FOTO Barbu Ştirbey, prinţul înrobit al reginei Maria. A iubit-o din prima clipă, au suferit împreună pentru pierderea unui copil, i-a iertat trădarea în amor
0
Prinţul valah a fost constanta din viaţa zbuciumată a suveranei României. Considerată „o Lady Diana a timpurilor ei“, Maria a avut o viaţă prestabilită pe care a încercat s-o facă mai palpitantă, inclusiv prin pasiunile sale sentimentale transformate în aventuri amoroase care au scandalizat Europa. Eternul Barbu Ştirbey i-a tolerat toanele, fără s-o trădeze niciodată, deşi niciunul n-a renunţat la statutul său pentru a deveni un cuplu oficial.
Regina Maria a României, o Lady Diana a timpului ei, a simţit din plin încorsetările regale din care a încercat să evadeze trăindu-şi viaţa pasional, aşa cum visa în adolescenţă. Amorurile ei au fost atât de înflăcărate, încât unele au rodit în dinastia regală.
Dar singurul care a reuşit să-i păstreze afecţiunea în timp, datorită influenţei sale pozitive, a fost prinţul Barbu Alexandru Ştirbey. Supranumit „Prinţul alb“ pentru reputaţia sa imaculată, râvnit de multe femei, Ştirbey excela în tot: era bărbat de casă, tată a patru fete şi familist convins până s-o întâlnească faţă în faţă pe frumoasa englezoaică menită să urce pe tronul României alături de soţul ei, principele moştenitor Ferdinand.
Impecabilul Ştirbey a cedat în faţa atrăgătoarei suverane care îmbina pofta de viaţă nestăvilită cu naivitatea, umorul şi interesul pentru binele ţării. Barbu Ştirbey a fost omul de încredere, stabil şi loial, sprijinul cuplului regal: pentru Ferdinand a fost sfătuitorul principal, pentru Maria a fost adevăratul partener de viaţă.
Maria, îndrăgostită de vărul ei, George
Când a pătruns în viaţa lui Ferdinand, în primăvara lui 1892, Maria avea doar 16 ani. Principele de Coroană al României avea cu zece ani mai mult şi venea după idila cu Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei Elisabeta. Regele Carol I a întrerupt brutal relaţia, despărţindu-i pe cei doi şi pedepsind-o inclusiv pe regina Elisabeta pentru protejarea tinerilor îndrăgostiţi.
Dar la un an de la drama amoroasă, neconsolatul Ferdinand căzuse pradă fascinaţiei pentru „micuţa Missy“, o englezoaică de viţă regală, în vârstă de 16 ani, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii şi a Ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Născută la 29 octombrie 1875, frumoasa Maria Alexandra Victoria era principesă a Marii Britanii şi Irlandei, principesă de Edinburg şi principesă de Saxa-Coburg-Gotha. Viaţa ei se anunţa plină de emoţii: Missy era curtată asiduu de un văr rus, mare duce, dar îl iubea în secret pe vărul ei, prinţul George al Angliei, cu care petrecuse o vacanţă idilică de famiile în Malta.
Apariţia pretendentului stângace din România, o ţară considerată necivilizată, a părut să o deruteze, dar Maria şi-a jucat cu naturaleţe rolul princiar, ştiindu-se privită şi admirată. În fond, făcea o cucerire în plus. „Îmi place tot mai mult cu zi ce trece, este într-adevăr cu totul fermecătoare“, scria Ferdinand în mai 1892 unchiul său Carol I, care îl pregătea atent pentru preluarea tronului României.
Logodna cu Ferdinand
Într-o săptămână pe care au petrecut-o la Potsdam, sub ochii peţitorilor şi ai familiei Mariei, cei doi tineri erau logodiţi. „Abia pot să-mi imaginez acest mare noroc şi trebuie să mă socotesc cel mai fericit om de pe pământ. Pentru mine, ea este fiinţa cea mai desăvârşită, este aproape încă un copil şi totuşi atât de raţională pentru vârsta ei. O nepoată mai drăguţă nu ai fi putut să-ţi doreşti. O bucurie care sporeşte şi mai mult fericirea mea este că, după îndelungi strădanii şi speranţe, s-a împlinit dorinţa de suflet a iubiţilor nostri români şi eu sunt ferm convins că mica mea logodnică va cuceri de la bun început toate inimile, aşa cum a cucerit-o şi pe a mea. O fiică atât de îndelung şi aprig dorită nu poate aduce ţării decât noroc“, îl asigura principele pe rege.
