Spionul NKVD ajuns şef al Siguranţei din România. Este singurul caz de agent străin numit la vârful serviciilor secrete din ţara unde a fost trimis să spioneze

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Alexandru Sergheevici Nicolschi, Boris Grϋnberg pe numele real
Alexandru Sergheevici Nicolschi, Boris Grϋnberg pe numele real

Alexandru Sergheevici Nicolschi a însângerat cei mai grei ani ai României. Boris Grϋnberg, pe numele adevărat, a fost trimis de sovietici să spioneze în România. Condamnat la muncă silnică pe viaţă, a fost eliberat după 23 August 1944 şi a avut o ascensiune fulminantă, ajungând şeful Securităţii regimului comunist din România.

Istoricul Marius Oprea, fondatorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a scris cea mai completă biografie a spionului care a ajuns şef al Securităţii comuniste din România, care poate fi găsită în cartea „Şase feluri de a muri“. Totodată, IICCMER a publicat dosarul de cadre al spionului sovietic.

La 2 aprilie 1941, într-o cameră a Hotelului Palace din Cernăuţi, un tânăr de 26 de ani, pe nume Boris Grϋnberg, îmbrăcat într-o uniformă a NKVD -ului (Narodnîi Komisariat Vuntrenîh Del), primea de la instructorul său, căpitanul Andreev, din poliţia secretă sovietică, 500 de ruble, un fel de indemnizaţie înainte de a fi trimis în prima sa misiune: spionaj pe teritoriul românesc. Tot atunci, a fost fotografiat în haine civile, pentru a i se întocmi actele false de care avea nevoie.

„Tânărul agent a fost singurul din întreaga istorie a serviciilor secrete care a ajuns la conducerea acestor servicii tocmai în ţara unde a fost trimis iniţial să spioneze“, spune istoricul Marius Oprea. 

Giuvaergiul din suburbie

La 2 iunie 1915, Rozalia, soţia morarului evreu Alexandru Grϋnberg din Chişinău, dădea naştere unui băiat care a primit numele Boris. Boris mai avea două surori, dintre care cea mică a murit de tifos în timpul Primului Război Mondial, iar cealaltă a trăit toată viaţa la Chişinău ca muncitoare textilistă.

Micuţul Boris şi-a petrecut anii copilăriei într-o suburbie a oraşului. Fără să strălucească la şcoală, el a absolvit opt clase în oraşul natal, după care, din cauza problemelor materiale, tatăl său îmbolnăvindu-se, a fost nevoit să se angajeze calfă într-un atelier al unui giuvaergiu în 1930, unde a lucrat până în 1937, când a fost recrutat. Şi-a satisfăcut stagiul militar la Iaşi, fiind lăsat la vatră cu gradul de caporal.

Ocuparea Basarabiei în urma ultimatumului din 1940 nu l-a afectat deloc. Dimpotrivă, cum el activase încă din 1933 în rândurile extremei stângi, ocupând chiar funcţii în ierarhia locală a UTC şi apoi în cea a Partidului Comunist din Basarabia, dar şi buna sa pregătire în domeniul telefoniei, dobândită în timpul armatei, Boris fiind angajat la centrala telefonică din Chişinău ca tehnician, i-au adus aprecierea autorităţilor. 

Racolat de NKVD

În noiembrie 1940, a fost racolat de RAZVEDKA, direcţia din NKVD care se ocupa cu activităţi de spionaj. După o perioadă de instructaj într-un centru de instruire a spionilor înfiinţat la Cernăuţi, a fost trimis în prima sa misiune. Aşa cum el însuşi povestea, „în luna mai 1941 am plecat cu o misiune în România. Când am fost prins, ca să-mi pot ascunde trecutul şi misiunea, mi-am schimbat numele în Nicolski Alexandru Sergheevici, originar din Tiraspol. Sub acest nume am fost cercetat de organele Biroului II Contrainformaţii de la Bucureşti şi sub acest nume mă recomand până astăzi, 14 octombrie 1944“. Autobiografia a fost semnată de cel care va deveni, sub acest nume de împrumut, general al Securităţii în poliţia secretă din România. 

