Constanţa

articolul anterior articolul urmator

Revoluţia prin ochii eroului împuşcat la baricada de la Intercontinental. „N-au reuşit să înfrângă rezistenţa noastră călită în regimul totalitar“

2
18 Dec 2019 06:15:21
Autor: Mariana Iancu
Florian Cristache Arhivă personală
Florian Cristache Arhivă personală

Mai mulţi tineri au construit, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, o baricadă lângă Intercontinental, care a devenit un simbol al Revoluţiei. Despre acea frontieră simbolică ridicată, din mese şi scaune, în faţa scutierilor şi a TAB-urilor, ne povesteşte Florian Cristache, cel care şi-a riscat viaţa în acea noapte.

Florian Cristache (52 de ani) era un tânăr îndrăgostit în decembrie 1989 şi o curta de zor pe iubita sa, Mia, cu care urma să se căsătorească. Dar freamătul care cuprinsese Capitala l-a chemat şi pe el şi, în loc să facă pregătiri pentru nuntă, a plecat în stradă, acolo unde a strigat alături de ceilalţi tineri „Jos comunismul“ şi unde era să-şi piardă viaţa, fiind împuşcat în picior. 
 
Dimineaţa zilei de 21 decembrie. Florian Cristache a plecat la muncă, la Ascensorul Bucureşti, o unitate care se ocupa de întreţinerea centralelor termice, a ascensoarelor şi a maşinilor de scris. În drum spre muncă a cumpărat câteva crenguţe de brad, pentru că nu a avut bani de un copac întreg. La serviciu, colegii nu vorbeau decât despre faptul că manifestaţia care se organizase în cinstea lui Nicolae Ceauşescu s-a lăsat cu huiduieli.  Alţii, povesteşte el, „erau îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice şi se agitau dintr-un loc într-altul, în aşteptarea primirii vreunui ordin probabil de a înăbuşi orice manifestaţie ce ar fi periclitat siguranţa instituţiei sau a bunei ordini comuniste“
 
A plecat de la serviciu mai devreme ca de obicei pentru că era debandadă generală şi, împreună cu un coleg a luat-o pe jos spre centru, întrucât troleibuzele nu mai circulau şi erau toate trase pe dreapta şi abandonate. „Era un du-te vino înspre şi dinspre Universitate, aşa că într-un sfârşit am ajuns lângă Intercontinental unde am găsit deja multă lume agitată ce striga contra dictaturii, discutau despre situaţia din ţară şi ce s-a petrecut la Timişoara, că au fost morţi şi răniţi şi că a devenit primul oraş liber. Peste tot se striga «Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara», «Fără comunism», «Li-ber-ta-te»“. 
 
Încercuiţi de forţele de ordine
 
A prins şi el curaj şi a început să strige împotriva regimului. „Străzile de lângă Inter erau păzite de cordoane de ordine formate din cei de la Antitero. Am auzit că au fost câteva împuşcături în zona Dalles şi în mare viteză au trecut câteva TAB-uri de-a lungul bulevardului. Oamenii aruncau în ele cu ce găseau la îndemână“, retrăieşte el atmosfera acelor clipe. Aşa au trecut câteva ore, fără să se recurgă la violenţă. 
 
Când s-a lăsat seara şi frigul de decembrie a devenit pătrunzător, în piaţă au apărut maşini de pompieri care i-au udat pe manifestanţi cu tunurile de apă, în speranţa că aceştia se vor dispersa. „De udat ne-au udat, dar n-au reuşit să înfrângă rezistenţa noastră călită tot în regimul totalitar, chiar de ei instruiţi. Acum luptam cu armele lor“, spune Florian Cristache, care a realizat că, în tot acest timp, el avea în mână punga cu crenguţele de brad pe care voia să le ducă acasă.

Gruparea de tineri de la Intercontinental era încercuită de forţele de ordine: de Miliţie, de trupele de la Antitero, care aveau scuturi şi bastoane. „Ştiam că Securitatea, care era nevăzută, ne pândea din blocurile din apropiere“, mărturiseşte revoluţionarul. Dar gustul libertăţii pe care tocmai ce-l gustaseră din plin le dădea puteri noi. Nu i-au speriat nici amfibiile care au trecut pe bulevardul care leagă Piaţa Unirii de Piaţa Romană şi nici militarii care erau postaţi în dispozitiv în centrul oraşului, dar şi pe străzile adiacente. 
 
 
 
Florian Cristache împreună cu logodnica sa, la spitalul de ortopedie Arhivă personală  
 
Reduta de la Inter
 
Începea să se strângă laţul în jurul celor câteva sute de manifestanţi şi aşa s-au apucat să improvizeze o baricadă de-a latul bulevardului, din scaune şi mese de la restaurantul Dunărea, la care au adus apoi garduri, porţi de fier, tot felul de fiare, navete, bănci, grilaje, butoaie de gunoi, containere. Ulterior, au venit şi şoferi cu dubiţe şi au consolidat reduta revoluţionarilor.

Era târziu, în noapte. A realizat că ultimul  tren de metrou pleacă la ora 23.00, dar a decis să rămână. Mâncase doar o bucată de pâine pe care o adusese o prietenă din cartier. A mers la gura de metrou şi a dat un telefon acasă şi, în ciuda rugăminţilor părinţilor şi a logodnicei sale, s-a întors în piaţă. „Când m-am întors, am văzut că unii începuseră să părăsească zona de conflict, ceea ce m-a întristat un pic, dar au rămas cei curajoşi sau cei ce credeau într-o zi de mâine mai bună, sau poate era vorba de un curaj inconştient“, spune revoluţionarul. Cei care au rămas au consolidat baricada şi, alături de alţi tineri, s-a urcat pe o  o maşină frigorifică ce parcase în baricadă.
 
Atunci a început infernul şi a auzit cum se trăgea cu trasoare în aer.  „Auzeam cum se spărgeau geamurile, zgomotul de impact cu metalele şi simţeam pe la urechile noastre cum se rătăcesc. Ne-am dat jos de pe maşină în grabă şi ne-am adăpostit în spatele maşinilor sau pe unde puteam fiecare. Atunci am început şi noi contraofensiva, lupta cu soarta, căci trupele începeau să se apropie ameninţător de noi, iar dacă treceau de baricadă eram pierduţi“. Aşa încât a început lupta între manifestanţi şi forţele de ordine. Când transportoare blindate au început să intre în forţă în baricadă ca să facă o breşă, ei bombardau scutierii cu pietre, cu bucăţi de lemn, cu tot arsenalul pe care-l găseau la îndemână. La un moment dat, un rezervor al unei dubiţe a explodat şi s-a auzit o mare bubuitură. La scurt timp, un al doilea TAB a încercat să străpungă baricada, dar şi acesta s-a împotmolit în ea. A mai ambalat de câteva ori la maximum ca să dea înapoi, în încercarea de a scăpa din capcană, dar totul era în zadar. „Am început să-i dezumflăm cauciucurile, să-i spargem farurile, să-i îndoim antenele, să-l facem impracticabil, să aruncăm în el cu diverse obiecte. Între timp, cei dinăuntru au ieşit repede şi au făcut cale întoarsă la trupele lor din dispozitivul antitero“. 
 
 
Alături de alţi răniţi Arhivă personală
 
Împuşcat în picior 
 
Tinerii s-au gândit că este o ocazie unică pentru cei din trupele de Securitate să îi secere pe toţi cei din piaţă, pentru a nu fi dezonoraţi de faptul că nişte tineri neînarmaţi au putut să confişte un TAB. Şi aşa au decis să se înarmeze pentru un nou atac. Dar, cum nu aveau posibilitatea să pună mâna pe arme, şi-au făcut arsenal din câteva şuruburi groase şi o rangă destul de mare. Florian Cristache, fiind în primele rânduri, a început să arunce în scutieri cu cele trei şuruburi, unul câte unu. Pe alţii i-a văzut cu scaune şi mese care proveneau de la restaurantul de la parterul Intercontinentalului.  
 
Nu a trecut mult până când a fost lovit la picior cu un şurub identic cu cel pe care îl aruncase mai devreme, dar a strâns din dinţi şi a continuat lupta până când a simţit o durere violentă în picior. „Am încercat să strig cu vocea scăzută şi gura plină de salivă, cât să nu mă înec, dar nici glasul nu mai puteam să-l coordonez“. Atunci, câţiva tineri din apropiere l-au luat pe braţe şi l-au pus pe scările de lângă hotelul Inter. „După ce m-au pus jos şi-au dat seama că am fost împuşcat, deoarece unul dintre tineri avea mâinile pline cu sângele meu“. L-au dus pe braţe până la Spitalul Colţea, care era aproape, acolo unde a primit primele îngrijiri, după care a fost transferat la Spitalul de Ortopedie de la Foişor, unde a fost operat. Era o „operaţie pe care am simţit-o pe viu pe tot parcursul ei, mă durea cumplit când au introdus o tijă în picior, mi-au sfredelit piciorul cu o bormaşină cred, căci se auzea ca zgomotul făcut de aceasta, simţeam cum mă zgâlţâie“. Ulterior a aflat că răniţii care au rămas la Colţea au fost ridicaţi de Securitate.
 
Nici el nu a scăpat de teamă, fiind interogat în miezul nopţii de ceea ce i s-a întâmplat. „Ce puteam să fac? Eram ţintuit la pat, nu puteam să fug cu operaţie la femur“. A răsuflat uşurat doar după ce a auzit că Nicolae şi Elena Ceauşescu au fugit.
 
Vă mai recomandăm:
 
Amintirile tinerei care a fluturat steagul de pe clădirea CC la Revoluţie: „Se dădeau arme cu buletinul. Am luat şi eu una, deşi nu ştiam să trag“
 
VIDEO Iadul prin care a trecut o tânără la Revoluţie, pe 21 decembrie 1989: „Vreţi libertate? Vă dăm noi libertate în pământ
 
Tânăra care la Revoluţie a fluturat steagul la Comitetul Central: „Mă înfurie faptul că la 17 ani mi s-a dat o armă cu gloanţe adevărate pe ţeavă“

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Markus Roman
18.12.2019, 08:19:05

Daca a fi sa merite cineva diploma de revolutionar aceia ar fi doar impuscatii de la Timisoara si cei de la baricada.

+1 (1 vot)
foarte atent
18.12.2019, 08:47:52

pai ar fi o suta- doua de oameni ! in realitate, cu diplome, sunt mult peste 20 000 !!

Modifică Setările