Povestea unei mari voci neştiute a României. Cine este Otilia Rădulescu Ipek, soprana care face senzaţie în Turcia
0
Cu câteva luni înainte de Revoluţie, Otilia Rădulescu, o tânără speranţă a muzicii româneşti, cucerea Trofeul Festivalului Mamaia 1989 cu piesa „Românie“, a compozitorului Temistocle Popa, pe care o interpretase în duet cu Daniel Iordăchioaie. După un sfert de veac, Otilia Rădulescu Ipek este soprană la Opera din Istanbul şi predă canto la Conservator.
Vara lui 1989, cu câteva luni înainte de Revoluţie. Ultima ediţie din regimul comunist a Festivalului de Muzică Uşoară Românească Mamaia, de la Teatrul de Vară din Mamaia, are un final apoteotic. Trofeul este câştigat de piesa „Românie“, o creaţie patriotică a reputatului compozitor Temistocle Popa. Interpreţi – doi tineri solişti aleşi de la Teatrul de Revistă din Piteşti: consacratul Daniel Iordăchioaie şi mai puţin cunoscuta Otilia Rădulescu.
După Revoluţie, sunetul muzicii uşoare româneşti capătă alte accente. Muzica străină nu mai este marfă de contrabandă, influenţele dau năvală, lumea se transformă. Daniel Iordăchioaie rămâne în ţară şi îşi continuă cariera, în timp ce colega lui, Otilia Rădulescu, face o schimbare totală de registru. Tânăra tunsă scurt, care zâmbea timid în afişele vremii, este actualmente o soprană aclamată a Operei din Istanbul, care predă canto studenţilor de la Conservatorul din metropola turcă.
Otilia Rădulescu şi-a păstrat numele cu care a bătut la porţile afirmării, dar poartă acum şi numele soţului turc, tenorul Turgut Ipek. La iniţiativa Guvernului Turciei, artista Otilia Rădulescu Ipek (48 de ani) a venit în această toamnă în turneu în România, împreună cu pianista Terane Abbaszade.
„Cântecele din «Veronica» mi-au direcţionat drumul în muzică“
„Weekend Adevărul“: Când aţi pornit pe drumul muzicii, cine v-a inspirat, unde aţi studiat şi când aţi decis că muzica vă va fi profesie?
Otilia Rădulescu Ipek: M-am născut la Piteşti. Piteştiul este oraşul copilăriei şi al tinereţii mele. Aici am absolvit şcoala şi liceul, aici am avut o copilărie fericită, alături de fratele meu, de părinţi, de rude, de prieteni. Cânt de când mă ştiu. Părinţii mei mi-au spus că am început să cânt de la vârsta de 2 ani, pe când eram în tren mergând în vacanţă. Eram gălăgioasă şi cântam tot timpul. Observând înclinaţia mea, părinţii au decis să mă înscrie la cursuri de vioară la Casa de Cultură din Piteşti. Dar eu preferam să cânt. La 16 ani am fost înscrisă la Canto la Şcoala Populară de Artă din Piteşti, la clasa profesoarei Cornelia Voica. Tânără fiind, şi plină de energie, mă gândeam că muzica uşoară este ceea ce-mi doresc. Astfel că după absolvirea liceului, am început să cânt la secţia de estradă a Teatrului „Alexandru Davila“ din Piteşti. Echipa teatrului era condusă de compozitorul şi dirijorul Dumitru Lupu, o persoană extraordinară de care mă leagă multe amintiri, căreia îi datorez dragostea pentru scenă. Eram colegă cu Ileana Şipoteanu, Daniel Iordăchioaie, Florin Apostol, Gabriel Dorobanţu, cu care colindam toată România. Am participat la festivaluri naţionale, la Amara am cucerit Premiul I, la fel la cel de la Sfântu Gheorghe, iar în 1987 am obţinut premiul al III-lea la Interpretare la Festivalul de la Mamaia. Apoi a venit anul 1989, când am cucerit Trofeul Mamaia.
Mamaia 1989, ultimul mare festival al epocii comuniste. Povestiţi-ne despre acest moment de glorie al carierei dumneavoastră de până atunci.
Ca să vă povestesc despre Festivalul de la Mamaia, trebuie să mă duc puţin înapoi, către sfârşitul anilor `80, foarte dragi tinereţii mele. Mai întâi, este anul 1987, când m-am calificat la Festivalul de la Mamaia, la secţiunea Interpretare. Era prima mea ieşire serioasă, până atunci fusesem laureată la festivaluri de muzică uşoară pentru amatori. Era, deci, foarte important! Era pentru prima oară când urma să cânt o melodie în primă audiţie. Urma să concurez cu acea piesă şi să fiu difuzată pe posturile de radio şi televiziune, lucru care la vremea respectivă era foarte-foarte greu de obţinut. Melodia fusese compusă de Dumitru Lupu, pe un text de Mala Bărbulescu şi se intitula „Mă voi gândi la tine“. Am obţinut premiul al III-lea la Interpretare. A fost o mare bucurie şi un punct de pornire pentru mine. Au urmat înregistrări radio, apariţii TV, turnee în ţară, o perioadă plină de activitate scenică şi muzicală pentru mine.
Iar după doi ani, aţi avut o realizare şi mai mare.
Da, după doi ani, în 1989, am primit o extraordinară invitaţie, aceea de a-l reprezenta pe compozitorul Temistocle Popa la secţiunea Creaţie a Festivalului de la Mamaia. Ne-a încredinţat, mie şi lui Daniel Iordăchioaie, o melodie în duet. Se numea „Românie“. Am fost extrem de emoţionată, nu doar că urma să fiu din nou la Mamaia, de data aceasta printre profesionişti, ci mai ales pentru că urma să îl reprezint pe maestrul Temistocle Popa. De ce subliniez asta? Pentru că în copilărie eram îndrăgostită de filmul „Veronica“. Vă amintiţi de Veronica, de Lulu Mihăescu! Ei bine, acele minunate cântece erau compuse de Temistocle Popa. Le cântam la grădiniţă, la şcoală, la serbări, oriunde mă duceam. Şi acum le ştiu. Acele cântece mi-au direcţionat drumul în muzică. În `89 când am avut ocazia să-l cunosc pe maestrul Temistocle Popa, am făcut tot posibilul cu Daniel să-l reprezentăm cu cinste la festivalul de la Mamaia. Şi am avut fericirea să cucerim Trofeul Mamaia, la ultima ediţie din perioada comunistă. După festival, începusem să am înregistrări radio şi apariţii TV.
„Merg la biserica românească din Istanbul“
A venit Revoluţia, iar lucrurile au căpătat altă turnură. Drumul v-a dus pe malul Bosforului şi v-aţi stabilit în Turcia. Cum a fost acomodarea, cum aţi reuşit să treceţi peste diferenţe şi să vă croiţi drumul – ca femeie, ca ortodoxă, ca româncă?
L-am cunoscut pe soţul meu în 1991. El este de origine turcă. Am hotărât să ne căsătorim şi am plecat la Istanbul, unde a început pentru mine o nouă viaţă. Mărturisesc că nu a fost deloc uşor să mă acomodez unei noi ţări, unei noi limbi, unor noi obiceiuri. Eram tânără şi lipsită de experienţă şi mi-a fost, recunosc, destul de greu. Învăţând limba, am început să descopăr poporul turc, am descoperit modul său de a gândi. Odată cu învăţarea limbii, totul a decurs mai uşor. Cât despre religie, niciodată nu am fost forţată nici de familie, nici de prieteni, să îmi schimb religia. Turcia, spre deosebire de ţările arabe, nu impune asta. Aici trăiesc mulţi creştini sau oameni de altă religie, există moschei, dar şi biserici şi sinagogi. Avem o biserică românească construită aici de Constantin Brâncoveanu, cu slujbe în limba română, unde merg şi eu cât de des am ocazia.
Ce faceţi acum în ţara de adopţie?
Sunt de mai bine de 24 de ani în Turcia, aproape un sfert de secol. Am acumulat o experienţă de viaţă, am dobândit o carieră lirică total neaşteptată în tinereţea mea, am elevi minunaţi la Conservator, dar mai presus de toate, am familia mea, care îmi este aproape în orice moment.
Cât de greu a fost să vă afirmaţi, să vă găsiţi locul într-o ţară străină, să vă impuneţi ca un artist de prestigiu? Care sunt obstacolele?
Nu este deloc uşor să te afirmi în niciun loc din lume, cu atât mai mult într-o ţară străină, pentru că trebuie să dovedeşti calităţi superioare, ca să fii preferat cetăţenilor acelei ţări. Mai ales în artă, care este tot timpul o meserie pe muchie de cuţit, trebuie să fii în formă, să fii pregătit, ca ei să aibă nevoie de tine. Am muncit foarte mult să dobândesc aceste calităţi. Niciodată nu eşti suficient de bine pregătit, să spui că ai totul, că ştii totul.
„Arta operei este relativ nouă în Turcia“
Cum se urcă pe treptele afirmării profesionale artistice în Turcia? Ce fel de sistem de învăţământ au?
Înainte de toate, aş vrea să spun că arta operei este relativ nouă faţă de tradiţia din Europa. În secolul al XVIII-lea au fost întâlnite mici spectacole în saraiul ultimilor sultani ai Imperiului Otoman, cu muzicieni aduşi din Europa. Dar nu putem vorbi despre o operă turcească la vremea respectivă. Bazele Operei din Istanbul au fost puse de Kemal Atatürk, fondatorul Turciei moderne, iar ca instituţie a început să funcţioneze după 1940. S-a parcurs un drum important în dezvoltarea muzicii clasice. Majoritatea Conservatoarelor de aici sunt de stat. Cele mai importante Conservatoare din Turcia – şi mă refer la rezultatele obţinute de absolvenţi – sunt la Istanbul, Ankara, Izmir, Eskişekir. Vreau să enumăr şi cele şase teatre de operă din Turcia, care funcţionează la Istanbul, Ankara, Izmir, Antalya, Mersin, Samsun.
Ce şanse de afirmare au absolvenţii de Conservator din Turcia?
