Povestea emoţionantă a nepoatei care şi-a găsit bunicul după 74 de ani: „Voi sunteţi datori să-i căutaţi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mormântul unui soldat luat prizonier la Odessa în anul 1944 a fost găsit de nepoata sa, Alina Boantă, după ce aceasta a scris ambasadorului român la Moscova, Vasile Soare. Bunicul său a murit la infirmerie şi înmormântat în cimitirul lagărului, în oraşul Stalin.

Ion Izmă a fost unul din soldaţii români luaţi prizonieri la Odessa, la 24 august 1944, la o zi după ce Armata Română a întors armele şi s-a alăturat Aliaţilor. De atunci, nimeni n-a mai ştiu nimic de el, până când, recent, nepoata sa a primit un răspuns de la Ambasada României la Moscova. Tânăra a povestit pe Facebook cum a decurs totul: 

„Mi-am găsit bunicul…

Dată de 6 februarie 2018 va rămâne în familia mea că ziua în care a devenit întreagă… O parte din noi, din sufletul nostru, a pribegit în neant timp de 74 de ani. Ani de dor, de întrebări fără răspuns, de speranţe, de dezamăgiri, dar niciodată de uitare…

Bunicul meu, tatăl tatălui meu, a fost unul din soldaţii români luaţi prizonieri la Odessa, la 24 august 1944, la o zi după ce Armata Română a întors armele şi s-a alăturat Aliaţilor. O dată importantă pentru istoria noastră, probabil cea care a avut cel mai mare impact pentru menţinerea României “dodoloate”. Dar nu o dată ce merită sărbătorită, nu atâta timp cât zeci de mii de români au murit acolo şi poate mult mai mulţi au dispărut, majoritatea fiind luaţi prizonieri de către bolşevici.

Cei care au făcut istoria, tineri, copii până la urmă, cei din linia întâi, cei cu armă în mâna, cei care au trăit clipe de neimaginat ani la rândul pe front, cei care au fost taraţi apoi mai rău că nişte animale prin lagărele NKVD, cei duşi în Siberia, cei care au lăsat în urmă părinţi, soţii, fraţi, copii, cei care nu s-au mai întors niciodată, cei peste care nu s-a aşternut doar apăsarea pământului străin, ci şi mult mai greaua Nepăsare… Cu ei cum rămâne?!

Izmă Ion, născut la 1 nov 1914… Numele lui nu e scris pe nici o cruce, însă a fost săpat adânc în sufletul bunicii mele care, rămasă fără soţ la 27 de ani, cu 2 copii mici, a refuzat altă soarta, aşteptându-şi omul până la 92 de ani, când a închis ochii. În sufletul tatălui meu, crescut fără un părinte, care în ziua nunţii lui a început să plângă, strângându-şi socrul în braţe şi spunându-i că în sfârşit are şi el cui să spună tată. Dar şi în sufletul nostru, nepoatele lui, cărora ni s-a transmis acest gol… Acest sentiment că, deşi norocoase fiind cu 3 bunici că în poveşti şi cu nişte părinţi incredibili, totuşi, ne lipseşte ceva…

Am căutat mult să înţeleg şi să aflu ce s-a întâmplat după ce a fost luat prizonier. De asta ştiam, pentru că unul din soldaţii care au luptat alături de el şi care era dintr-un sat vecin a reuşit să fugă şi s-a întors acasă, povestindu-ne că au fost prinşi şi duşi împreună într-un lagăr, dar nu ştia care. Şi că plănuiseră să fugă împreună, dar bunicul era bolnav şi internat la infirmerie, aşa că nu l-au mai luat şi pe el. Astea au fost singurele veşti primite vreodată de familia mea despre el. Până în 6 februarie…

Înainte de Sărbători am scris o scrisoare Ambasadei Române la Moscova adresată Domnului Ambasador Vasile Soare, despre care citisem că este printre puţinii reprezentaţi ai Autorităţilor Române (dacă nu singurul…) care încă mai caută să afle ce s-a întâmplat cu eroii noştri şi să le onoreze memoria. E un fel de Don Quijote din păcate, pentru că o conlucrare între instituţiile ruseşti şi amorţitele şi dezinteresatele instituţii româneşti care ar trebui să se ocupe de asta e că o lupta cu morile de vânt în cele mai multe cazuri.

OMUL asta şi-a asumat personal însă acesta misiune. L-am contactat şi direct printr-un mesaj pe Facebook fără să am, sincer, prea mari speranţe că voi primi un răspuns. Însă surpriză a fost să primesc în aceeaşi zi mesajul de mai jos:

«Sărut mâna. Da, soarta bunicului dvs. e identică cu cea a zecilor de mii de ostaşi români dispăruţi în Est, pe front sau în lagăre, pe care noi îi căutăm şi pe cât posibil îi pomenim. […] Facem ce trebuie Doamna dragă, sunt prea multe destine tragice şi nu putem rămâne pasivi. Toţi au dreptul la memorie. Pentru mine a devenit o problema personală, care nu-mi da pace... că român, creştin şi apoi că diplomat român care trebuie să scoată din uitare această pagină tragică a istoriei. Riscul mare este că acest capitol să rămână în continuare abandonat. Ori eu nu voi permite şi voi continuă eforturile de aflare a cât mai multe date posibil despre eroii României, care au murit cum spuneaţi şi dvs. pt. Ţară, pt. credinţă şi Neam. Voi încerca să aflu ceva despre bunicul dvs. şi va voi ţine la curent. Urmăriţi periodic activitatea noastră. Crăciun cu bine şi An Nou cu şi mai bine. Ambasador Vasile Soare, Moscova, 19.dec.2017».

Nu vreţi să ştiţi cât de mult a însemnat pentru mine faptul că mai există pe lumea asta cineva căruia îi pasă, mai mult, cineva care chiar are posibilitatea să afle ceva. Chiar şi dacă rămâneam numai cu asta şi tot era o realizare!

Însă după 74 de ani întrebările noastre au primit, în sfârşit, răspuns. L-AM GĂSIT!!! Am primit mail de la Ambasada din Moscova cu copia dosarului de arhivă al bunicului meu şi cu toate informaţiile traduse de către oamenii de la Ambasada. Aşa am aflat că a fost dus la un lagăr din Tiraspol după ce a fost luat prizonier şi că pe 12 octombrie 1944 a fost relocat la altul în Doneţk. Din cauza condiţiilor grele de muncă probabil – a lucrat într-o mină de cărbuni – a fost dus la infirmerie în 14 decembrie, unde a şi murit, la 17 decembrie 1944, confirmând astfel informaţiile primite de la camaradul sau întors acasă. Cimitirul lagărului respectiv era amplasat la cca 300 m de ceva uzina din oraş, care pe atunci se chema Stalin. Nu există informaţii despre starea actuală a cimitirului.

image

Am citit mailul în jur de 11:00 seara. Stăteam pe canapea, cu telefonul în mâna, citind şi nevenindu-mi să cred, plângând că proastă, fără să fiu în stare să articulez ceva. Nu ştiu cum să va explic ce am simţit: erau, culmea! lacrimi de fericire, deşi aflasem despre tragicul destin al bunelului meu, de uşurare că adevărul ţinut atâta timp ascuns a ieşit la lumina, de mândrie pentru eroismul străbunului meu, de durere pentru suferinţele lui de-abia aflate dar cel mai important, de Împlinirea că în sfârşit, mi s-a dat înapoi bunicul! Sora mea, care a primit vestea în acelaşi “hal” că şi mine, a zis că “de-abia acum parcă am certitudinea că mai avem încă un bunic”. Iar tatăl meu… tatăl meu… a sintetizat printre lacrimi toată această emoţie: “Deşi este o veste tristă, este totuşi o veste bună…”

Ştiu că e aproape o utopie visul că am putea vreodată să-i repatriem trupul şi să-l îngropăm lângă bunica, în pământul natal, acum e practic imposibil şi să ajungem acolo, la Doneţk, să-i aprindem o lumânare la căpătâi, cel puţin până când nu se termină conflictele din zona. Dar faptul că ştiu, cu precizie de coordinate GPS, că există pe pământul asta un copac, o iarbă, o floare care sunt o parte din mine mă face să mă simt întreagă!

Izmă Ion, născut la 1 nov 1914 în comună Valea-Rea, judeţul Bacău, fiul lui Grigore şi al Matildei, soţul Zamfirei, tatăl Catincăi şi al lui Ioan, bunicul Mioarei, al Ninei, al lui Carmen şi al Alinei… decedat la 17 decembrie 1944 în oraşul Stalin, URSS.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Copii, nepoţi, strănepoţi, căutaţi-va strămoşii dispăruţi, sunt liste publicate pe net cu soldaţi români îngropaţi în toate colţurile Europei! Nu o să primiţi acasă vreodată, că în filmele americane, scrisoare cu dungă neagră! Voi sunteţi datori să-i căutaţi şi să puneţi presiune pe autorităţile plătite din banii voştri să se ocupe de asta! Da, ştiu că o foarte, foarte mică parte din voi veţi şi putea să aflaţi ceva, însă … voi cum puteţi stă aşa, fără măcar să încercaţi?!

Şi nu în ultimul rând, această postare este şi despre ajutorul primit de la acest Domn extraordinar, Excelenţă Să Ambasadorul României la Moscova, Vasile Soare, căruia nu am cuvinte să-i mulţumesc pentru gestul sau şi pentru efortul constant pe care îl face de a-i găşi pe eroii uitaţi şi pierduţi prin fosta URSS. Va dau mai jos un fragment din acelaşi mesaj primit de la Dumnealui:

“[…] acolo unde îi identificăm, după ce cu eforturi le ridicăm mai întâi un monument (celor din lagărele din Rusia, deja le-am ridicat 20 după 2009, iar în Kazahstan primul monument Românesc în memoria prizonierilor Români în URSS eu l-am ridicat în 2003!!!). Apoi, la 25 oct.2015 am amenajat şi inaugurat Primul cimitir al miliarilor Români căzuţi pe front la Stalingrad şi Cotul Donului în ‘42-‘43, pomenindu-i cu preoţi din Ţară!!!). Despre toate acestea puteţi găsi detalii pe pagină mea de FB şi pe site-ul Ambasadei Române la Moscova după 2014. Şi pe www.romaniidinkazahstan.info .”

Vă mai recomandăm:

Aşii aviaţiei române persecutaţi crunt de comunişti. Ion Dobran, eroul dat afară din casă şi trimis la strung de bolşevici

Povestea ultimului supravieţuitor român al Primului Război Mondial. A murit uitat de stat, în cel mai crunt anonimat

Eroul de pe frontul de Est decorat de mareşalul Ion Antonescu. „De trei ori am pus pistolul la tâmplă şi am vrut să mă împuşc“

Poveştile impresionante ale eroinelor în halate albe din spatele frontului: „Am tratat şi români, şi nemţi, şi ruşi“

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite