Mădălin Hodor, despre turnătorii din comunism: „În anii '70 - '80, dacă aveai angajament, dosar de reţea şi lucrai cu Securitatea, erai clar colaborator“
0
Nume sonore care au avut angajamente de colaborare cu Securitatea au primit decizii de necolaborare cu fosta poliţie politică, deşi ei au susţinut sistemul opresiv.
Conform legii, dacă prin conţinutul notelor informative nu au denunţat activităţi sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi nu au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cei care a făcut pact cu Diavolul sunt albiţi.
Miron Cozma, Marian Munteanu, IPS Teodosie sunt doar trei cazuri de persoane care, deşi au avut dosar de reţea, nu sunt consideraţi colaboratori ai fostei Securităţi.
Miron Cozma, liderul minerilor din Valea Jiului în anii ’90, a fost, pentru mai bine de 6 ani, sursa „Paul” a Securităţii, scriind mai multe note informative. Racolarea lui Miron Cozma s-a făcut la doar o lună după ce minerii din Valea Jiului s-au revoltat împotriva înăspririi condiţiilor de muncă şi de viaţă, grevă care a avut loc între 1 şi 3 august 1977 şi care a fost considerată cea mai amplă mişcare de protest a ortacilor din istoria României comuniste.
Pentru a preîntâmpina astfel de acţiuni potrivnice, CNSAS, sesizat de organizaţia Forţa Civică, a studiat dosarul lui Cozma, eliberând o adeverinţă în care se arată că fostul lider al minerilor a „furnizat informaţii Securităţii”, în calitate de sursa „Paul”, fără a i se putea atribui calitatea de colaborator.
Pe vremea când era asistent teolog la Institutul Teologic Ortodox din Bucureşti, ÎPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, a fost chemat la sediul Miliţiei, unde a fost convins să semneze, în septembrie 1987, un acord de colaborare cu fosta Securitate, având numele de cod „Mache“.
Angajamentul a fost scris pe data de 29 septembrie 1987, pe o foaie ruptă dintr-un caiet de matematică. Iată conţinutul lui: „Subsemnatul Petrescu Macedon, fiul lui Pricopie şi al Elisabetei, născut la 12 decembrie 1955 în localitatea Vatra-Dornei, judeţul Suceava, mă angajez să nu divulg faţă de nimeni faptul că am fost de acord cu organele de Securitate privind colaborarea cu acestea în problemele de interes major ale statului nostru“.
Marian Munteanu a fost recrutat de Securitate în 28 martie 1988, în vremea în care era student în anul I la Facultatea de Filologie, în cadrul Universităţii Bucureşti, fiind ales şi liderul Asociaţiei Studenţilor Comunişti. Rolul său era să furnizeze, în primul rând, informaţii despre un lector portughez, bănuit de securişti că era spion al serviciilor secrete portugheze, care îi era atât profesor, cât şi prieten.
În notele sale informative, Munteanu a scris, însă, aşa cum îi cereau aghiotanţii Securităţii, şi informaţii despre alţi profesori şi studenţi de la Facultatea de Filologie care intrau în contact cu lectorul portughez J.F.P, denumit de securişti obiectivul ”Jean”.
Pactul lui Munteanu cu Securitatea a încetat în 3 martie 1989, după ce profesorul portughez a părăsit România, astfel că securiştii nu mai aveau nevoie de sursa „Ioan”.
Apărarea clasică a turnătorilor
Istoricul Mădălin Hodor spune că partea cea mai dificilă este să dovedeşti consecinţele acelor note informative, adică în momentul în care vrei să constaţi calitatea de colaborator să găseşti inclusiv efectele pe care le-au avut informaţiile asupra persoanelor care au fost afectate şi pentru asta trebuie să cauţi amănunte în alte dosare, mai precis în dosarele celor care au fost urmăriţi. „Şi aici este o mare problemă. Multe dintre notele informative date despre persoană conţin la subsol nota ofiţerului de Securitate unde acesta spune cum se exploatează informaţia. Foarte rar sunt scrise date de care să te poţi lega: «Ne interesează comentariile politice lui X sau Y» sau «Vom lua măsuri în urma notei». Chiar şi în situaţia în care ar scrie aşa ceva, în instanţă se spune: «Bine, bine, dar asta este e o chestie pe care o făcea ofiţerul, nu înseamnă că s-a şi întâmplat aşa, eu nici nu ştiam ce făceau ofiţerii cu notele informative, eu nu am vătămat pe nimeni». Asta este apărarea clasică“, spune istoricul.
„Informaţiile date de colaboratori nu erau de tip benign“
Mădălin Hodor este de părere că nu există informaţii de tip benign pe care le dădea informatorul. „Unii zic, de exemplu: «Am dat o notă în care scriam că X e un băiat bun, la ora cinci se duce acasă cu soţia, asta nu e informaţie care-i restrânge libertăţile sau care are caracter politic», numai că, în activitatea pe care orice Poliţie Politică o desfăşoară, orice informaţie este folosită în scopul în care este cerută: de a-l urmări pe respectivul, de a-i limita libertăţile. Dacă respectivul este în atenţia Securităţii, o informaţie de genul acesta, aparent banală, i-o trânteşte ofiţerul de Securitate în timpul confruntării: «Haide că ştim tot despre tine: ştim că la ora 5 ajungi acasă, ştim că bei»... şi îl presează să spună mai multe, îi dau de înţeles că ştiu mai multe. Şi nu mai este o informaţie benignă. Nu e un schimb între două persoane, ci îi oferi informaţii despre o anumită persoană, iar acele cu date îl poţi şantaja sau intimida“.