De acum, în scrisorile sale către Carol I, Ferdinand o va adăuga mereu pe Maria la final, spunând că este nerăbdătoare să-l cunoască şi că amândoi îi sărută mâna. „Rămân mereu nepotul tău ascultător“, promitea tânărul căpitan în corespondenţa strânsă în „Scrisorile Regelui Ferdinand I al României“ editate de Sorin Cristescu (Editura Cetatea de scaun, 2015).
Viitoarea mireasă era încântătoare şi o făcuse uitată pe Elena Văcărescu. Pentru Maria, Ferdinand a devenit romantic „Nando“, spre deosebire de jucăuşul „Tangi-Guangi-Guangisimo“ al Elenei. „Aşa o comoară ca Maria nu mai există pe pământ; suntem fericiţi, nemăsurat de fericiţi şi mai îndrăgostiţi decât noi doi nu au fost niciodată alţi oameni. Aş vrea să o păstrez numai pentru mine. Missy a devenit dintr-odată, dintr-un copil, o fiinţă care se ataşează de alesul ei cu o iubire arzătoare şi va face totul, totul pentru el. Că şi eu privesc la fel de aprins şi pătimaş la dragostea ei, nu este nevoie să-ţi mai spun. Aşa că privesc cu speranţă şi încredere la Dumnezeu, că în ceea ce priveşte fericirea noastră intimă va fi fără de nor“, îi mărturisea Nando fratelui său mai mic Carol.
Carol al II-lea a făcut-o să se simtă „mizerabil“ încă din pântece
Nunta regală a avut loc la 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen, la familia mirelui, iar Maria a rămas repede însărcinată. „Eu sperasem că lucrurile nu vor evolua atât de repede, dar acum privesc viitorul fericit şi plin de încredere. Missy are greţuri cam toată ziua, cel mai rău este mereu la amiază. Se simte destul de extenuată sau, după cum spune ea, mizerabil. În clipa asta se află la mine în birou, pictează şi cântă singură pentru ea. Majoritatea timpului ne-o petrecem în micul ei budoar, unde este un colţişor foarte plăcut, unde ne sărutăm după pofta inimii şi glumim“, recunoştea viitorul tată.
Primul născut, Carol al II-lea, a venit pe lume la 3 octombrie 1893. Tânăra mamă se recuperează rapid şi vrea să guste din plăcerile vieţii. Ferdinand remarcă faptul că Missy a lui se bucură din plin la seratele dansante, de compania tinerilor din înalta societate: „Unii i-au plăcut foarte mult, sunt un număr care se disting prin bunele lor maniere şi caracterul lor modest“.
În ziua de 11 februarie 1894, Ferdinand îi scria lui „Carlo“, fratele său, că seara următoare vor dansa la Alexandru Marghiloman, ministrul Justiţiei, care „are o nevastă fermecătoare“.
Doamna era Elisa Marghiloman, născută Ştirbey, sora mai mare a lui Barbu Ştirbey, cel care avea să devină partenerul cuplului regal: principalul sfătuitor al lui Ferdinand şi amantul statornic al Mariei.
Totul era complicat în anturajul regal. Elisa Ştirbey va renunţa la mariajul cu conservatorul Marghiloman, cucerită de liberalul Ionel (Ion I.C.) Brătianu, politician renumit pentru aventurile sale galante, cu care s-a căsătorit în 1907. Elisa era a doua soţie a lui Brătianu, care fusese însurat - forţat de o sarcină neprevăzută - cu Maria Moruzi-Cuza, nora lui Alexandru Ioan Cuza.
„I love you, my Marie“
Maria şi Barbu s-au îndrăgostit în 1907, în timpul răscoalei ţărăneşti. Principesa se afla la Sinaia, trimisă la adăpost alături de alte soţii şi fiice de boieri. Când a venit în vizită prinţul Ştirbey, a fost fermecat iremediabil.
„A devenit repede vizibil că atracţia dintre ei a mers ceva mai departe. Sentimentele şi ataşamentul lui au devenit în scurt timp atât de evidente, fără îndoială că apropiaţii lui şi-au dat seama. Cu capul în nori, soţia lui habar n-avea, din fericire“, notează prinţesa Ana Maria Callimachi, născută Văcărescu, în cartea „Lumea era toată a mea“ (Editura Corint, 2015). Maria şi-a îndesit vizitele la domeniul lui Ştirbey de la Buftea, unde prinţul croise pentru ea poteci de călărie prin pădurea de stejari. „Nimeni n-a ghicit vreodată ce pasiuni ardeau sub mândria lui neînduplecată“, avea să scrie femeia norocoasă să devină adorata lui.
Toate scrisorile pe care i le-a trimis Ştirbey - sobre, păstrând tonul oficial, dar duioase şi afectuoase - de-a lungul vieţii au conţinut o semnătură cifrată la final: ILYMM, acronimul de la „I love you, my Marie“ - „Te iubesc, Maria mea“.
Ascensiunea prinţului la Curtea regală
Barbu Ştirbey era cu 3 ani mai mare decât Maria, fiind născut la 4 noiembrie 1872. Amândoi în floarea vârstei, el - 34 ani, ea - 31 ani, ea dornică să înveţe, el găsindu-şi eleva ideală. Însuşi regele Carol I le-a încurajat relaţia, numindu-l pe Ştirbey administratorul Domeniilor Coroanei în 1913, ceea ce le dădea posibilitatea să se vadă zilnic, sub orice pretext şi să petreacă oricât de mult timp împreună dezbătând problemele ţării.
Barbu Ştirbey la 1916 Sursa stirbey.com
Carol a recurs la acest gest gândindu-se la binele Coroanei şi aprobând practic stilul de viaţă al Mariei care nu avea în Ferdinand cel indecis şi timid un partener pe măsura vivacităţii ei. Suveranul ştia şi de escapadele nepotului său moştenitor, care prefera legăturile nepretenţioase, cu femei la îndemâna oricui sau cu doamne disponibile de la Curte.
Soluţia găsită cu triunghiul Ferdinand - Maria - Barbu Ştirbey era astfel compromisul perfect pentru mersul monarhiei. La 5 ani de la naşterea lui Nicolae, principesa Maria aduce pe lume alt copil: pe Ileana, la 23 decembrie 1908. În însemnările sale, Ferdinand este laconic: „Missy s-a refăcut un pic mai greu decât în cazurile anterioare. Micuţa este o fiinţă încântătoare şi se simte foarte bine. Nu ţipă aproape deloc, ceea ce este foarte plăcut. O vom numi Ileana, o formă românească pentru numele de Elena, un nume care aici place la toată lumea“, spune Ferdinand despre „fericitul eveniment“.
După alţi 4 ani se naşte Mircea, ultimul copil al reginei, la 21 decembrie 1912. Paternitatea celor doi copii este pusă la îndoială, pentru că Ferdinand şi Maria erau doar un cuplu oficial, în care intimitatea apusese de mult.
„Relaţiile intime dintre soţi era practic inexistente. Ferdinand ştia exact care erau relaţiile soţiei sale cu Barbu Ştirbey, dar le accepta, se obişnuise cu infidelitatea ei, iar pe prinţ îl preţuia pentru inteligenţa şi tactul său. Îi cerea întotdeauna sfatul, mai ales că Ştirbey, cumnatul lui Ion I.C.Brătianu, era întotdeauna bine informat. Ferdinand ajunsese până într-acolo încât nu mai lua nicio hotărâre importantă fără a-l consulta pe Ştirbey. Acesta nu se manifesta niciodată în public, îi plăcea să stea în umbră, să savureze rezultatul manevrelor sale materializate în deciziile regale“, relatează istoricul Ioan Scurtu, autorul seriei „Istoria românilor în timpul celor patru regi“ (Editura Enciclopedică, 2011), în volumul al doilea, dedicat regelui Ferdinand.
