Iarna furată de sărăcie
0Satul lui nu are nimic idilic. Creangă ar fi rămas doar un Ion dacă s-ar fi născut în acest sat, iar condeiul lui Coşbuc ar fi amuţit pe hârtie.
Visa că mănâncă lapte covăsit cu o bucată mare de cozonac aburind.
Frigul din casă l-a făcut să-şi deschidă ochii. A întins puţin piciorul,
însă s-a cutremurat. Era frig. Prin ferestra prăfuită, la colţul căreia
se întindea casa unui păianjen, a văzut doar alb. Ceea ce ar fi trebuit
să fie o binecuvântare era doar o pacoste.
Şi-a trăit viaţa la ţară, acolo unde nu-ţi dă nimeni zăpada din faţa
curţii, aşa cum a văzut că se întâmplă în oraş. La el, noroiul urcă
până-n tindă şi nu iese afară decât odată cu velinţa. Aşa cum nici
sărăcia nu pleacă din coliba sa.
Satul lui nu are nimic idilic. Creangă ar fi rămas doar un Ion dacă s-ar
fi născut în acest sat, iar condeiul lui Coşbuc ar fi amuţit pe hârtie.
În satul lui e veşnic sărăcie. Copiii sunt întotdeauna flămânzi. Banii
pe alocaţii se beau în cârciumi. Acolo se fac şi se desfac partide, se
împart voturi şi se înjură Guvernul. „Auzi, cică să dăm noi zăpada cu
lopata! Da de ce mai avem jandarmi şi armată?“, se lamentează colegii de
pahar, în timp ce dă pe gât ultima înghiţitură de cocleală vânătă pe
care vânzătoarea i-a vândut-o drept ţuică. Nici când au fost inundaţii
nu a mişcat un deget. Nevasta-sa a rămas cu tot greul, iar el şi-a
înecat amarul la cârciumă.
Acu n-o să mai scape de văicărelile ei şi o să trebuiască să dea zăpada
din tindă. Fără nicio vlagă pune mâna pe lopată şi face loc de trecere
în curte. Urcă şi în pod să înlăture zăpada pe care viscolul a vârât-o
în toate crăpăturile.
Lopta se loveşte de nişte cărţi vechi. Iniţial, a vrut să le arunce. O
filă desprinsă dintr-un caiet i-a făcut să-i tresară inima. Era o coală
dictando, un scris îngrijit, de copil. Literele aveau răsuciri şi
rotunjiri ca în Abecedar. „Iarna pe uliţă“ scria băiatul cârn în urmă cu
două decenii. Dintr-o dată, satul a căpătat culoarea copilăriei. Uliţa
nu mai e drumul până la crâşmă, ci locul unde te dai cu sania până când
totul se învârte în jurul tău ca într-un carusel.
Şi pentru el iarna a venit în clinchet de zurgălăi, a sunat a colinde şi
a mirosit a mere coapte. Iarna era o sărbătoare, nu un prilej de
vaiete.
Băiatul care a caligrafiat „Iarna pe uliţă“ nu mai este. A murit atunci
când a ridicat peniţa de pe hârtie şi când a visat să mai spere. Când
şi-a încuiat copilăria în pod.
Amintiri nu are decât prezentul. Un prezent trist, în care visele nu mai au loc.