Jurnalul unui medic psihiatru. Cum decurge o zi obişnuită de lucru într-un ospiciu: pacienţi violenţi şi imobilizaţi, părinţi abandonaţi de Sărbători
0Un medic psihiatru cu experienţă a dezvăluit cum decurge o zi obişnuită de lucru într-o secţie de specialitate. Cazurile, reacţiile, situaţiile grave şi impasurile sunt relatate într-un jurnal intitulat „raport de gardă“.
Un cunoscut medic psihiatru a postat pe contul său de Facebook jurnalul unei zile de muncă. Dr. Diana Cîrjaliu-Meliu este specialist în cadrul secţiei de Psihiatrie de la Palazu Mare, ce aparţine de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa. Doctoriţa a fost şef de secţie câţiva ani.
Redăm „raportul de gardă“ povestit de medicul Diana Cîrjaliu-Meliu (foto în text), întocmai cum l-a postat public:
Raport de gardă din 26/27 decembrie 2017
Secţia Psihiatrie
Ora 8
Asistentele mă salută în fugă, nu ştiu încotro să-şi îndrepte întâi atenţia. Câţiva deja stau lipiţi de uşile grele de fier şi cer ţigări. Când mă văd, schimbă registrul. „Eu când mă externez?” Fac vizită în sectorul de urgenţe. Azi sunt mai agitate femeile, aşa că intru la ele.
Aura. Mă strigă pe nume şi se repede în fugă la mine, apucându-mă strâns de braţ. Îşi dă ochii peste cap, să mă convingă că are distonie acută, că să-i reduc doză de neuroleptic. Îi spun s-o lase baltă şi renunţă (ideea de a plafona privirea i-a venit abia când era lângă mine). „Diana, tu eşti fată bună, zi-le la scârbele astea să nu mă mai lege. Jigodiilor!”, le strigă asistentelor, în timp ce ele invită pacientele să intre în saloane pentru tratament. Asistentele sunt obişnuite cu insultele. Psihiatrii sunt vinovaţi că au dat un nume bolii fiecăruia, asistentele că le dau pastile, infirmierele - că le leagă.
Aura e agitată şi incoerentă. S-a trezit la 4 dimineaţa şi de atunci trage de uşi, înjură şi blesteamă. E în secţie deja de o săptămână şi are prescrise numai două jumătăţi de pastilă pe zi. Ce, nu e medic de gardă să-i suplimenteze la nevoie? Nevoia este de 6 fiole şi 6 tablete şi asta se întâmplă zilnic. A avut vreo 30 de internări în ultimii opt ani, de când e bolnavă. Pleacă din spital, perfect remisă în vreo două luni, nu ia absolut niciun tratament acasă, face fenomene de rebound şi se decompensează în maxim două luni, mai psihotică şi mai agitată ca înainte. Nu s-a înţeles niciodată cu mama ei, părinţii sunt divorţaţi şi tatăl e departe. Are un iubit care a răpit-o din spital de mai multe ori, un mare psihopat care venea noaptea beat, în uniformă de serviciu, ca să impresioneze portarul şi să poată intra. După fiecare externare, Aura fugea la el. Nu-i dădea tratament, că nu voia sedată, dar când se decompensa chema chiar el ambulanţă. Acum 6 luni a început şi el să se interneze, pentru probleme legate de alcool şi nu au cerut niciodată să se vadă în timpul spitalizării.
Le văd întâi pe bătrâne. Dacă sunt sărbători, secţia e plină de demenţi. Românii îşi internează mamele, ca să poată petrece în linişte. Nu taţii, pentru că nu mai sunt; femeile sunt mai longevive. Şi-au îngropat soţii şi le-a venit rândul să fie îngropate într-o secţie de psihiatrie. Aparţinătorii mint că acasă sunt agitate etc, etc, apoi vezi că abia se pot ridica în şezut şi nu scot o vorbă. Poate vor fi luate după ce trece urgia sărbătorilor, dar nu se ştie.