Bazându-se tot pe relatările lui Argetoianu, istoricul este convins de paternitatea Ilenei, copilul favorit al Mariei. „La Curtea noastră, secretele alcovului erau secretele tuturor. Anecdota cu frageda Elisabeta, fiica lui Ferdinand, chemând pe mica Ileana la fereastră cu cuvintele: «Vino iute, să vezi pe tatăl tău», la sosirea prinţului Barbu Ştirbey care cobora din automobile, a făcut înconjurul Bucureştilor“, scria Constantin Argetoianu în memoriile sale.
„Ultima romantică“
Biografa reginei Maria, scriitoarea Hannah Pakula, este de altă părere, dar admite că cel puţin unul dintre ultimii doi copii nu era al lui Ferdinand.
„Ileana s-a născut la 2 ani după ce prinţul Ştirbey devenise prieten intim al palatului; au circulat zvonuri că ea şi fratele ei mai mic au fost copiii lui. În cazul Ilenei, scrisorile lui Ştirbey către Maria infirmă bârfele. El scrie despre copilă cu acelaşi ton şi cu aceeaşi grijă ca şi pentru ceilalţi fraţi; este interesul manifestat de un unchi grijuliu sau de un prieten apropiat al familiei. O diferenţă sensibilă de ton există, însă, în cazul mezinului“, constată Hannah Pakula, autoarea biografiei „Ultima romantică“ (apărută în România la Editura Curtea Veche, în 2017).
Asemănarea micului principe cu prinţul Ştirbey
Pakula crede că doar micul Mircea (foto jos, cu regina Maria şi principesa Ileana) este fiul lui Barbu Ştirbey. Asemănarea cu prinţul este, într-adevăr, remarcabilă şi vizibilă în fotografiile cu Mircea copil: forma rotundă a feţei, obrajii, trăsăturile, ochii, zâmbetul.
Opinia lui Hannah Pakula se bazează pe o oportunitate unică în perioada în care a fost scrisă biografia, la începutul anilor ’80, când regimul comunist din România se îndrepta spre cota de avarie. Autoarea americană a primit permisiunea de la autorităţile româneşti de a studia în arhivele de la Bucureşti jurnalul personal şi 1.200 scrisori intime ale reginei Maria, numită „Lady Diana a anilor interbelici“, „în vremuri în care era aproape imposibil să ajungi la ele“ - după cum scrie în prefaţă.
Cartea „Ultima romantică“ este considerată cea mai bună biografie a reginei Maria şi una dintre cele mai bune biografii din lume, fiind scrisă cu atenţia şi delicateţea unei femei greu încercate de tragedii. La 35 ani, Hannah şi-a pierdut primul soţ după 7 ani de căsnicie, în timp ce se aflau în vacanţă cu cei 3 copii ai lor, pe o insulă din Rhodos. Ei tocmai făceau o plimbare pe măgăruşi, când soţul ei, Robert Boorstin, bancher de profesie, a suferit un infarct neaşteptat. După 4 ani de văduvie, Hannah s-a căsătorit în 1973 cu regizorul hollywoodian Alan J. Pakula („Alegerea Sophiei“, „Să ucizi o pasăre cântătoare“, „Toţi oamenii preşedintelui“, „Dosarul Pelican“ etc), care i-a iubit copiii cu un devotament ieşit din comun, îngrijindu-l îndeaproape pe unul dintre ei care suferea de afecţiuni psihice.
Dar şi Alan moare într-un mod brutal, în noiembrie 1998, victima unui accident înfricoşător. Regizorul era la volanul Volvo-ului său, pe drumul de la New York spre casa de weekend din East Hampton, când o ţeavă de metal care se afla pe şosea a fost lovită de maşina din faţa sa şi proiectată în parbrizul lui Pakula, lovindu-l în cap. Scăpat de sub control, automobilul s-a izbit puternic de un gard. Faimosul regizor a murit pe loc.
