i-au salvat şi lui viaţa, după ce într-o luptă fusese grav rănit. „Tot nemţii l-au dus pe tata într-un spital din Polonia. Grav rănit, cu degerături la mâini şi la picioare, i s-a acordat primul ajutor, apoi lăsat în plata Domnului, zilnic venind cazuri mai grave. În spital, însă, un ţigănuş, aşa cum îi spunea tata, l-a forţat să mănânce şi astfel să supravieţuiască“, povesteşte Leonte Năstase.

Cum i-au dezarmat pe nemţi la Constanţa

Momentul 23 August 1944 l-a găsit pe sergentul Vasile Leonte la Constanţa. „În centrul oraşului, povesteşte fiul său, erau două garnizoane: cea românească, situată lângă Biblioteca Judeţeană, şi cea nemţească, pe locul Sălii Sporturilor, deci foarte aproape una de cealaltă. Când am întors armele împotriva nemţilor, cele două naţiuni au devenit rivale şi nemţii şi românii s-au baricadat punând saci de nisip în geamuri şi pregătind tunurile. Tata îmi spunea că ar fi fost o baie de sânge în ambele tabere dacă s-ar fi deschis focul. Atunci, tata a fost chemat de unul dintre căpitani şi i-a zis aşa: «Îl iei pe soldatul cutare, care vorbeşte nemţeşte şi mergeţi la comandantul german. Îi cereţi să părăsească oraşul. Să ia cu ei doar camioanele şi mitralierele şi să lase tunurile şi restul armamentului şi să treacă la bulgari». Şi tata s-a dus la nemţi şi, după un timp de gândire, comandantul a fost de acord şi a acceptat condiţiile românilor. Ofiţerii români nu doreau să iasă în faţă. Fuseseră prieteni de chef cu nemţii şi nu puteau să le ceară personal să fugă“, povesteşte Leonte Năstase. 

S-a creat un culoar de soldaţi români în faţa garnizoanei nemţeşti şi, rând pe rând, toţi au părăsit zona. Numai că, la ieşirea din oraş, spre Cumpăna, un regiment românesc a oprit coloana germană şi i-a luat prizonieri pe toţi. Una dintre maşinii a forţat trecerea însă, după ce a primit un proiectil în faţa drumului, s-au predat cu toţii.

La reconstrucţia URSS-ului

După câteva zile de la întoarcerea nemţilor în garnizoană, au apărut ruşii, care au cerut românilor să-i predea pe nemţi. Vasile Leonte povesteşte că a refuzat spunând că este nevoie de un acord al cadrelor superioare. Dar nu a trecut mult timp şi ruşii s-au întors, de data aceasta însoţiţi de un ofiţer care făcea parte din Divizia „Tudor Vladimirescu“, formată în principal din prizonieri de război români, care aveau de ales între a fi prizonieri în Gulag sau să treacă de partea Aliaţilor. „Aveau uniformă compromisă: aveau steluţe ruseşti, dar şi trese româneşti“. Acesta a cerut să predea prizonierii trupelor sovietice. Ceea ce s-a şi întâmplat. Duşi încolonaţi pe plaja Modern, au fost triaţi. Ofiţerii SS au avut cel mai crunt de suferit. Cei care ştiau diverse meserii, dar mai ales inginerii topografi, au fost trimişi la reconstrucţia URSS-ului. 

În luna noiembrie 1944, sergentul a fost demobilizat. Nu mai avea nimic. Medalia o aruncase în Rusia, în retragere, de frica partizanilor. Din spitalele prin care a trecut, nu i s-a eliberat niciun act de externare. Nu era timp de documente.

Vă mai recomandăm:

Istoria miilor de români care au luptat voluntar pentru Armata Germană în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial

Povestea ultimului supravieţuitor român al Primului Război Mondial. A murit uitat de stat, în cel mai crunt anonimat

Eroul de pe frontul de Est decorat de mareşalul Ion Antonescu. „De trei ori am pus pistolul la tâmplă şi am vrut să mă împuşc“

Poveştile impresionante ale eroinelor în halate albe din spatele frontului: „Am tratat şi români, şi nemţi, şi ruşi“

Suferinţele unui ofiţer român în lagărul sovietic Oranki. „Şocul a fost când am văzut căruţe trase de români înhămaţi. Nu a fost o zi în care să nu-mi fie foame“