Fiii îşi dau uneori numere false de telefon, ca să nu poată fi contactaţi. Alteori spun de la început că nu mai au nevoie de ele şi statul poate face ce vrea cu ele. Iar statul nu vrea nimic de la persoanele care nu pot plăti impozite. Acum trei ani, un doctor şi-a internat tatăl, că el mai era în viaţă. Mai avea un frate la Bucureşti, dar niciunul nu putea să aibă grijă de el, şi nici nu voiau, pentru că fusese un tată rău şi alcoolic. Urma să-i găsească un loc la azil în două săptămâni. Bătrânul nu avea pensie şi fiii ar fi trebuit să-i plătească asigurările de sănătate, ca să poată fi internat. Doctorul nu a mai răspuns la telefon. A apărut după o lună, ca să-i aducă un pachet de pamperşi şi a spus că nu are bani de asigurare. Costă 40 lei pe lună. În 7 luni, asistenţa socială i-a găsit un loc la azil. După ce a primit acasă decontul spitalizării, vreo 300 milioane, doctoraşul a început să vină zilnic, ca să scape de obligaţia de plată a spitalizării.
Niculina e cuminte şi tăcută. Ieri a dat foc mansardei unei clădiri istorice, în care locuia cu chirie. E singură şi schizofrenă, dar, mai mult ca orice, alcoolică. Când a izbucnit incendiul, era beată. Bulevardul a fost blocat de maşinile de Poliţie şi de Pompieri. Niculina habar nu are ce s-a întâmplat şi repetă stereotip „eu doar am ieşit că era fum“, iar noi aflăm din ziare că agresa zilnic vecinii, urlă beată pe scări, le ciocănea în uşi şi le mâzgălea uşile cu vopsea. O ştim de 20 de ani. Are o familie pe undeva prin ţară.
Doamna M. mă întreabă pentru a zecea oară dacă se poate externa. Deşi ştiu răspunsul, o întreb şi eu pentru a zecea oară dacă se poate descurca singură. „Sora mea e plecată la copiii ei, depind de ea, cred că se întoarce după sarbatori“. Are o privire senină şi nu mai îndrăznesc să o întreb de fiu. Mi-e teamă să nu-mi spună iar că zace pe o masă de piatră pentru că ea nu are bani să-l ridice şi să-l îngroape. De 4 luni merge zilnic la morgă şi revendică trupul fiului, pînă când se termină programul şi aia o trimit acasă. Fiul e navigator, sănătos şi în voiaj şi de patru luni o sună zilnic, să o liniştească. Chestia asta nu a făcut decât s-o convingă că cineva a reuşit, cu mijloace tehnice moderne, să-i reproducă întocmai vocea. E de 40 de zile în spital şi e bine. La internare era catatonică, caşectică şi cu idei delirante de ruină. Între timp s-a îngrăşat şi viitoarea noră, care i-a adus vopsea de păr, a întinerit-o cu 10 ani. De doi ani, de când i-a murit soţul, locuieşte şi ea singură. Sora şi mama stau în alte judeţe, iar fiul vine acasă abia pe 15 ianuarie. I-a spus chiar ei, dar încă nu crede, nu ştie cine i-a spus minciuna asta la telefon, ca să o consoleze, deşi vocea a imitat-o bine. „Daca plec din spital, voi face ce am făcut şi pînă acum...voi merge acolo, măcar să mă lase să-l văd.” Clar, nu-i fac externarea.
Dna. V a apărut ieri în secţie. Pare singură pe lume, plină de echimoze şi are o demenţă în stadiu avansat. Vecinii s-au săturat de ţipetele ei şi au chemat ambulanţa. Nu pricepe ce şi cum, doar încearcă cu dexteritate să se extragă din patul cu apărătoarele laterale ridicate. Va trebui să o contenţionez de o mână, să nu mai cadă. Nu se ştie ce rudă se iveşte şi ne acuza că le-am bătut multiubita mătuşă (asta e un laitmotiv în psihiatrie, la fel ca acela că personalul psihiatric trebuie să reacţioneze cu vorba bună când primeşte picioare în burtă sau pumni în faţă). La dna. D vine fiica. Fără să salute personalul, intră val-vârtej în sectorul de urgente şi informează categoric că a venit să o externeze. Ştie că în zilele de sărbătoare nu se fac externări şi infirmierele glumesc între ele că a venit să-i facă de 40 de zile. Au fost de fapt 45 de zile de spitalizare, timp în care nu a trecut niciodată pe la mama ei şi nu a lăsat vreun număr de telefon ca să poată fi contactat. A fost şi ea internată, pentru că face pe dracul în patru că să-şi menţină certificatul de handicap. Pretinde că face crize epileptice şi e în stare să te strângă de gât dacă-i spui că le descrie mai degrabă ca pe crize isterice. Dar şi-a obţinut certificatul şi ţine cu dinţii de el. Mă conformez urgent şi fac formele de externare, bucuroasă că s-a eliberat un pat. Sărbătorile abia încep!