Cu 4 ani înainte, Hannah îi dedicase biografia „ultimei romantice“: „Pentru Alan. Datorită lui, totul e posibil“.
Barbu Ştirbey, protector ca un tată
Când Maria a trecut prin cel mai greu moment al vieţii, îmbolnăvirea gravă de febră tifoidă a lui Mircea la doar 3 ani, Barbu Ştirbey i-a stat alături, neclintit de la pătuţul copilului pe care l-a vegheat împreună cu Maria.
„Dacă ne luăm după prezenţa permanentă a lui Ştirbey în camera copilului, este foarte posibil ca el să-i fi fost tată. Maria nu a clarificat niciodată paternitatea băiatului, dar vorbea adesea, cu mândrie, despre ochii lui de culoare căprui închis (toţi ceilalţi copii aveau ochi albaştri, ca ea şi ca Ferdinand). Oricare ar fi fost relaţia prinţului cu băieţelul muribund, era singura persoană la care Maria a căutat sprijin în acele clipe de disperare. Ferdinand nu i-a fost alături niciodată. Ştirbey era singurul care o sprijinea în tragedia personală şi în cea naţională (intrarea României în Primul Război Mondial), care o copleşeau“, scrie în biografie Hannah Pakula.
Maria şi Barbu i-au dat copilului sărutarea din urmă, aşezându-i o cruculiuţă la gât şi o icoană pe piept. Apoi au pregătit înmormântarea. „Îl simţi că suferă lângă tine“, a spus regina despre prinţ, menţionând că Ştirbey şi familia lui înţelegătoare au fost cu ea „buni ca nişte îngeri“.
Soţia înşelată, Nadeja Ştirbey - supusă prinţului, supusa reginei
A existat o vreme când Maria a locuit chiar în palatul lui Ştirbey de la Buftea. Izbucnise Primul Război Mondial, iar regele cu familia se mutaseră la reşedinţa prinţului. Acesta le pusese palatul la dispoziţie, el mutându-se cu soţia şi fiicele în altă casă de pe domeniu.
Familia Ştirbey considera un privilegiu alegerea reginei de a locui la ei acasă, iar soţia lui Barbu era recunoscătoare pentru prietenia reginei. Nadeja Ştirbey, născută Bibescu, era nepoata domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848). Mai avea o soră, Marcela, iar fratele lor era George-Valentin Bibescu, soţul Marthei Bibescu (fiica ministrului Ion Lahovary), pilotul de aviaţie care a fondat aeroportul Băneasa. Nadeja şi Barbu aveau patru fete: Maria, Elise, Ecaterina, Nadejde.
Barbu Ştirbey cu fiicele Maria, Elise, Ecaterina, Nadejde Sursa stirbey.com
„Nadeja îi săruta mâna, plină de admiraţie, ignorând «bârfele oamenilor invidioşi», iar fetele erau fascinate de personalitatea Mariei“, scrie istoricul Ioan Scurtu în volumul „Ferdinand I“.
Soţia lui Barbu Ştirbey era, de altfel, devotată Coroanei şi avea numai cuvinte de laudă despre Maria. În notiţele sale din perioada 1916-1918, strânse sub titlul „Jurnal de prinţesă“ (Editura Istoria Artei, 2014), Nadeja Ştirbey (1876-1955) îşi exprima preţuirea faţă de suverană, despre care spunea că este „plină de curaj şi fermecătoare ca întotdeauna“, iar pe Barbu al ei îl căina pentru cât se extenuează cu grijile ţării.
Însemnările Nadejei despre regină şi prinţ
La mijlocul lui august 1916, mai-marii ţării evacuau Bucureştiul şi împrejurimile pentru a nu cădea în mâinile ocupaţiei germane. Domeniul de la Buftea era cuprins de febra împachetării obiectelor de preţ.