Aşa cum avea să declare într-un interogatoriu din 13 iunie 1941, Borin Grϋnberg a intrat în rândul Serviciilor Secrete sovietice la sugestia secretarului cu personalul de la primăria oraşului, I.A. Efimov, care l-a prezentat căpitanului Andreev de la NKVD. 

Spionul, instruit să se comporte pe stradă şi în restaurante

Instruirea agentului Boris Grϋnberg a constat în 60 de lecţii a câte trei ore fiecare, fiind familiarizat cu realităţile din România. A fost învăţat să se poarte pe stradă, în restaurante, trenuri, hoteluri.

Boris Grϋnberg a devenit cetăţeanul român Ştefănescu Vasile şi a primit misiunea să stea câte o zi în Botoşani, Buzău şi Bucureşti pentru a culege informaţii despre prezenţa, structura şi dotările trupelor de garnizoană din aceste oraşe, date legate de sistemele de fortificaţii, aerodromuri, moralul şi poziţia faţă de URSS a populaţiei româneşti. A fost urcat într-un autobuz care l-a dus până la Herţa. Aici, s-a întâlnit cu căpitanul Andreev, care era îmbrăcat în uniformă de grăniceri. După ce au prânzit amândoi în casa unui croitor evreu, informator al NKVD, mâncare pe care au stropit-o cu multă vodcă, s-au urcat într-o căruţă cu care au ajuns la pichetul grănicerilor sovietici din satul Proboteşti şi, în aceeaşi noapte, a fost ajutat să treacă gardul de sârmă ghimpată în ţara noastră.

A fost descoperit la două ore de la trecerea ilegală a frontierei

După numai două ore, spionul a fost găsit de doi grăniceri dormind într-o căpiţă de fân, probabil mort de beat. La ancheta preliminară, spionul a lăsat să se înţeleagă că îşi dorea să fie prins şi nu a dorit să facă niciodată spionaj în favoarea sovieticilor. Boris Grϋnberg şi-a ascuns însă adevărata identitate şi a spus că se numeşte Alexandru Sergheevici Nicolschi. 

Practic, nu ar fi avut nicio şansă ca spion în vreme de război. A fost dus sub escortă la Dorohoi şi apoi a intrat în ancheta organelor de cercetare penală ale armatei. În faţa lor a recunoscut că a venit în România cu o misiune de spionaj, dar nu şi-a dezvăluit niciodată identitatea reală. Avocatul l-a apărat spunând că nu este posibil ca ruşii să trimită un spion atât de tânăr, care nici măcar nu cunoaşte bine limba română. 

Poate şi datorită pledoariei avocatului, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a fost dus la închisoarea de la Ploieşti, unde a fost „vizitat“ de agenţi ai Serviciului Secret de Informaţii şi de ofiţeri de la Biroul II al Marelui Stat Major de Contrainformaţii Militare. Ofiţerii români, spune Marius Oprea, aveau unele suspiciuni privind misiunea şi identitatea lui. În faţa lor, spionul le-a dezvăluit unele dintre secretele sovietice: care era structura Comisariatului pentru Afaceri Interne al URSS, care se împărţise în Miliţia Muncitoresc Ţărănească şi NKVD, a alcătuit o listă cu primarii, deputaţii poporului şi cei mai importanţă comisari sovietici din Basarabia şi a dat şi informaţii privind structura şi dotările componente ale sistemului de apărare din nordul Bucovinei. Tot Boris a povestit şi despre corupţia din administraţia URSS.

Nici SSI nu a aflat că spionul este Boris Grϋnberg

Alexandru Nicolschi a fost anchetat şi de SSI cu mijloace specifice însă, cu toată ancheta SSI, nimeni nu a aflat până în octombrie 1944, când şi-a făcut autobiografia la cererea comisie de care a PCR că el este Boris Grϋnberg, activist comunist în ilegalitate din Basarabia şi care a fost trimis în România pentru a-i contacta pe militanţii comunişti din România pentru reorganizarea partidului.

De la Ploieşti, el a fost trimis la Aiud, acolo unde îşi ispăşeau pedeapsa şi alţi spioni sovietici. Încă nu se ştie cum spionul a ajuns chiar un protejat al conducerii temutului penitenciarul, scăpând chiar şi de acuzaţia de tentativă de evadare după ce colegii săi de celulă, de drept comun, au slăbit zăbrelele ferestrei. 

De la Aiud la Bucureşti

Porţile Aiudului s-au deschis pentru agenţii serviciilor secrete sovietice la 28 august 1944, Nicolschi având o singură destinaţie: Bucureştiul. 

Spionul sovietic a avut o ascensiune fulminantă în aparatul politic românesc. La scurt timp după ce a dezbrăcat haina de zeghe, a devenit responsabil politic al formaţiunilor de luptă patriotică, iar după desfiinţarea acestora a rămas în cadrul CC al PCdR ca activist într-o grupă specială care avea misiunea de a organiza o reţea informativă care să supravegheze activitatea partidelor istorice: PNŢ şi PNL.


La sfârşitul anului 1944 a fost trimis în funcţia de instructor al Comitetului Judeţean Braşov al PCdR (dec. 1944 – apr. 1945). Apoi, în aprilie 1945, a fost încadrat în MAI unde a deţinut funcţiile de comisar şef la Serviciul cercetări şi anchete din Corpul Detectivilor (apr. – mai 1945), ajutor şef (mai – dec. 1945) şi ulterior şef al Corpului Detectivilor din Direcţia Generală a Poliţiei (dec. 1945 – iun. 1947.

Această structură poliţienească (Corpul Detectivilor) a fost creată în 1929 şi avea ca scop culegerea de informaţii care vizau siguranţa statului prin diferite metode: informatori, filaj, investigaţii, interceptări telefonice, cenzura corespondenţei ş.a.m.d. De-a lungul timpului, Corpul Detectivilor a devenit un organism profilat pe acţiuni de poliţie politică desfăşurate împotriva adversarilor politici. După numai o lună de la reorganizare, un raport al Corpului Detectivilor menţiona arestarea a 31 de „criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării”, 203 „deţinuţi politici”, 21 de „arestări speciale” şi 262 de arestaţi preventiv, conform fişei spionului întocmită de Mihai Burcea şi Marius Stan, experţi IICCMER. 

În perioada 1945 – 1946 structura Direcţiei Generale a Poliţiei a participat la urmărirea, arestarea şi anchetarea mai multor grupuri de rezistenţă anticomunistă: „Sumanele Negre”, „Graiul Sângelui”, „Haiducii lui Avram Iancu”, „Mişcarea de Rezistenţă”, „Sarmisegetuza”, „Organizaţia T”, „Cămăşile Albe”, „România Firească”, „Tineretul Liber”.

 

Spionul sovietic a semnat sfârşitul opoziţiei din România comunistă  

În perioada iunie 1947 – 28 august 1948, Nicolschi a deţinut funcţia de subdirector general al Direcţiei Generale a Siguranţei Statului. Una dintre operaţiunile răsunătoare desfăşurate de Nicolschi în funcţia de adjunct al şefului Siguranţei Statului a fost capturarea fruntaşilor PNŢ pe aerodromul de la Tămădău în ziua de 14 iulie 1947. Această tentativă de trecere frauduloasă a frontierei a principalilor lideri ai PNŢ a fost justificarea ulterioară a comuniştilor pentru desfiinţarea formaţiunii politice cu pricina şi arestarea fruntaşilor acesteia, ceea ce a echivalat în fapt cu sfârşitul opoziţiei politice în România. Acţiunea de capturare a grupului de lideri naţional-ţărănişti conduşi de Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino şi Nicolae Penescu a fost realizată în colaborare cu Serviciul Special de Informaţii. Cei 15 arestaţi au fost încarceraţi la închisoarea Malmaison, după care la sediile PNŢ au urmat numeroase percheziţii ale Siguranţei care s-au soldat cu alte arestări şi confiscări.

Iată cum au fost descrise evenimentele din prisma Siguranţei: „Organele de Siguranţă fiind informate că în dimineaţa de 14 iulie 1947 se pregăteşte o plecare clandestină a unor avioane militare de pe aeroportul Ajutător Tămădău, jud. Ialomiţa, am procedat la supravegherea zisului aerodrom. Informaţiile s-au dovedit exacte şi au fost arestaţi în momentul în care se pregăteau să decoleze, printre alţii: Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr, toţi patru făcând parte din organele de conducere ale Partidului Naţional Ţărănesc“. 

Odată cu înfiinţarea DGSP, Nicolschi a fost numit în funcţia de subdirector general în DGSP/DGSS (28 aug. 1948 – 15 sept. 1952). Cel de-al II-lea subdirector numit la înfiinţarea DGSP a fost tot un spion sovietic – general-maiorul Vladimir Mazuru. La data numirii în funcţia de subdirector al DGSP, general-maiorul Nicolschi a fost însărcinat să îndrume, coordoneze şi controleze activitatea următoarelor Direcţii: I Informaţii Interne, a II-a Contra Sabotaj, a III-a Contrainformaţii penitenciare şi miliţie, a IV-a Contrainformaţii militare, a V-a Cercetări Penale, a VI-a Paza Guvernului şi a VII-a Tehnică.

Cum a executat noaptea deţinuţi 

Istoricul Marius Oprea a dezvăluit la începutul anilor ’90 un multiplu asasinat săvârşit de către organele de Securitate la indicaţia lui Nicolschi. La 30 iulie 1949, s-a desfăşurat la sediul MAI din Bucureşti o şedinţă cu şefii Direcţiilor regionale ale Securităţii Poporului în cadrul căreia a fost felicitată conducerea DRSP Timişoara, reprezentată de către locotenent colonelul Ambruş Francisc Coloman. Acesta obţinuse rezultate importante în lupta cu partizanii anticomunişti, arestând în februarie 1949 un grup de 80 de „bandiţi” care acţiona în pădurile din jurul localităţii Teregova. 

La data arestării lor, DRSP Timişoara a raportat conducerii DGSP, prin adresa nr. 4/2737 din 23 februarie 1949, finalizarea operaţiunii de capturare a partizanilor, solicitând în acelaşi timp instrucţiuni. Directorul DGSP, general-locotenentul Gheorghe Pintilie, l-a însărcinat pe Nicolschi, mâna sa dreaptă, să se ocupe de continuarea şi coordonarea anchetelor arestaţilor din zona Teregova. În acest sens, Nicolschi s-a deplasat personal la Timişoara, acolo unde partizanii se găseau întemniţaţi în subsolul Securităţii bănăţene. 

În iunie 1949, după finalizarea anchetei în urma căreia acuzaţilor li s-au smuls mărturii prin tortură, Tribunalul Militar din Timişoara a judecat rapid lotul grupurilor de rezistenţă din Banat conduse de colonelul Ion Uţă, Spiru Blănaru, comandorul Petru Domoşneanu şi Aurel Vernichescu. Cei 12 inculpaţi au primit sentinţe cuprinse între 15 ani închisoare şi pedeapsa capitală. Mai exact, 5 dintre ei au fost condamnaţi la moarte. 

Nemulţumit de „blândeţea” instanţei militare timişorene, Nicolschi, care coordonase anchetarea partizanilor, i-a solicitat lui Ambruş ca deţinuţii condamnaţi la diferite perioade de detenţie şi care se aflau închişi la penitenciarul Gherla, să fie readuşi la Timişoara pentru un „supliment de anchetă”.