Urgenţă!!!! Ambulanţă şi poliţia aduc un bătrân de 80 de ani. Alt dement? Îl aştept să vină de la WC, cugetând că e neplăcut să ai adenom de prostată. Surpriză! Moşul e verde şi sarcastic. „Să va fie ruşine că aveţi aşa o mizerie de WC!”. Ieri a băut 2 litri de vin şi azi a început dimineaţa cu coniac. A încercat să-şi omoare soţia, aşezându-se cu fundul pe faţa ei, ca să o sufoce, apoi şi-a bătut şi fiica cu handicap. Trăzneşte a alcool, e logoreic, sfătos, grandoman. A fost şofer profesionist şi răspunde în răspăr la orice. „Aveţi probe?”, îi întreabă pe poliţişti. „E cuvântul ei împotriva cuvântului meu. Eu am probe! E o căţea!” şi ne arată degetul mijlociu de la mâna dreaptă zdrobit de uşa împinsă de soţie după ce a reuşit să scape.
Începe o discuţie interminabilă şi ilogică despre formularul de consimţământ la internare, unde ţine morţiş să semneze la rubrica ce aparţine reprezentantului legal şi povesteşte pilduitor despre vremea când era „un puştan de 50 de ani şi nu ştia de nici unele”. Se uită sugestiv la noi, să vadă dacă am priceput că ne face proşti. Nu urmează niciun tratament, nu are probleme cu inimă sau cu altele. Îi prescriu un Rivotril şi o loveşte pe asistentă peste mâini când i-l întinde. Îl informez că dacă nu acceptă pastila va fi injectat. Înjură şi dă să iasă din sector, îmbrâncind pe toată lumea.
Chem paza şi îl legăm; e nevoie de 5 oameni, muşca şi zgârie cu unghiile. Fix atunci apare fiica, cea care apelase la 112 pentru a o salvă pe mamă. Iniţial se şochează şi are un prim impuls de a-i sări în apărare, apoi se retrage. Nu mai vrea să intre la el. Îmi povesteşte cum le-a terorizat de mici, cum le pedepsea pentru orice ţinându-le cîte 4 ore în picioare nemişcate, timp în care le dădea lecţii de viaţă, cum o bătea pe mamă. Acum un an i s-a năzărit că dintre cele trei fiice, numai cea mică, cu handicap, e a lui, iar celelalte două vor trebui să facă teste genetice pentru a le verifica filiaţia, convins că nevastă l-a înşelat în urmă cu 50 de ani. Cu restul lumii se poartă normal. „S-a purtat bine în faţă poliţiştilor, nu?” Din salon se aud urletele lui: „Aşa vă purtaţi cu un bătrân bolnav de inimă, nenorociţilor, criminalilor?”. Peste 15 minute urletele încetează. Asta dă de gândit într-o secţie de psihiatrie.
Dorian, cu psihoză indusă de droguri, care stătuse pînă atunci în genunchi, îl dezlegase deja la o mână şi acum muncea la cealaltă. Reluăm contenţia, în timp ce bătrânul reia înjurăturile.