„Către seară a sosit familia regală, toţi copiii, apoi regina, plină de curaj şi fermecătoare ca întotdeauna. Consiliul de coroană a durat trei ore, bietul rege, ce milă mi-e de acest om, şi cât îl admir pentru atitudinea sa demnă şi curajoasă, căci îi trebuie curaj ca să facă ce face, sper ca Dumnezeu să îl îndrume şi să îl sprijine, sper ca Dumnezeu să ne apere pe toţi.
Barbu s-a întors istovit de atâtea emoţii, dragul de el, îl simt aşa de neliniştit şi nu vreau să îi arăt toată emoţia mea pentru a nu o accentua pe a sa, când mă gândesc că bieţii noştri soldaţi sunt masacraţi la frontieră, la câte lacrimi curg, la câte bucurii sunt distruse, aproape tot pământul suferă, de ce am fi noi scutiţi, ar fi fost prea frumos, să ne resemnăm“, gândea Nadeja (foto dreapta, sursa wikipedia.org) în rândurile aşternute, descoperite peste ani de cercetătorul Oana Marinache, în Arhivele Naţionale ale României.
Nadeja, la moartea micului Mircea: „Bieţii părinţi… “
Când se îmbolnăveşte micul principe Mircea, băieţelul despre care se spunea că este al lui Barbu Ştirbey, Nadeja Ştirbey suferă alături de „părinţi“. „Suntem neliniştiţi“, spune ea preluând durerea acestora.
„Bieţii părinţi, mi-e aşa milă de ei, să sperăm că veştile de pe front sunt bune astfel încât măcar grija aceasta să fie mai mică. Regina a plecat la Iaşi să viziteze spitalele, sunt bucuroasă pentru ea de această schimbare, ieri a luat prânzul la noi, era vădit mai calmă“, înşiră Nadeja zilele care au urmat morţii micului principe.
La 24 noiembrie 1916, după ce s-au refugiat la Iaşi, aristocraţia încerca să-şi umple zilele tulburate de război.
„O masă mare ne reunea pe toţi de la 2 la 8, regina era plină de curaj şi bunătate, în ciuda propriei dureri, se ocupa de toţi, conducea mesele în timpul cărora încercam adesea să vorbim lucruri banale pentru a suporta să ne privim fără a izbucni în lacrimi. Către seară îi citeam reginei vreme îndelungată, coseam până când soseau veştile de pe front. (…) Atâta timp cât Barbu al meu este bine, nu vreau să mă plâng şi să trăiesc doar cu gândul la ziua de mâine“, se întărea Nadeja Ştirbey.
Casele alăturate, în faţa mării
Când războiul se încheiase, viaţa îşi reluase cursul, iar monarhia se pregătea să înfrunte schimbări şi mai mari. În toamna lui 1919, Barbu Ştirbey, ajuns şeful Casei Regale, renunţă la poziţia sa şi pleacă din ţară cu familia pentru a calma spiritele inflamate de crearea noului parlament al României Mari. Regina suferă: „Omul care a construit acest eveniment împreună cu noi nu este astăzi aici, în spatele nostru, ca să se bucure de rezultat“.
Pentru a-şi păstra apropierea de Maria, Barbu Ştirbey îşi construieşte o vilă cu minaret la Mamaia, lângă castelul reginei Maria. Edificiul regal a fost ridicat începând cu anul 1924, pentru că războiul devastase ambele reşedinţe de la Constanţa: Palatul Regal unde stătea Carol I (actualul Tribunal) şi pavilionul Elisabetei din Portul Constanţa (Cuibul reginei, actualul muzeu al portului).
Prinţul comandă aceluiaşi arhitect italian Mario Stoppa, care făcuse proiectul pentru palatul lui de la Buftea, pentru castelul Mariei de la Mamaia şi pentru alte reşedinţe regale, o vilă asemănătoare, cu minaret şi cu faţa spre mare.
Mamaia - Vila lui Barbu Ştirbei şi Castelul Reginei Maria Sursa artmarkhistoricalestate.ro
Anul finalizării construcţiei este 1930, dar Barbu Ştirbey nu apucă să se bucure de vecinătatea reginei la mare. Între timp, cu ultimele puteri, la 4 iunie 1927, regele Ferdinand îl numise prim-ministru, dar guvernul său rezistase doar trei săptămâni, până la alegeri, iar mandatul este preluat, pentru a cincea oară, de cumnatul său, Ion I.C.Brătianu.