Obţinând avizul ministrului adjunct al Afacerilor Interne, anume Marin Jianu, cel care coordona activitatea Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Alexandru Nicolschi a supravegheat personal transferul a 7 dintre partizani (Aurel Vernichescu, Gheorghe Popovici, Nicolae Ghimboaşă, Petre Puşchiţă, Gheorghe Smultea, Teodor Ungureanu şi Gheorghe Luminosu) de la penitenciarul Gherla la DRSP Timişoara, în ziua de 1 august 1949. Directorul penitenciarului Gherla, Ştefan Tomulescu, i-a trimis la Timişoara cu o dubă pe cei 7 membri ai rezistenţei anticomuniste din Banat împreună cu o adresă însoţitoare în care era precizat numărul efectelor deţinuţilor cu menţiunea ca acestea să fie returnate prin colet poştal. 

La Timişoara nu a mai ajuns decât această hârtie însoţitoare deoarece deţinuţii fuseseră executaţi noaptea, pe drumul dintre Gherla şi Timişoara. Din documentele existente până la această dată se pare că respectiva crimă, comisă la doar câteva săptămâni de la pronunţarea sentinţelor, a fost coordonată şi atent supravegheată de către subdirectorul general al DGSP – Alexandru Nicolschi.

Acelaşi mod de operare a fost folosit şi în cazul partizanilor anticomunişti din Dobrogea. În cursul anului 1949 au avut loc puternice confruntări între partizani şi Trupele de Securitate în regiunea Dobrogea, 9 dintre „bandiţi” fiind ucişi în focul luptelor. Ulterior, dintre cei capturaţi, 4 au fost condamnaţi la moarte de justiţia populară, iar 16 au primit diverse condamnări care au variat între 15 ani închisoare şi muncă silnică pe viaţă. Şi în cazul Lotului Babadag, Alexandru Nicolschi a fost însărcinat cu munca de coordonare a anchetei în vederea obţinerii de probe pentru proces.

 La fel ca în cazul Lotului Teregova, Nicolschi s-a arătat nemulţumit de faptul că judecătorii militari nu i-au condamnat la moarte şi pe cei 16 arestaţi care rămăseseră în viaţă după încetarea luptelor. După pronunţarea condamnărilor, cei 16 partizani au fost trimişi la penitenciarul Gherla unde au ajuns la 27 februarie 1950. Nicolschi obţine lesne permisiunea de transfer a celor 16 deţinuţi de la penitenciarul Gherla la Securitatea din Timişoara, instituţia condusă de către fidelul său subaltern, Ambruş Coloman. În dimineaţa zilei de 9 martie 1950, aceştia au fost îmbarcaţi într-un vagon-dubă al DGP cu destinaţia Timişoara. 

Au fost împuşcaţi pe drum în noaptea de 9/10 martie 1950, sub motivaţia că ar fi încercat să fugă de sub escortă. Iată şi numele celor 16 împuşcaţi din „Trenul Morţii”: Constantin Lache, Nicolae Roşculeţ, Manea Duţu, Constantin Tudoran, Ioan Topârceanu, Ioan Piţigoi, Stere Stercu, Gheorghe Guşiţă, Nicolae Dobromir, Gheorghe Tomoşoiu, Iordan Nicolau, Alexandru Gogu, Marin Cenuşe, Gheorghe Tofan, Ioan Filip şi Dumitru Negroiu.

Din funcţia sa de adjunct al şefului Securităţii, Nicolschi aviza arestarea şi anchetarea persoanelor suspectate că s-ar pronunţa împotriva regimului. Procesul de reeducare prin tortură a fost un experiment iniţiat de conducerea Securităţii, sub stricta supraveghere a consilierilor sovietici din MAI, pus în aplicare prin liderii exponenţiali, generalii Gheorghe Pintilie şi Alexandru Nicolschi, cu ajutorul subordonaţilor lor. Ofiţerii din Serviciul inspecţii/operativ al DGP/DGPCUM care aveau o dublă subordonare faţă de Securitate şi faţă de aparatul de penitenciare, au coordonat activitatea ofiţerilor de contrainformaţii care au implementat procesul de reeducare în penitenciarele Suceava, Piteşti, Gherla, Aiud, Târgu-Ocna, Braşov, Târgşor şi Colonia de muncă Peninsula.

S-a ocupat de dislocările din Bărăgan 

Nicolschi a făcut parte şi din Comisia Centrală a MAI care emitea deciziile de stabilire a domiciliului obligatoriu a persoanelor indezirabile regimului de democraţie populară (foşti moşieri, foşti bancheri, foşti negustori, etc.). Această comisie, care funcţiona în baza HCM nr. 1554 din 22 august 1952, a emis mai multe ecizii prin care mii de cetăţeni români au fost dislocaţi în Bărăgan sau li s-a fixat domiciliu obligatoriu în diferite localităţi de pe teritoriul RPR.

Sfătuitor al regizorului Sergiu Nicolaescu 

Spionul sovietic a fost trecut în rezervă pe caz de boală cu drept de a purta uniformă, la data de 31 ianuarie 1961 (HCM nr. 61). Trecerea lui pe „linie moartă” s-a produs în contextul românizării aparatului de stat iniţiată de Dej la începutul anilor ’60 şi al eliminării treptate a consilierilor şi spionilor sovietici din MAI.

Anii ’70 îl găsesc pe generalul rezervist Nicolschi în poziţia de „sfătuitor” al regizorului Sergiu Nicolaescu. Datorită activităţii sale depuse în cadrul aparatului de stat represiv încă de la începuturile sale, Nicolschi a fost cooptat ca expert/consultant în cadrul câtorva filme regizate de Sergiu Nicolescu în anii ’70, pelicule care tratau problemele cu care s-au confruntat organele de Siguranţă/Securitate în primii ani de la instaurarea regimului comunist (de ex. filmul poliţist „Cu mâinile curate” – 1972). Numele lui Nicolschi însă nu figurează pe genericele acestor producţii. Respectivele lung-metraje aveau ca subiect principal activitatea dusă de partidul comunist în vederea „democratizării aparatului de stat” din Poliţie şi Siguranţă – populate la acea vreme cu „elemente vechi”, corupte şi ineficiente –, în lupta cu infracţionalitatea. 

Pensie de torţionar – 4.200 de lei

În aprilie 1978, Nicolschi locuia în Bucureşti, sectorul 2, strada Olga Bancic, nr. 7 (astăzi strada Alexandru Philippide) şi beneficia de o pensie MI de 3.520 lei. În 1988, Nicolschi locuia la aceeaşi adresă, iar pensia îi rămăsese fixată la 3.520 lei. Pe lângă această sumă, cel mai probabil primea şi o pensie specială de fost deţinut politic deoarece într-un interviu acordat în 1991 săptămânalului „Nu”, a afirmat singur că pensia lui înainte de 1989 era de 4.200.

Nicolschi a decedat la 16 aprilie 1992 în urma unui atac de cord, cu o zi înaintea datei la care fusese chemat de către Direcţia I cercetări penale şi criminalistică din Procuratura Generală a României pentru a fi audiat în procesul comunismului. A fost incinerat la Crematoriul „Cenuşa” din Capitală.

Vă mai recomandăm:

Destinul tragic al generaţiei Marii Uniri. Cum au aranjat comuniştii procesul lui Iuliu Maniu: „Să convingeţi credincioşii să ceară executarea lui“

De ce n-au mai venit americanii în 1947. „Lumea trebuie să-şi dea seama în România că ajutorul american este în funcţie de intensitatea rezistenţei“

Poveste de dragoste comunistă: idila dintre „prinţesa roşie“, fata lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi amantul ei, un medic chirurg care a murit în închisoare 

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite