Constanţa

articolul anterior articolul urmator

Povestea mocanilor dobrogeni, ardelenii care au fugit de austro-ungari ca să fie liberi sub stăpânirea turcă. „Li s-a spus că pot să ia atâta pământ cât pot să lucreze“

18
25 Jun 2017 06:35:43
Autor: Mariana Iancu
Imagini de colecţie cu mocani dobrogeni
Imagini de colecţie cu mocani dobrogeni

Cu mult timp înainte de revenirea Dobrogei la România, transilvănenii au descoperit acest ţinut primitor dintre Dunăre şi mare, unde puteau să-şi vorbească limba strămoşească şi să se închine la icoane, deşi era stăpânit de turci. Aici, primii descălecători de dincolo de Carpaţi au găsit păşuni întinse şi bogate pentru turmele de mioare şi locuri prielnice pentru a-şi întemeia o gospodărie.

Alături de români dobrogeni, de turci, de tătari, găgăuzi, lipoveni, greci, armeni şi germani, în Dobrogea, au venit şi români din Ardeal, cu precădere din zona în care din vremuri vechi oieritul a fost ocupaţia principală, mai precis, din şirul de sate de pe linia Braşov-Făgăraş-Sibiu-Orăştie, preciza istoricul Dumitru Şandru, în anul 1946. 
 
În Dobrogea, aceşti români sunt cunoscuţi cu termenul generic de mocani, dar ei între ei se numesc cu porecle diferite, după locul de origine din Transilvania, al lor sau al părinţilor. Spre exemplu, cei de prin părţile Braşovului, din Ţara Bârsei, sunt bârsani, ori săceleni, brăneni, moroeni sau, cu un nume batjocoritor, trocari. Cei din valea Oltului, din jurul Făgăraşului, sunt făgărăşeni sau olteni, iar cei din regiunea Sibiului sunt ţuţueni şi, mai ales, mărgineni. Moţilor li se zice mai mult dogari şi botari. Mocanii adevăraţi sunt numai bârsanii şi mărginenii, înţelegându-se prin aceasta nu numai locul de origine, ci şi ocupaţia: oieritul. 
 
Gospodării întemeiate în Dobrogea
 
Istoricul Valentin Ciorbea spune că transhumanţa oierilor în spaţiul românesc este o realitate, întrucât oamenii de la munte obişnuiau să-şi aducă animalele spre zonele mai călduroase. „S-a preferat să vină spre Dobrogea pentru că Imperiul Otoman asigura condiţii favorizatoare: impozitele erau mici sau chiar lipseau. Era ceva mai cald atunci, pe văile dobrogene ei îşi adăposteau turmele şi puteau să mai facă şi păşunat. Producţia se valorifica pe piaţa de aici sau în Imperiul otoman. Mocanii intrau în acest ţinut fie pe la Silistra, fie pe la Hârşova“, spune istoricul.
 
Unii mocani se reîntorceau cu oile în ţinuturile lor de baştină, alţii, în schimb, au rămas aici şi şi-au întemeiat gospodării. După 1878, când s-a pus problema unei colonizări serioase a Dobrogei, a crescut şi numărul mocanilor. „În afară de transhumanţă, mai spune profesorul Ciorbea, mulţi dintre mocani au venit şi din cauza unor condiţii grele pe care le aveau în Imperiul Austro-Ungar, aici având parte de mai multă libertate“. 
 
Istoricul spune că acestor mocani le era mai bine sub otomani decât sub austro-ungari, acolo punându-se şi problema sub aspect naţional. Pe de altă parte, aici au primit şi loturi de case şi mocanii şi-au putut întemeia gospodării frumoase. Istoricul spune că nu mai există o altă regiune din România unde să fi venit o aşa de mare populaţie de mocani. 
 
„Li s-a dat voie să ia atâta pământ cât pot să lucreze“
 
Corina Apostoleanu, (54 de ani) directorul Bibliotecii Judeţene I.N. Roman din Constanţa, este urmaşa unor mocani care au ales Dobrogea ca loc de întemeiere a unei gospodării. Străbunicii ei pe linie paternă au plecat din zona Săcele, Satulung, la începutul secolului XX. „Pe ei îi chema Bucurencu, dar tatăl meu, Vergiliu, îmi povestea că nu au venit singuri, ci împreună cu alte două familii: Căciulă şi Ciurea. De altfel, familia Căciulă a devenit una de vază în oraş, fiind foarte înstăriţi“, spune Corina Apostoleanu. 
 
Oamenii au ajuns în Dobrogea purtând portul lor tradiţional şi o perioadă s-au îmbrăcat aşa, însă ulterior, străbunicul ei s-a „îmbrăcat nemţeşte“ cum se spunea pe la ei, adică la costum. 
 
Străbunicii ei au venit în Dobrogea cu turma de oi şi au coborât apoi către Râmnicu de Sus, unde s-a născut şi tatăl său. Ulterior, au renunţat la creşterea animalelor şi agricultură şi au decis să vină către oraş. „Bunica mea (Parascheva) s-a căsătorit între timp cu Stelian Apostoleanu, care era comerciant şi s-au hotărât să se stabilească în Hârşova şi apoi la Constanţa şi să se ocupe cu comerţul. Aveau un mic magazin de stofe“, rememorează ea.  
 
Tatăl ei îi povestea că atunci când părinţii săi au venit în Dobrogea, li s-a spus că pot să ia atâta pământ cât pot să lucreze, întrucât erau multe terenuri nelucrate, iar populaţia era puţină.
„Bunica mea crescuse la Săcele până la vârsta adolescenţei şi cunoştea limba maghiară şi germană, întrucât acolo era ceangăi şi germani şi astfel era obişnuită cu un mediu multicultural, ceea ce, de altfel, a găsit şi în Dobrogea. 
 
Legăturile de sânge nu se uitau şi bunica ei obişnuia să meargă des la Săcele, pentru a-şi revedea rudele rămase acasă. Drept dovadă, printre actele vechi, de familie, Corina Apostoleanu a găsit şi un permis de trecere emis de administraţia germană din Dobrogea din timpul Primului Război Mondial, prin care bunicii sale, care era căsătorită, i se permitea să treacă dintr-o zonă în alta. 
 
Urmaşa mocanilor care au venit în Dobrogea în urmă cu mulţi ani vrea să reînnoade legăturile şi între biblioteca din Constanţa, Biblioteca George Bariţiu din Braşov şi Primăria Săcele există un proiect comun pentru scoaterea la lumină a legăturilor dintre cele două ţinuturi.  
 
Preotul din Satulung: „Religia ortodoxă era neexistentă“
 
Şerban Raul Valer (36 de ani), este preot în Satulung de Săcele, de unde au plecat spre Dobrogea sute de familii. Parcă-i rupt din cărţile de istorie. Poartă veşmintele pe care le îmbrăcau şi străbunii săi: cămaşă albă, cu guler înalt, specifică zonei, pantaloni strânşi pe picior, numiţi cioareci, chimir de piele şi zăbun, o haină mai groasă, iar pe cap o pălărie neagră. Nimic ostentativ. Vorbeşte molcom, dar cu greutate. 

 
 
A venit la Constanţa pentru a vedea ce i-a atras atât de mult pe mocanii săi de şi-au părăsit locurile natale şi au trecut în „ţinutul turcesc“. Din punctul lui de vedere, conjuncturile istorice au fost acelea care i-au determinat pe mocani să fugă din teritoriul aflat sub Imperiul Austro-Ungar şi să vină sub o Dobroge stăpânită de otomani.  
„Abia la 1871 se dă decret la Viena pentru ca românii să-şi poată construi biserici din piatră, deşi la 1600, Mihai Viteazu trece prin Teleajăn, vine prin Prejmer, trece prin Săcele şi este o mărturire că a văzut biserici din lemn cu cruce şi se cerea să nu fie jefuită populaţia, întrucât «sunt ortodocşi de-ai noştri»“. 
 