Revenirea lui Carol al II-lea pe tronul României, în 1930, îl determină să plece în exil. Conflictul cu fiul nărăvaş al Mariei era de notorietate, acesta pălmuindu-l pe prinţ în timpul unei certe răsunătoare. Carol al II-lea voia să se răzbune crunt acum pe cel care era principalul sfătuitor al mamei sale şi fusese sprijinul părinţilor săi. Ştirbey supravieţuieşte unei tentative de asasinat petrecute în trenul Orient Express, care îl ducea spre Occident, unde urma să facă o operaţie de hernie. Maria şi Barbu se revăd la Paris, iar despărţirea este dureroasă.
Sfârşitul
Barbu Ştirbey a fost singura persoană de la care Maria a vrut să-şi ia adio atunci când a simţit că i se apropie sfârşitul. Regina a murit la 18 iulie 1938, la Sinaia, mărturisindu-i în ultima scrisoare că se gândeşte la tot ce i-a legat, de la început: „Tot dorul, toată tristeţea mea, toate amintirile dragi care îmi inundă din nou sufletul... Pădurile de şofran galen, mirosul stejarilor când călătoream prin aceleaşi păduri la începutul verii şi oh! atât de multe, multe lucruri care s-au dus... Să te binecuvânteze Dumnezeu şi să te aibă în pază...“.
Ştirbey revine în ţară doar după abdicarea lui Carol al II-lea şi participă activ, ca altădată, la negocieri politice interne şi internaţionale.
În septembrie 1944 este trimis de regele Mihai să semneze armistiţiul cu Aliaţii, la Moscova, iar câteva luni mai târziu este desemnat prim-ministru, dar nu apucă să-şi exercite funcţia, deoarece comuniştii îl înlocuiesc cu Petru Groza. Un an mai târziu, Barbu Ştirbey moare la Buftea, la 24 martie 1946. Avea 73 de ani.
„Barbu Ştirbey a fost cel care s-a apropiat cel mai mult de relaţia ideală. A iubit-o peste 30 de ani şi chiar dacă ea nu i-a răspuns cu aceeaşi pasiune, alianţa lor a susţinut-o de la vârsta de 31 de ani până la moarte. Făceau o echipă magnifică“, conchide biografa reginei Maria, Hannah Pakula, în „Ultima romantică“.
Boyle, rivalul care l-a detronat pentru o vreme pe Ştirbey
Singurul episod care a tulburat legătura Mariei cu Barbu Ştirbey a fost apariţia colonelului Joseph Boyle (foto dedesubt, alături de regina Maria şi de principesa Ileana, la Bicaz - sursa mywpla.ca), căutătorul de aur din Canada care lucra pentru Serviciile Secrete britanice. Trimis de Aliaţi ca sprijin pentru conducerea României în timpul Primului Război Mondial, Boyle a acţionat ca un înger păzitor în timpurile cele mai grele pentru monarhie şi pentru ţară. A salvat prizonieri români din mâinile bolşevicilor, a recuperat o parte din tezaurul reţinut de ruşi, a convins bolşevicii să încheie tratatul de pace cu România şi l-a determinat pe fiul rătăcitor Carol al II-lea să renunţe la Zizi Lambrino şi să-şi reia îndatoririle regale.
Spre deosebire de rafinatul Ştirbey, Boyle întruchipa forţa brută, nestăvilită, căreia i se înclina şi soarta potrivnică. Anii în care Joe Boyle s-a aflat în preajma familiei regale au fost cei în care Barbu Ştirbey a suferit crunt, decăzut din postura de favorit al reginei.
Ministrul de Interne Constantin Argetoianu avea să relateze în cartea sa „Pentru cei de mâine…“ un episod din vara anului 1920, citat de istoricul Ioan Scurtu în cartea sa „Ferdinand I“ (Editura Enciclopedica, 2004). „Fiind chemat la Palatul Cotroceni, l-am găsit pe Barbu Ştirbey care se plimba pe coridor: «De azi dimineaţă sunt aici şi o rog să mă primească şi nu vrea... A luat ceaiul cu Boyle, a ieşit apoi călare cu Boyle, s-a închis după asta cu Boyle şi acum e cu Boyle... Pe mine nu vrea să mă vad㻓, se plângea Ştirbey, eternul amant.
Adulterul, surprins în fapt
Când a pătruns în iatac, la chemarea reginei, Argetoianu a apucat să vadă silueta canadianului strecurându-se pe uşa din spate. Maria era toată îmbujorată, cu respiraţia întretăiată şi cu ţinuta sumară în dezordine. „Scăpată din braţele amorului“, constata ministrul care s-a făcut că nu observă nimic şi i-a sărutat mâna în modul cel mai ceremonios cu putinţă. Regina îl poftise să-i vorbească despre nişte afaceri cu petrol ale lui Boyle.
Dar după rezolvarea situaţiei lui Carol al II-lea cu Zizi Lambrino, care punea capăt – pentru moment – crizei dinastice, în 1921, canadianul a trebuit să părăsească România, pentru că misiunea lui pe lângă casa regală se încheiase. Maria a fost cea care i-a transmis acest lucru. Omniprezenţa lui Boyle şi influenţa lui crescândă erau văzute ca un nou punct vulnerabil al monarhiei, în ciuda serviciilor nepreţuite aduse de el.
„Erau hotărâţi să mi-l ia (n.r. – Regele Ferdinand şi sfătuitorii săi). Am luptat din greu, însă în cele din urmă a trebuit să cedez“, scria Regina Maria în jurnalul său.
Pe de altă parte, suverana voia să încheie dilema sentimentală, fiind sfâşiată între cei doi bărbaţi de care avea nevoie: Barbu Ştirbey şi Joseph Boyle. „Doi oameni loiali, două afecţiuni. Îmi era insuportabil să rănesc pe cineva şi cu toate acestea îi răneam pe amândoi, iar eu mă chinuiam cel mai mult“, recunoştea ea.
Regina l-ar fi vrut pe Boyle consilierul lui Ferdinand, dar acesta făcea echipă mai bună cu rafinatul Ştirbey, care îşi recapătă astfel poziţia privilegiată în inima reginei.
Prinţul Ştirbey, descris de urmaşi
Pe site-ul stirbey.com al Podgoriei Ştirbey de la Drăgăşani, afacere preluată de o strănepoată, Ileana Kripp-Costinescu, prinţul Barbu Alexandru Ştirbey (1873-1946) este descris ca una dintre cele mai importante personalităţi ale României în prima jumătate a secolului al XX-lea. Ileana este nepoata fiicei celei mari a lui Barbu, Maria.
Barbu Ştirbey şi Nadeja Bibescu Ştirbey Sursa Arhivele Naţionale ale României / Oana Marinache
„Influenţa lui Ştirbey se arăta în politică - era consilierul principal al regilor Carol I şi Ferdinand, precum şi în economie - era administrator al Domeniilor Coroanei şi preşedinte al mai multor întreprinderi industriale şi bancare. Prinţul şi-a transformat moşiile lui din Buftea (Ilfov), Ştirbey (astăzi Iancu Jianu, Olt), Galicea Mare (Dolj) şi Oneşti într-un conglomerat agricol aducător de profituri, prin investiţii în prelucrarea produselor agricole. La Buftea a înfiinţat prima fabrică de conserve din ţară. În pivniţa imensă ce se găsea sub Palatul Ştirbey din Bucureşti se învecheau vinurile din domeniile lui.
Promova printr-un marke- ting modern produsele proprii sub numele Ştirbey, care devenise sinonim cu calitate desăvârşită. La începutul secolului al XX-lea, după distrugerea viilor prin filoxeră, prinţul Barbu Ştirbey era proprietarul celei mai mari pepiniere din ţară, unde se altoiau preponderent soiuri autohtone, pe care le promova împotriva tendinţelor de răspândire a soiurilor internaţionale din străinătate“, scriu urmaşii săi.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