Studenţii care primesc educaţie în Conservator sunt în majoritate de origine turcă, dar avem şi studenţi străini, care vin să studieze prin programe Erasmus. Avem voci minunate, sunt foarte talentaţi, acest lucru ni-l demonstrează rezultatele obţinute de ei la concursuri, precum şi angajamentele pe care ei le obţin la teatre din America, din Europa, din toată lumea. Cât despre posibilităţile pe care un absolvent de Operă le poate avea în Turcia, trebuie să mărturisesc că aici situaţia nu e deloc uşoară. La o populaţie de peste 70 de milioane de locuitori, există doar şase teatre de Operă, care, fiind instituţii de stat, deschid concurs pentru un post odată la câţiva ani. Sunt limitate ca număr şi nu fac faţă avalanşei de absolvenţi, care îşi iau zborul în fiecare an de pe treptele Conservatorului. Un absolvent de Operă ce poate face? Poate fi solist de Operă, dar nu orice absolvent este solist. Depinde de capacitate, de talent, de munca depusă – sunt foarte multe criterii. Poate deveni corist, apoi continuă studiul şi ajunge solist. Unii preferă cariera academică, predau muzica în colegii şi şcoli. Alţii pot continua educaţia pe alte laturi, cum ar fi regie de teatru. Noi, ca profesori, încercăm să-i îndrumăm cât ne stă în puteri pe studenţii noştri, care ne devin ca şi copii. Bineînţeles că vrem să-i ajutăm să-şi aleagă drumul cel mai neted. Dar de la bun început, ştiind concurenţa şi obstacolele, trebuie să fii conştient că nu e drum uşor. Însă atunci când reuşeşti, şi satisfacţiile sunt pe măsură.
Care sunt rolurile în care aţi simţit că străluciţi?
Fiecare rol pe care l-am jucat îmi este drag în egală măsură. Fiecare necesită foarte multă muncă, concentrare. Nu pot spune eu, personal, în care am strălucit. Dar după părerile şi laudele celor din jur, se pare că rolurile Violleta Valery din „Traviata“ de Verdi, Giulietta din „Capulet şi Montague“ de Bellini, Adina din „Elixirul dragostei“ de Donizetti au fost cele în care interpretarea mea a fost reuşită.
Cum arată căminul dumneavoastră? Este un mixt de culturi, este un colţ de Românie, este adaptat culturii orientale? Care vă este obiectul cel mai drag pe care-l păstraţi?
Căminul meu este un cămin ca oricare altul, dar când intraţi în amănunt observaţi mici atingeri de suflet. Bineînţeles că am şi obiecte din Turcia, am şi obiecte aduse din România. Am farfurii de ceramică pe pereţi, linguri de lemn sculptate, şerveţele de masă cusute de mână de bunica mea, de mătuşa mea. Am lucruri care totdeauna mă fac să lăcrimez de dorul României, care sunt mult apreciate de prietenii care vin şi le văd.
Un gând pentru viitor?
Îmi doresc să fiu sănătoasă, şi să fie sănătoşi toţi cei dragi ai mei. Şi la fel vă doresc şi dumneavoastră. Îmi doresc să cânt cât mă vor ţine puterile. Când voi avea mai mult timp, vreau să pot veni să stau mai mult în România. În fiecare an am venit în ţară, dar nu-mi ajunge. Simt că pe măsură ce trec anii, această legătură se adânceşte, astfel încât îmi doresc să trăiesc o parte din an în România, o parte în Turcia.
Această artă este o provocare permanentă, niciodată nu ştii îndeajuns, trebuie să înveţi, să poţi să faci mai mult. Când am devenit solistă la Opera de stat din Istanbul a fost un moment special, o mare realizare în cariera mea. Apoi, toate apariţiile scenice, toate rolurile, reuşitele cu dragii mei elevi de la Conservator... Unul dintre ei a obţinut recent locul I la un concurs naţional de canto, ceea ce m-a făcut nespus de fericită.
Carte de vizită
Numele: Otilia Maria Rădulescu-Ipek
Data şi locul naşterii: 1967, Piteşti
Starea civilă: Căsătorită
Studiile şi cariera:
A studiat vioara de la 8 ani, apoi canto de la 16 ani. Profesoara Cornelia Voica a insistat ca Otilia să cânte muzică de operă, dar ea a preferat muzica uşoară.
În 1986, devine solistă la secţia de estradă a Teatrului „Alexandru Davila“ din Piteşti.
Este absolventă a Conservatorului de Stat din Istanbul, Turcia.
În 2000 a devenit solistă a Operei din Istanbul, Turcia.
Din 2007, este profesoară la secţia Canto a Conservatorului de Stat din Istanbul, Turcia.
În decembrie 2012, Ministerul de Externe al României i-a acordat un Premiu de Onoare pentru merite deosebite în promovarea valorilor româneşti şi universale în relaţii internaţionale.
În 2013, a primit Premiul Fundaţiei Semiha Berksoy pentru contribuţia adusă scenei lirice din Turcia.
În 2014, i s-a decernat Premiul Lions pentru cea mai bună solistă de operă a anului.
Locuieşte în: Istanbul.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