Bisericile se făceau din lemn, explică preotul, pentru a fi incendiate cât mai repede şi astfel nu mai existau mărturii că au existat acolo astfel de lăcaşuri de cult ortodoxe.  
 
„Religia ortodoxă era o religie neexistentă, tocmai de aceea vine anul 1868, când apar greco-catolicii, iar sibienii au jurat că nu se vor supune autorităţii lui Atanase, episcopul de acolo, rehirotonit la Roma, şi-şi trimiteau preoţii şi-i hirotoneau în Ţara Românească, la Mitropolia Ungro-Vlahiei. La mine în parohie a fost un caz, un grămătic pe care îl chema Petcu, pe care l-au trimis să înveţe slujba Învierii în Ţara Românească şi apoi a venit înapoi şi a adus cărţi de slujire în limba română în alfabetul chirilic“, dezvăluie el o mică părticică din lupta dusă pe acele meleaguri pentru păstrarea identităţii naţionale şi a credinţei străvechi. 
Biserica Sfinţii Arhangheli este o dovadă a luptei strămoşilor săi. Ea a fost construită în 1789, fiind declarată monument istoric. Pictura şi iconostasul, comandat la Viena, şi făcut în aur şi argint, s-au păstrat integral. O altă piesă rară care există la biserică este o Biblie a lui Andrei Şaguna din anul 1872, fiind prima carte sfântă în ilustraţie. 
 
Serviciul militar i-a izgonit pe mocani
 
Transhumanţa păstorilor ardeleni este atestată încă din secolul al XV-lea. Conform unui document din jurul anului 1418, Mihai, fiul lui Mircea cel Mare, a confirmat privilegiul pe care părintele său îl dăduse comunei Cisnădie, din judeţul Sibiu, ca românii de acolo să-şi poată paşte turmele în munţii ţării sale.  
 
La numărul mare al celor care treceau cu turmele, se adaugă şi numărul, de asemenea mare, al celor ce plecau din cauza abuzurilor saşilor favorizaţi, a persecuţiilor religioase, a înfiinţării regimentelor de graniţă, în care erau siliţi să se înroleze, a serviciului militar, lung şi greu, cât şi din cauza nedreptăţilor pe care trebuiau să le îndure din partea autorităţii stăpânitoare.
 
Istoricul Dumitru  Şandru spune că „Pătrunderea transilvănenilor în Dobrogea s-a făcut încetul cu încetul, în grupuri mici, fapt care a putut să treacă neobservat şi, deci, nereţinut de puţinele documente ale vremii. În timpul stăpânirii otomane, în Dobrogea, populaţia era atât de rară şi teren de arat sau păşunat atât de întins şi nestăpânit, încât foarte rar se iscau neînţelegeri care să ducă la reglementarea lor pe cale scrisă“, este de părere istoricul.
 
Libertate mai mare în „Ţara turcească“
 
Istoriograful ungur Nicolae Bethlem, care a lăsat o frumoasă descriere a vieţii păstorilor români din jurul anului 1662, spune că „păstorii, de obicei la sfârşitul verii, părăseau văile adânci şi-şi mânau turmele în Ţara Românească unde, în preajma Dunării, un teritoriu cam de 50 de mile lungime şi 4 mile lăţime, formează mici păduri de tufişuri, în care oile şi caprele, cu toată iarna friguroasă, află destulă iarbă proaspătă de păscut“.
Ceea ce i-a făcut pe ciobanii transilvăneni să treacă de preferinţă în Dobrogea, a fost, în afară de bogăţia păşunilor, şi libertatea de care se bucurau în „Ţara turcească“ unde, după ce plăteau o mică taxă, puteau să cutreiere pe unde voiau. „Cât îi Dobrogea şi cât îi Bulgaria pe-acolo umblam. Dacă treceam Dunărea, nu ne întreba nimenea de unde vii şi unde te duci: la turci plăteam o sfănţuică de oaie“, povestea un cioban care cutreiera Dobrogea cu oile lui. 
 
 
Numărul mare al mocanilor care veneau în Dobrogea a atras atenţia autorităţilor. În 1881, agentul austriac la Bucureşti, Fleischhackl, întrebat de guvernul său cum s-ar putea constrânge ciobanii ardeleni să se întoarcă regulat vara acasă, arăta că păstoritul nu poate fi păgubitor pentru visterie guvernului întrucât oierii îşi plătesc dajdiile şi acasă, în Ardeal. Propune însă să le fie interzis să mai treacă şi peste Dunăre, pe teritoriul zis al turcilor. Este de la sine înţeles că oierii nu se întorceau prea bucuroşi în Ardeal.
 
Icoane şi cărţi ale mocanilor, daruri de preţ
 
Din mărturiile dascălilor care au slujit în satele unde s-au aşezat mocani sau amintirile urmaşilor primilor mocani, a celor care au venit aici în urmă cu un secol, putem afla cum au contribuit ei la viaţa culturală şi religioasă a Dobrogei. 
 
Apostolul Culea spune în cartea „Cât trebuie să ştie oricine despre Dobrogea“ că: „În singurătatea păşunilor, departe de casă şi de sate, ciobanii simţeau nevoia mângâierii sufletului. În desagii lor purtau, pe lângă merinde trupeşti, şi cărţi aduse de acasă, din Ardeal, ori cumpărate din oraşele pe lângă care trecea drumul oilor. Ceteau pe ele în ceasurile de răgaz. Nu o dată făceau slujbe religioase cu preoţi aduşi în preajma stânilor; nu o dată au întemeiat case de rugăciuni. Nu o dată învăţau flăcăiandrii satului vecin pe bucoavne – făcând un fel de şcoală; nu o dată au înzestrat cu cărţi, icoane, şi odăjdii, pentru pomenirea lor, bisericuţele satelor dobrogene; iar unii ciobani călători făceau chiar un fel de negoţ cu cărţi bisericeşti“. 
 
Paraschiva Boia, din Galeşu, îşi aminteşte că tatăl ei, Gheorghe Marcu, aducea de la Sibiu, alături de marfă, şi psaltiri şi cărţi de rugăciuni pe care le vindea ciobanilor de pe la târle, dar şi localnicilor. 
Tot din Transilvania a fost şi cel dintâi dascăl cunoscut, pe care-l chema Baciu, la şcoala din Seimenii Mari, „care învăţa pe copii scris-cetitul cu slove, cântările bisericeşti şi puţină socoteală, ca şi urmaşul său, popa Anciu“, scrie I. Georgescu în cartea „În Dobrogea“. 
 
Abecedar cu ardelenisme şi latinisme
 
Influenţa ardeleană asupra şcolii din Turtucaia a fost atât de puternică încât Abecedarul turco-român publicat la 1874 de C. Petrescu, „institutorele şcoalei române din Silistra“, este plin de ardelenisme (să lucre, direpta,) şi latinisme (eminimente, ginte, amore, opusculul, altraminte), după cum ne povestşte N. Cartojan în lucrarea „Un document privitor la istoria culturii româneşti în Dobrogea înainte de anexare“. 
 
În aceaşi lucrare institutorul D. Niţescu îşi aminteşte de un „Nică, cârciumar în sat, în Cochirleni, venit aici din Transilvania, care îi îndemna pe localnici să ridice o şcoală. Acest om era aproape bătrân şi, deşi neînsurat şi fără nicio rudă în sat, era printre cei dintâi stăruind din răsputeri pentru înfiinţarea şcolii. Adeseori îl auzeai zicând: «No, că nu-i bine făr de işcoală! Musai trebue s-o faceţi. E păcat să vă rămâie ficiorii proşti. Pe la noi, numai işcoal ne face să ţinem piept ungurilor»“. 
 
De asemenea, Dumitru D. Martin, din Ciocârlia de Jos, povesteşte că tatăl său, Dumitru Marin, din Transilvania, comuna Sălişte, judeţul Sibiu, a venit în Dobrogea pe la 1868 cu mai mulţi apropiaţi. „S-au împărţit în mai multe sate ca să aibă locuri unde să-şi pască oile, hergheliile şi vitele cornute. Drumurile le făceau cu căruţa cu cai, cu care aduceau cele necesare din Transilvania. Locurile erau pârloage nelucrate de nimeni. Pe vremea turcilor se semăna foarte puţin mei pentru hrană. Cu turcii zice că au trăit bine, numai din partea cerchezilor o duceau rău, căci îi prădau şi jefuiau, venind noaptea peste ei“, povesteşte el. 
 
Vă mai recomandăm:
 
Malcoci sau superba poveste a primului sat al nemţilor din Dobrogea. Germanii au plecat „Acasă, în Rai“, iar biserica monumentală a devenit o ruină
 
Insula Şerpilor, rana deschisă a României, de la stăpânirea bizantină la cea a „Sublimei Porţi“. Detalii din culisele faimosului proces de la Haga
 

Anatole Magrin, primul care a surprins Constanţa în imagini. Istoria fascinantă a celui care a fost fotograful regelui Carol I

Dobrogea, cel mai frumos pământ al României - botezată după un slav

FOTO VIDEO Înapoi spre rădăcinile neamului românesc, la pas pe tărâmul apostolului Andrei

Cel mai frumos sat din Dobrogea. 2 Mai, locul unde răsare marea

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

18 Comentarii

Utilizator Adevărul
25.06.2017, 10:05:24

Comentariu considerat abuziv.

Marcello Kazan
25.06.2017, 10:20:45

Sa fie clar: Ungurii au gena de HUNI CRIMINALI !!!... Daca ei IN ZIUA DE AZI sint in stare SA OMOARE ROMANI CU CARE IMPART UN SAT SAU UN ORAS asa cum s-a intimplat in 1990 la Tg. Mures, VA DATI SEAMA DE CE POT FI IN STARE ACESTI UNGURI CRIMINALI daca ar avea AUTONOMIE prin LEGE ASA CUM VOR EI !!!... La UNGURI URA SE TRANSMITE DIN TATA-N FIU... ASA SE SI EXPLICA FAPTUL CA UNGURII DIN ECHIPA DE HOCHEI DE JUNIORI A ROMANIEI, de 30 Decembrie, ziua Nationala a Romaniei, AU DECIS SA-L BATA PE SINGURUL JUNIOR ROMAN DIN LOTUL NATIONAL... BINEINTELES CA MEDIA S-A SESIZAT DAR POLITIA SI ORGANELE LEGII AU PREFERAT SA SE UITE IN ALTA PARTE SI AU LASAT TOTUL SA TREACA PENTRU CA, vezi doamne, NU ERA CAZUL SA DAM "apa la moara" UNGURILOR DIN UNGARIA CA NOI ROMANII II ASUPRIM PE "saracii minoritari" UNGURI CRIMINALI...

+4 (14 voturi)
Iris IRIS
25.06.2017, 11:16:18

@Marcello Kazan : ha ha ha ca noi romanii suntem brezi ....

-1 (9 voturi)
Utilizator Adevărul
25.06.2017, 11:36:49

Comentariu considerat abuziv.

mircea georgescu
25.06.2017, 11:38:04

Fiecare cauta un loc, unde sa-i fie mai bine. Au muncit bine, au lasat ceva in urma lor. Nu vad de ce-i putem acuza?

+1 (1 vot)

Vezi toate comentariile (18)

Modifică Setările