Osman patrulează furibund de la un capăt la altul al salonului. A fost şi el contenţionat acum 3 săptămâni, când a fost internat. L-a adus poliţia din Techirghiol, după ce l-a surprins pe faleză urlând rugăciuni în turceşte, alternate cu <Allah Akbar>. Era îmbrăcat murdar şi dezordonat, cu o geacă subţire de fâş. Au crezut că e vreun bolnav evadat de la centrul de cronici; când au încercat să-l legitimeze, a fugit. Au chemat ajutoare, l-au prins şi l-au dus la secţie. A declarat că e naţionalist islamist şi va omori la întâmplare pe toţi cei care-i ies în cale, aşa că au chemat ambulanţa. La spital nu a mai recunoscut nimic şi s-a prezentat drept ziarist. Făcuse într-adevăr două facultăţi şi publicase odată nişte articole într-un ziar. Acum 15 ani nu şi-a dat nimeni seama că debuta schizofrenia. De atunci s-a inversat pe părinţi, a început să aibă idei de grandoare şi urmărire. S-a mutat la mătuşă, cu care părea să se înţeleagă mai bine, dar după câţiva ani, după ce a bătut-o mai tare că de obicei, l-au lăsat singur în apartament şi mătuşa s-a mutat cu părinţii lui.
A fost internat de 3 ori, în urmă cu 10 ani. Bineînţeles că nu urmează niciun tratament şi e convins că vocile şi zgomotele pe care le aude în casă sunt ale urmăritorilor. „E dreptul meu să mă plimb prin judeţ. În fiecare zi merg în alt oraş. Da, mă urmăresc ăştia de la Statul Islamic; toată lumea ştie că sunt islamist ultranaţionalist, persoană publică şi lider de opinie; sunt următorul preşedinte al comunităţii turco-tătare şi vor să mă coopteze; dar eu nu mă afiliez, a vrut şi securitatea românească şi i-am refuzat; îmi voi chema colegii din presă să demasc abuzurile voastre politice; vă dau în judecată, vă rad de pe faţa pământului!”.
Nu a vrut să se schimbe în pijamale, ca nu i se altereze imaginea publică în momentul în care va organiza conferinţa de presă şi va fi dat pe post. Apoi a declarat greva foamei, care l-a ţinut pînă a două zi, când a venit mama şi i-a adus de mâncare. Mama nu a avut curaj să intre la el decât în a patra zi. Era bucuroasă şi uşurată că s-a întâmplat aşa fel încât să îl aducă poliţia. Ei i-a fost toată viaţă frică, soţul decedase în urmă cu 3 ani, pe fiu nu-l mai văzuse de două luni şi în ultimii 10 ani nu a mai încercat să-l interneze, bucuroasă că o lasă în pace. O sună din când în când că să-i ceară bani şi pentru asta se întâlneau în oraş.
I-am spus că trebuie să-i plătească asigurările de sănătate, ca să poată fi ţinut în spital cât trebuie pentru a se remite şi că, întrucât a refuzat să consimtă la internare, va trebui să demarăm procedura internării nevoluntare. „Cam cât timp înseamnă asta, pentru că eu vreau să-l internaţi definitiv, nouă ne e frică de el, l-aţi văzut de ce e în stare!, dar să ştiţi că eu nu am bani să-i plătesc asigurarea! E bolnav psihic, statul e obligat să îl trateze, el nu poate munci, nu produce bani, e major, de ce să fiu eu obligată să-i plătesc?”.
Se făcea că nu pricepe că decontarea de către Casa de Asigurări, inclusiv a serviciilor spitaliceşti acordate bolnavilor psihic, se face numai pentru o persoană asigurată şi că în caz contrar va trebui să-l externez în câteva zile. O zi de spitalizare costă peste 500 ron şi va trebui să stea peste o lună. A părut că acceptă într-un final şi a plecat nemulţumită de celelalte informaţii pe care i le-am oferit cu forţa, şi anume că întocmirea certificatului de handicap, punerea sub interdicţie, instituirea tutelei şi instituţionalizarea într-un centru de boli psihice cronice sunt demersuri personale şi în niciun caz nu intră în atribuţiile, drepturile sau posibilităţile noastre, ale secţiei de psihiatrie. De atunci a mai venit de două ori, refuzând să-i aducă ţigările pe care el le tot cere („nu am bani, lasă-te de fumat dacă tot eşti aici!”) şi să-i plătească asigurările. Când este întrebată, răspunde tăios: „De ce să plătesc, oricum nu văd nicio ameliorare! Mai bine-i era pe stradă!”
La ora 11, Osman ia un scaun din sală de mese şi sparge geamul de la oficiul alimentar, în semn de protest. Are 1,85 m şi 120 de kilograme şi refuză tabletele, sub pretextul că e în greva foamei. Ca să-l injectăm, trebuie să chemăm de fiecare dată serviciul ZIP şi să-l contenţionăm. Acum este internat prin hotărâre judecătorească, dar asta nu rezolvă şi problema administrării medicaţiei.
Ora 13. Urgenţă. Ambulanţa şi Poliţia aduc un tânăr de pe stradă, de prin zonă peninsulară. Locatarii i-au chemat, pentru că trei tineri drogaţi se manifestau zgomotos. La sosirea echipajelor, doi au fugit pe plajă, unul, mai ameţit, a rămas. Nu s-a opus şi e cooperant şi acum. E numai piele şi oase, cu nişte haine îmbibate de noroi şi se scarpină continuu. E drăguţ şi slinos, cu nişte plete lungi căzute pe ochi. Îl pun să-şi ridice cămaşa şi când ne apropiem ne îngrozim. Boschetari am internat toată viaţă, dar aşa ceva nicicând nu am văzut. Nu e un centimetru din hainele lui neacoperit de păduchi graşi şi mişcători, iar bustul e plin de leziuni de grataj, vechi şi noi. Noroc că e cooperant.
L-am dus la baie, s-a dezbrăcat acolo şi a făcut duş. Hainele i le-am ars în curte (poate ne spune că erau de firmă şi ni le impută!). Îi dăm să mănânce şi apoi ne spune povestea. S-a întors de o lună din Anglia (unde, bineînţeles că s-a dus să muncească!!!). De fapt, l-au expulzat şi, ca să nu-l aresteze, pentru că nu avea acte şi consumă droguri, l-au urcat şi în avion. Era din Târgu Mureş, dar, de ruşinea mamei, a hotărât să se oprească la Bucureşti, apoi a ales Constanţa. Nu a mai luat legătura cu mama de un an; îşi imaginează că ea e disperată, pentru că îl iubeşte şi e singurul copil. Părinţii sunt divorţaţi. Tatăl munceşte de ceva ani în Anglia şi el şi-a imaginat că, dacă merge la el, va munci cu el. Nu a fost aşa şi nu prea vrea să vorbească despre asta. A ajuns repede pe drumuri. Îi este ruşine să mai dea ochii cu mama; nu ştie sau nu vrea să ne spună numărul ei de telefon, dar ne spune numele şi adresa. Sun la poliţia municipală Târgu Mureş şi îi rog să-i caute mama şi să-i dea informaţiile necesare şi numărul de telefon al spitalului. În 10 minute ne sună mama, plângând în hohote (de fericire). Era deja în taxi, spre autogară, ca să ia primul microbuz spre Constanţa. Am reuşit să o liniştesc. Era prea târziu să cer să-i aducă şi haine.
Albert plânge şi bravează: „E interesant să stai pe străzi şi să cunoşti viaţa!”. Are 21 de ani.
Masa de prânz. Oficiantele intră în sectoarele de urgenţă cu cărucioarele cu farfurii. Liliana prinde uşa deschisă şi ţâşneşte. Aleargă repede pentru cât de grasă e. E prinsă aproape de poartă şi adusă în sector. Nu se opune, măcar a încercat! Încearcă şi ea figura cu criză oculogiră distonică, doar e pacientă veche. Îmi cere voie afară, „că doar aerul curat o calmează!”. „Nu suntem la grădiniţă!”. Mai mult de o săptămână-două nu stă acasă. Anul ăsta a fost internată de vreo 6 ori. Şi ea are un tratament subdozat şi e permanent agitată. Face parte din clientela fidelă a secţiei.
După masă şi tratamentul de prânz, lumea s-a mai liniştit.
În cursul nopţii s-au internat numai doi alcoolici, unul în sevraj necomplicat, altul în delirium. Va intră şi primul în delirium, pentru că acasă a avut două crize de epilepsie alcoolica. A avut noroc că nu a murit.
Nu au fost evenimente deosebite.
Personalul a fost prezent conform graficului.
27 decembrie 2017
CMD“
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