Pe de altă parte, cel care semna un angajament de colaborare beneficia anumite chestii: putea fi avansat, puteau pleca în străinătate sau primea o locuinţă cu mai multe camere.
„În anii '70 – '80, Securitatea nu mai racola colaboratori pe bază de teroare şi de constrângere“
Mulţi colaboratori, spune istoricul, se disculpă spunând că au fost presaţi într-un fel sau altul să semneze angajamentele sau să dea note informative. „Este total fals. În anii '70 – '80, Securitatea nu mai racola colaboratori pe bază de teroare şi de constrângere, întrucât constatase că genul acesta de recrutări nu mai erau utile. Cei care semnau fiind constrânşi nu prea erau surse bune. Mai recrutau pe bază de şantaj doar în situaţia în care efectiv nu aveau alte posibilităţi, deci ei ajungeau la ameninţare doar în situaţii limită, în ultimă instanţă. Majoritatea erau fie convinşi, fie stimulaţi. Avantajele nu se găsesc întotdeauna la dosar, pentru că nu toţi luau bani, nu toţi semnau chitanţe“, dezvăluie el.
„S-a găsit dovada că dosarul lui Traian Băsescu a fost distrus“
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii câştigă rar în instanţă un proces împotriva unui colaborator întrucât legea facilitează apărarea colaboratorilor. Din punctul de vedere al lui Mădălin Hodor, nu poţi să faci o lege care să acopere toate speţele. „Nu judecăm pauşal, ci de la caz la caz. Pe de altă parte, mie se pare o mare greşeală să emiţi nişte judecăţi pe baza unor chestii strict administrative, mai ales că uneori, şi s-a dovedit lucrul acesta, apar informaţii ulterioare. Cum e cazul Traian Băsescu, care are decizie de necolaborare cu Securitatea, dar ulterior s-a găsit dovada că a existat un dosar, care însă a fost distrus“.
Din punctul lui de vedere, în anii '70 – '80, dacă aveai dosar de reţea, angajament şi lucrai cu Securitatea, erai colaborator. „Dacă vream să găsim scuze, găsim. În momentul în care am publicat în Revista 22 o listă a „colaboratorilor aflaţi în legătura UM 0225”, unitate care se ocupa, înainte de ‘89, de emigraţia românească, printre care se aflau preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, academicianul Dan Berindei, ziariştii Cornel Nistorescu, Mihai Pelinşi Radu Ţeposu, scriitorul Ion Coja, criticul literar Ştefan Cazimir, sociologul Dorel Abraham, istoricii Ioan Chiper şi Ioan Caproşu, filosoful Gheorghe Vlăduţescu, consilierul BNR Adrian Vasilescu sau ambasadorul Anca Diana Radu a ieşit scandal. Eu am spus atunci: există colaborare certă cu Securitatea şi există varii situaţii în care poţi să colaborezi cu Securitatea. Uneori aveai angajament, alteori nu aveai şi erai agent de influenţă. Toţi oamenii care făceau parte din această reţea erau colaboratori“, spune Mădălin Hodor.
Securitatea era o instituţie birocratică. Securiştii nu lucrau după capul lor, nu făceau recrutări la normă, nu luau cartea de telefon şi recrutau. Pe de altă parte, spune el, securiştii erau puţini şi controlul pe care-l exercitau asupra populaţiei se exercita prin intermediul acestor colaboratori. „Ei erau ochii şi urechile Securităţii. Securitatea avea tehnică, dar nu era atât de răspândită pe cât se crede. Colaboratorii le făceau munca. În prezent, observ o manipulare pentru a-i albi pe cei care au semnat angajamente. Mulţi zic: «Vă luaţi de oamenii ăştia care erau forţaţi să semneze angajamente şi nu de securişti». Da, ei erau bestii, dar nici colaboratorii nu erau mai buni. Nu aveau condiţiile din penitenciare unde în schimbul unei note informative puteau să mănânce 500 de grame de pâine mai mult sau să primească medicamente ca să nu moară. Nu îi forţa nimeni. Din ce-am văzut în dosarele lor, majoritatea a avut motive să refuze. Nu a refuzat pentru că voia un loc de muncă mai bun, voia să plece afară, avea ciudă pe colegul de serviciu“, conchide Hodor.
Preşedintele CNSAS: „Fiecare caz e un univers, nu putem să punem un şablon“
Constantin Buchet, preşedintele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, spune că primesc verdict de necolaborare cu Securitatea şi cei care au semnat angajamente pentru că aşa e construită legea. „Trebuie coroborat inteligent, raţional şi obiectiv toate documentele din alte dosare, din alte fonduri. Avem 26 de kilometri de arhivă. Pot să apară conexiuni evaluări, e o muncă continuă“, spune preşedintele CNSAS.
Metodologic, adaugă el, angajamentul nu poţi să-l absolutizezi, ci el trebuie coroborat cu o producţie de note informative. „Trebuie văzut dacă acele informaţii au denunţat activităţi potrivnice regimului totalitar comunist sau au limitat drepturile omului la exprimare, la întrunire, la comunicare, la circulaţie. Fiecare caz e un univers. Nu putem să punem un şablon, trebuie judecat fiecare caz“, este de părere cel care conduce instituţia care administrează dosarele sistemul opresiv comunist din România.
EXCLUSIV Securitatea şi Dosarul „Litoral '77“. Cum au fost spionaţi toţi turiştii români şi străini
Se încarcă comentariile...
