Radiografia dură a unui profesor român: „Există un dispreţ al şcolii româneşti pentru copiii care nu sunt brilianţi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Şeful Departamentului de Matematică de la Universitatea Bucureşti enumeră tarele sistemului de educaţie din România, care nu se preocupă de instruirea elevilor cu rezultate medii. Liviu Ornea spune despre aceştia că, deşi nu sunt olimpici, ar putea lua Bacalaureatul fără emoţii.

Matematicianul Liviu Ornea este cunoscut nu doar pentru activitatea sa ştiinţifică şi didactică, ci şi pentru cronicile de teatru pe care le semnează în reviste de specialitate, precum şi pentru traducerile din franceză publicate.

Fiul cunoscutului literat Zigu Ornea, matematicianul Liviu Ornea (56 de ani) a vizitat recent Universitatea Ovidius din Constanţa şi a vorbit, pentru cititorii „Weekend Adevărul“, despre starea învăţământului românesc ca despre o problemă în care necunoscutele persistă, variabilele apar, iar soluţiile întârzie să fie aplicate.

„Weekend Adevărul“: Domnule profesor, învăţământul românesc este împărţit la ora actuală în două mari categorii: una este elita olimpicilor ale căror reuşite ne fac mândri că suntem români, alta este cea a masei de elevi care se chinuie să treacă Bacalaureatul. Cum poate fi umplut acest gol uriaş, acest decalaj care există între cele două tipuri de elevi? Cum pot fi pregătiţi elevii de mijloc, astfel încât aceştia să nu îngroaşe pătura absolvenţilor confuzi, care nu deţin informaţii esenţiale pentru formarea lor?

Prof. Liviu Ornea: Este exact problema învăţământului românesc! Aţi pus-o perfect. Într-adevăr, este un învăţământ scindat. Există o minoritate de elită, care, de fapt, nu prea are nevoie de noi decât ca sfătuitori, ca parteneri în alegeri. Nu prea avem ce să-i învăţăm. Olimpicii învaţă singuri, să nu ne amăgim. Lor le pui cartea în mână şi ei se descurcă. Cel puţin la matematică, este evident, olimpicii ştiu mai mult decât profesorii lor. Nu e niciodată meritul profesorilor de la clasă pentru olimpicii internaţionali, este meritul celor care pregătesc lotul naţional. La nivel mai jos, este meritul profesorilor care ajung la olimpiadă, la finală. Într-un judeţ sunt două-trei licee cu astfel de copii. Şi apoi există marea masă de copii cărora noi nu ne adresăm bine. Pentru că majoritatea profesorilor buni au tendinţa să lucreze numai cu vârfurile, iar pe ceilalţi să-i lase să fiarbă singuri, în sos propriu. Şi să ştiţi că sunt profesori buni. Este o mare tâmpenie asta cu „decăderea învăţământului“, că nu mai sunt profesori buni. Sunt, numai că lumea nu ştie de ei. Manualele, programele nu sunt făcute astfel încât să-i motiveze pe copiii de mijloc. E un cuvânt urât, ştiu, pe aceia „mediocri“, care pot face, de fapt, cultura şi binele unei ţări. Trebuie să fie mulţi, de nivel mediu, serioşi şi bine instruiţi. Vă dau un exemplu: în Germania, sunt orăşele care au câte o filarmonică. Cine întreţine acea filarmonică? O masă de snobi cu bani, care nu înţeleg mare lucru din muzică, dar au plăcerea şi vor să susţină viaţa culturală, din care apoi apar vârfurile. Nouă această masă ne lipseşte. Şi nu ştim să o cultivăm.

 - Cum s-a ajuns la asta?

Există un dispreţ al şcolii româneşti pentru copiii care nu-s brilianţi. Nu ştiu cum s-a ajuns la asta. Această idee s-a inculcat în timp. Era şi când eram eu elev. O văd şi acum. Întotdeauna este premiat elevul strălucitor care dă răspunsurile rapid, nu copilul muncitor care este de nota 8. Şi care nu este bine apreciat, este lăsat undeva, acolo. Or, e curba lui Gauss care ar trebui să funcţioneze în orice domeniu. Trebuie să ai mulţi pe notele 7-8, câteva vârfuri şi apoi restul pe care să te străduieşti să-i scoţi din corigenţă.

 - Şi ce-ar trebui făcut?

Ar trebui schimbate un pic programele, unele devin foarte dificile. Tipul de examinare, cum este Bacalaureatul, nu-i premiază pe ei. Apoi, trebuie schimbată totuşi abordarea, aici ar avea ceva de spus psihologii şi pedagogii, dar care nu se ocupă cu asta. Pedagogii, mai ales, sunt ocupaţi cu o birocratizare excesivă a învăţământului. Cu punerea lui în formule care distrug şi cât a rămas din contactul direct profesor-elev. Eu sunt de modă veche, eu scriu cu creta pe tablă. Nu-mi place tabla albă, nu-mi place să mă duc la curs cu „slide“ şi să fac prezentări. Sigur, ştiu că viitorul este al cursurilor online, sunt de acord, dar nimic nu poate înlocui contactul profesorului cu elevul, poveştile pe care le spune profesorul şi care nu pot fi în cărţi. Este vorba despre cum le spune el şi despre harul lui. Am spus că nici Spiru Haret nu s-ar descurca cu vremurile astea. În acele timpuri era teren gol, totul trebuia pornit de la zero. Spiru Haret a creat ceva, avea o viziune. Cu ani înainte, Titu Maiorescu devenea rector la 20 şi ceva de ani. La noi este haos, nu putem să o luăm de la capăt. Noi trebuie să punem ordine într-un haos. Trebuie să refacem, trebuie să structurăm altfel pentru viitor. Este o sarcină mult mai grea decât a avut Haret.

