Povestea exemplară a femeii care a plecat voluntară pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial: „N-am mai putut ajunge acasă“
0
Era o copilă atunci când a lăsat Bucureştiul şi a plecat, ca voluntară, să salveze răniţi pe front. Lecţia sa de viaţă merită ştiută mai ales acum, în timpul pandemiei de coronavirus.
Ana Pâncă, ajunsă la vârsta de 93 de ani, s-a născut într-o aşezare idilică de lângă Târgu Mureş, într-o familie cu mulţi copii. Ea niciodată nu a visat să devină cineva când va fi mare. Lumea ei nu trecea de gospodăria părinţilor. După ce a terminat şapte clase, i-a venit rândul să se îngrijească de animale, dar copila şi-a dorit mai mult pentru viaţa ei şi a plecat cu trenul la Bucureşti, acolo unde muncea o soră mai mare.
Nu s-a temut de necunoscut şi, deşi norii războiului planau asupra României, a dus o viaţă frumoasă. S-a angajat la „doamna Firuţa“, o gospodină perfectă, care avea în „Micul Paris“ o iaurgerie la colţ de stradă. „Făcea mult iaurt. Seara punea laptele fiert la prins şi dimineaţa îl vindea în prăvălia din colţ. Dis de dimineaţă, întindea mese cu feţe de masă frumoase şi oamenii se opreau şi mâncau iaurt cu un corn. Era linişte în Bucureşti atunci...“, retrăieşte femeia anii de odinioară. Dar doamna Firuţa avea şi pensiune, unde veneau zilnic magistraţii să mănânce. Meniul se termina întotdeauna cu un tort de zile mari.
Dar viaţa idilică din Bucureştii de odinioară avea să se termine odată cu războiul. Şi destinul Anei avea să se schimbe. „Eram în Bucureşti când Ardealul a fost ocupat de unguri şi n-am mai putut să ajung acasă“, povesteşte bătrâna care a fost martoră a istoriei. A stat o vreme în Capitală, dar inima şi gândul erau acasă. Şi, împreună cu alţi ardeleni, au găsit o soluţie să se întoarcă în Ardeal. „Ne întâlneam duminica cu toţi ardelenii. Şi împreună am stabilit să ne înscriam ca voluntari pentru Ardeal. Eram eu cu încă o fată şi un văr“, povesteşte ea.
După ce cei aproximativ 100 de tineri au depus jurământul la Bucureşti, au fost trimişi la Alba Iulia, la Cetate, acolo unde s-au făcut repartizările. Ea a nimerit la Ambulanţa nr. 18 din cadrul Diviziei 2 Vânători de Munte. Avea 18 ani.
Prima noapte de război
Aşa a ajuns tânăra Ana Pâncă soră medicală pe Ambulanţa nr. 18, care a ajutat la salvarea oamenilor din zona Ardealului, Ungariei şi Cehoslovaciei în perioada septembrie 1944 – martie 1945. „Noi eram la doi kilometri în spatele frontului şi pregăteam sala de operaţie în sate. Practic, ocupam sala de şcoală sau cămin, localnicii puneau paie pe jos şi la mijloc o masă unde urmau să fie salvaţi oamenii. Dacă răniţii stăteau aici câteva zile, noi le luam temperatura, le aduceam apă sau ce era nevoie. Dacă era cazul, ajutam asistenta sau pe doctor, în timpul operaţiei. Practic, noi eram primul ajutor pe front. După aceea, venea ambulanţa şi îi transporta pe răniţi la spitalul din Oradea“, povesteşte sora de pe front.
Cea mai grea operaţie
O întâmplare avea s-o marcheze toată viaţa sa. „Eram la Someş şi tocai ne cazasem într-o casă mai mare. Atunci, au venit avioanele nemţeşti care s-au lăsat jos, aproape de drum, şi au început să tragă în tot ce trecea pe drum. A fost lovit şi un copil de 12 ani. Oamenii l-au adus la noi, l-au aşezat pe masă şi medicul a spus atunci: «Îi tăiem piciorul» şi îmi zice mie: «Ţine tu piciorul că trebuie operat deasupra genunchiului». Am ţinut piciorul şi după ce a tăiat mi-a rămas mie în mână piciorul. Atunci, m-am albit toată de la mirosul de carne de om şi l-am auzit pe doctor cum a spus: «Scoate-o repede pe Ana afar㻓, povesteşte bătrâna. A fost cea mai grea zi pentru ea, dar nu a renunţat. A fost nevoită să spele feşele şi să le usuce pe gard pentru că nu aveau altele noi. Şi răniţii erau tot mai mulţi şi cu răni tot mai grave.
După ce a scăpat şi de pericolul de a fi luaţi prizonieri, tânăra Ana, împreună cu prietena sa s-au hotărât să se întoarcă acasă. După ce comandantul a fost de acord, a doua zi s-au urcat într-o maşină cu răniţi ce se întorcea la spitalul din Oradea. De aici au luat trenul până acasă.
A ales Bucureştiul
Pentru faptul că s-a oferit voluntară pe front, a primit două pogoane de pământ. Dar a ales Bucureştiul, unde s-a angajat ca muncitor la fabrica IOR, care producea aparate optice, lunete panoramice, binocluri.
Acum, se întreţine singură. În zadar trag de ea nepoţii din Ardeal să se mute la ei, „măcar până trece coronavirusul ăsta“, dar femeia nu şi nu. „Nu mă plictisesc, mai ales că vine Paştele. Am de făcut dulapul“, spune femeia, care locuieşte singură. „M-a întrebat şi administratorul dacă am nevoie de ceva, dar nu am. Mă duc singură la magazinul din colţ. M-aş fi dus până la hală, dar e departe. Mie îmi place să umblu, fac gimnastică la picioare, dar mi-e frică de boala asta“, mărturiseşte bătrâna.
Fiind nevoită să stea în casă, a început să se uite la seriale turceşti şi la emisiuni de divertisment. „Nu dorm nici la prânz ...
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
