Jurnalul emoţionant al Annei Frank, care a murit de tifos în lagăr: „Mi-e foarte teamă că vom fi descoperiţi şi apoi împuşcaţi“
0
Annelies Marie „Anne” Frank (1929 - 1945) a fost o evreică germană, arestată şi deportată cu ultimul transport spre Auschwitz, unde a murit de tifos. Cât timp a stat ascunsă în Amsterdam, ea a scris un jurnal care reprezintă un document istoric al Holocaustului.
Otto Frank şi Edith Frank au avut două fiice: Anna şi Margot, mai mare cu trei ani. După ce naziştii au venit la putere în Germania, Otto Frank s-a hotărât să deschidă o filială a firmei pe care o avea, „Opekta”, la Amsterdam, în Olanda.
În mai 1940 Olanda a fost ocupată de Germania nazistă. La început naziştii au fost mai puţin agresivi faţă de evreii din Olanda, dar acest lucru nu a durat mult timp. Legi antisemite au fost decretate una după alta.
La 12 iunie 1942, cu ocazia aniversării vârstei de 13 ani, Anne a primit un jurnal cu carouri alb-roşii, cu cheie. În el, făcea confidenţe unei prietene imaginare, Kitty, pe teme de religie, dragoste şi sexualitate.
Tatăl ei a amenajat o ascunzătoare în locuinţa din Prinsengracht 263, a cărei intrare era camuflată cu o bibliotecă. Pe data de 4 august 1944, naziştii au venit la locuinţa din Prinsengracht după ce cineva îi trădase sunând Gestapo-ul. La 2 septembrie 1944, familia Frank a fost anunţată că va fi trimisă la Auschwitz. Pe 3 septembrie 1944 a plecat ultimul tren spre Auschwitz, plin cu peste 1.000 de evrei.
Anne împlinise 15 ani cu trei luni înainte de sosirea la Auschwitz, scăpând astfel de o moarte imediată, deoarece 549 de pasageri, inclusiv toţi cei sub vârsta de 15 ani, au fost trimişi direct în camerele de gazare.
Anne, Margot şi Edith Frank au fost trimise la blocul 29 din lagărul de femei Birkenau, unde au stat până pe 28 octombrie 1944, când au fost transferate la lagărul de concentrare Bergen-Belsen.
În martie 1945 a izbucnit în lagăr o epidemie de tifos, care a omorât mii de prizonieri. Printre victime s-au aflat şi Anne şi Margot. La 15 aprilie 1945, trupele britanice au eliberat lagărul de concentrare, conform wikipedia.
Otto Frank a fost singurul care a supravieţuit dintre cei care se ascunseseră în Prinsengracht 263. Ulterior, el a publicat jurnalul fiicei sale. Iată câteva fragmente din Jurnalul Anne Frank.
„Am pus în geantă cele mai absurde lucruri“
„Margot şi cu mine am început să împachetăm strictul necesar în genţile noastre de şcoală. Primul lucru pe care l-am băgat a fost acest caiet cartonat, apoi bigudiuri, batiste, manuale, pieptene, scrisori vechi; gândindu-mă că urmează să ne ascundem, am pus în geantă cele mai absurde lucruri, dar nu regret, pentru că ţin mai mult la amintiri decât la rochii“(8 iulie 1942).
„Mă apasă mai mult decât pot spune gândul că nu putem să ieşim niciodată şi mi-e foarte teamă că vom fi descoperiţi şi apoi împuşcaţi. Bineînţeles că asta-i o perspectivă nu prea plăcută“ (28 septembrie 1942).
„Ascunzătoarea noastră a devenit abia acum o ascunzătoare în adevăratul sens al cuvântului. Domnul Kugler a considerat că-i mai bine să punem în faţa uşii de la intrare o bibliotecă (fiindcă se fac multe perchiziţii pentru descoperirea bicicletelor ascunse), bineînţeles o bibliotecă turnantă, care se deschide ca o uşă“ (21 august 1942).
„Hrana noastră este mizerabilă“
„Astăzi n-am decât veşti sumbre şi deprimante. Numeroşii noştri cunoscuţi evrei sunt arestaţi în grupuri. Gestapoul nu se poartă câtuşi de puţin blând cu aceşti oameni. Sunt transportaţi în vagoane de vite la Westerbork, marele lagăr pentru evrei din Drenthe“ (9 octombrie 1942).
„Hrana noastră este mizerabilă. Mic dejun cu pâine uscată şi surogat de cafea. Masa de seară, de paisprezece zile: spanac cu salată. Cartofi de douăzeci de centimetri lungime, cu gust dulceag şi putred. Cine vrea să slăbească să vină să stea în Anexă! Cei de sus se văicăresc de mama focului, noi n-o luăm aşa în tragic“ (27 aprilie 1943).
„În fiecare zi iau pastile cu valeriană împotriva fricii şi a depresiei“
„În fiecare zi iau pastile cu valeriană împotriva fricii şi a depresiei, dar asta nu mă fereşte de o dispoziţie şi mai jalnică ziua următoare. Un hohot de râs pe cinste ar ajuta mai mult decât zece pastile cu valeriană, dar noi aproape că am uitat să râdem. Uneori mi-e teamă să nu-mi înţepenească faţa şi să-mi apară cute în jurul gurii de-atâta seriozitate. Nici pentru ceilalţi lucrurile nu stau mai bine; toţi au presimţiri negre, temându-se de marea teroare care se cheamă iarnă“ (16 septembrie 1943).
„Să ştiu că sunt lberă – iată de ce mi-e dor“
„Crede-mă, când stai închis un an şi jumătate, se poate întâmpla ca în anumite zile să-ţi fie de ajuns. Şi asta dincolo de orice îndreptăţire sau recunoştinţă; sentimentele nu pot fi alungate. Să merg cu bicicleta, să dansez, să fluier, să văd lumea, să mă simt tânără, să ştiu că sunt liberă – iată de ce mi-e dor. Şi totuşi nu trebuie s-o arăt, căci, închipuie-ţi, dacă toţi opt am începe să ne plângem sau să afişăm nişte feţe nemulţumite, unde ar duce asta?“ (24 decembrie 1943).
„Mi-e teamă că toţi cei care mă cunosc aşa cum sunt vor descoperi mereu că am o altă latură, mai frumoasă şi mai bună. Mi-e teamă că vor râde de mine, crezându-mă ridiculă, sentimentală, şi nu mă vor lua în serios“ (1 august 1944)
Vă mai recomandăm:
FOTO Mărturii din infern. Viaţa lui Sady Herşcovici, dat afară de la şcoală pentru că era evreu, apoi trimis în lagăr şi la construirea CanaluluiSupravieţuitorii pogromului din 1941 revin la Iaşi
Victimele pogromului din 1941, înhumate cu rabini (FOTO şi VIDEO)
Se încarcă comentariile...