Pe olimpici nu prea avem ce să-i învăţăm. Ei învaţă singuri, să nu ne amăgim. Lor le pui cartea în mână şi ei se descurcă. Cel puţin la matematică, este evident, olimpicii ştiu mai mult decât profesorii lor.
image

„Contează cine şi cum ne formează când suntem mici“

 - Proveniţi, ca mulţi dintre noi, dintr-un învăţământ comunist de masă, care scotea absolvenţi pentru facultăţi tehnice pe bandă rulantă. Pe dumneavoastră ce v-a salvat de la uniformizare?

Eu am terminat facultatea în 1985. Acuma... nu trebuia să te salvezi foarte mult. Învăţământul ăla nu te mutila prea mult totuşi. De la un moment dat încolo, de când începeai să înţelegi ce e în jurul tău, poate de la 14 ani, era foarte uşor să te aperi. Eram toţi dedublaţi, ştiam limbajul dublu şi aveam o platoşă, trecea totul pe lângă noi, nu am devenit îndoctrinat – cine era conştient, cine nu voia să devină îndoctrinat nu devenea. Era foarte important să ai o anumită pornire din familie, conta. Bunicul meu, tatăl tatălui meu, era misit de vite. Tatăl meu a citit la lumânare acasă, în ciuda tatălui lui, care îl acuza că îi strică banii pe degeaba. A devenit scriitor singur, nu l-a făcut nimeni scriitor. 

 - În formarea unui individ, cât contează educaţia şi cât contează autoeducaţia?

Cred că e vorba de etape diferite. Părerea mea e că atunci când suntem mici contează cine ne formează  şi cum ne formează. Contează foarte mult cum ne educă părinţii, ce program de lecturi ne fac, deşi nu ştiu dacă se mai obişnuieşte. Mama avea un carneţel cu tot ce citesc, aveam lecturi peste vară. La un moment dat, drumurile se despart un pic, din fragedă adolescenţă, începem să ascultăm altă muzică decât părinţii, să dansăm altfel decât părinţii. Începe autoformarea, încep să conteze grupul, plăcerile intelectuale, dacă există aşa ceva în acel grup. Apoi, contează şcoala, eu am făcut un liceu în care există cu adevărat o emulaţie culturală. Mai târziu, în facultate, aveam colegi de la Liceul „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa, care aveau exact aceeaşi experienţă ca mine. Contează foarte mult să fii într-un asemenea liceu. Să fii în- 
tr-un grup de tineri care se formează unul pe celălalt. Din ce văd la studenţii mei, la grupurile de copii cunoscuţi prin copiii mei, care au vârsta spre 30 de ani, actualmente nu cred că se poate vorbi despre o generaţie, în termeni globali. Eu nu cred că tinerii sunt solidari cu o idee, nu au aceeaşi viziune. „Generaţia pro“ este o mare prostie. Sunt individualităţi, care uneori se agregă în grupuri cu pasiuni şi plăceri comune. Evoluţia politicii o confirmă.

 - Şi care ar fi soluţia atunci, sistemul sau individul? Rezolvarea porneşte de la fiecare?

Lucrul cel mai simplu, până la urmă, este să-ţi faci treaba, cu onestitate. Dacă de copii acceptăm să ne facem datoria, aceea de elev, de a ne face temele, de a asculta... Să-ţi faci treaba care ţi-a fost dată de la început, apoi să-ţi găseşti tu singur treaba, să n-aştepţi de la altul. Aceste insule de onestitate şi de responsabilitate se adună într-un atol, sper eu.

Studenţi la Universitatea Bucureşti Sursa foto Facebook USR

image

CV

Numele: Liviu Ornea

Data şi locul naşterii: 14 iulie 1960, Bucureşti

Starea civilă: căsătorit cu Liana din 1984. Are doi copii - Irina (născută în 1987) şi Matei (născut în 1989).

Studiile şi cariera:

Liceul „Nicolae Bălcescu“ din Bucureşti (1975-1979). Facultatea de Matematică din Bucureşti (1980-1985), specializare în Algebră-Geometrie, cu media de absolvire 9,89.

Profesor la Liceul nr. 6 Târgovişte (1985-1987).

Matematician la Institutul pentru Tehnică de Calcul, Bucureşti (1987-1990).

Asistent suplinitor la Institutul Politehnic din Bucureşti (1990-1991).

Asistent la Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti (1991-1995).

Lector la Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti (1995-2000).

Conferenţiar la Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti (2000-2004).

Profesor la Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti (din 2004).

Şef al Departamentului de Matematică din Universitatea Bucureşti (din 2012).

Doctor în Matematică la Universitatea din Bucureşti.

Cercetător la Institutul de Matematică „Simion Stoilow“ al Academiei Române

Publică articole ştiinţifice în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, precum şi cronici de teatru în reviste culturale şi traduceri din franceză.

Membru în Societatea de Ştiinţe Matematice din România, în Ad Astra şi în Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru.

Laureat al Academiei Române, distins cu premiul Gheorghe Ţiţeica în 1998.

Locuieşte în: Bucureşti

Paleta de facultăţi de la Universitatea Bucureşti Sursa foto Facebook UB

image

Pe aceeaşi temă:

De ce e un eşec sistemul de educaţie românesc şi cum ar trebui să arate, de fapt, o zi de şcoală. „Am explicat clar?“, întrebarea de care se feresc profesorii

Academicianul Petre T. Frangopol, despre cum poate fi salvată România: „Şcoala de astăzi nu asigură pregătirea indivizilor la nivelul dotării lor biologice“

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite