VIDEO Americanul faimos care a vrut să valorifice folclorul românesc şi a fost sabotat de incompetenţa comunistă: „Dacă nu vă convine, renunţaţi!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Alan Lomax (1915-2002) este unanim recunoscut drept cel mai important culegător de folclor din America. Etnomuzicologul şi-a dorit să includă în colecţia sa universală muzică tradiţională românească, iar pentru asta s-a luptat din greu cu tehnicienii din timpul regimului comunist de la Bucureşti, care nu-i livrau materialele selectate la calitatea dorită.

La mijlocul anilor ’60, Alan Lomax, cel mai important culegător de folclor din America, sosea în estul Europei. Faimosul specialist fusese invitat la un congres internaţional de antropologie şi etnologie ce se desfăşura la Moscova, în perioada 3-10 august 1964.

După vizita de documentare în URSS, Lomax făcea un popas în România, unde voia să cunoască muzica tradiţională. Avea de gând să includă piese folclorice româneşti în proiectul său de studiu comparat al folclorului universal, derulat de Universitatea Columbia. „Dacă este cineva căruia trebuie să-i mulţumim, acela este Alan, căci a descifrat secretele folclorului universal“, arăta muzicianul Bob Dylan, laureatul Premiului Nobel 2016 pentru Literatură.

Colaboratorii lui Lomax

Pentru a elabora capitolul românesc, Alan Lomax (31 ianuarie 1915 - 19 iulie 2002, fiul pionierului folclorist John Avery Lomax) a purtat discuţii cu specialiştii de la Institutul de Etnografie şi Folclor din cadrul Ministerului Culturii şi cu cei de la România Film. Aceştia l-au îndrumat pe american ce să caute şi ce să ceară din arhivele româneşti, punându-i la dispoziţie materiale pentru vizionări şi audiţii. Ei l-au îndrumat în căutarea de folclor autentic spre satul Drăguş, în judeţul Braşov, considerat unul dintre cele mai frumoase sate ale României, acolo unde Constantin Brăiloiu, părintele etnomuzicologiei româneşti, înregistrase în 1929 cântece de jale.

Americanul a ales să înregistreze cântece populare optimiste - de joc, de dragoste şi de leagăn, spuse de copii şi de bătrâne. A strâns mustrături pentru şezătoare, strigături şi piese precum „Mândra mea e ca păunul“, „Pe drumul către Braşov“, „Brâul fetelor“, „Ia ieşi, mândro, pân’ la poartă“, „Nu mai plânge, măiculiţă“, „Nu crede că te-am dat uitării“, „Cântecul miresei“,„Purtata“, „Jocul tinerilor“, „Măicuţă, când m-ai făcut“, „Nu da, Doamne, nimănui“, „Nu ştiu ce-i inimii mele“.

O parte dintre materialele audio şi video care se aflau în arhive i-au fost furnizate la cerere, contra cost. Mii de dolari au fost plătiţi de universitatea americană Columbia, de-a lungul timpului, pentru a face rost de materialele folclorice româneşti. Preţul era cuprins între 0,25 dolari şi 2,20 dolari pe metru de bandă înregistrată.

Piedicile, de neînţeles pentru american

Chestiunile birocratice şi neseriozitatea din instituţii au dat însă de furcă ambelor părţi. Corespondenţa intensă purtată de Alan Lomax cu partenerii din România în decursul anilor ‘60-‘70 a fost păstrată în biblioteca vastă a Congresului Statelor Unite ale Americii, de a cărei secţiune folclorică s-a ocupat etnomuzicologul. Telegramele şi scrisorile bătute la maşină revelă cât de mult trebuia insistat pentru ca românii să livreze materialele audio la timp şi la calitatea cerută de standardele proiectului.

Pe de altă parte, românii se plângeau că nu-şi primesc banii pe materialele furnizate, astfel că Lomax se trezea de multe ori în postura de a face demersuri pentru îndeplinirea contractului ba de o parte, ba de alta.

Dar acestea fie întârziau să apară, fie erau trimise mult după termenul stabilit, iar când ajungeau la destinaţie aveau o calitate discutabilă a înregistrărilor, a prelucrărilor şi a editării. La un moment dat, specialistul american nu şi-a mai putut stăpâni iritarea. În faţa atâtor probleme, el a început să dea şi soluţiile tehnice, pe care orice profesionist trebuia să ştie să le aplice, dacă-i păsa de munca lui.

În ciuda obstacolelor, colaborarea a continuat totuşi şi în anii ’70, când Lomax i-a inclus pe români în diferite proiecte menite să popularizeze folclorul tradiţional. De exemplu, pentru un film educaţional, Lomax a cerut decupaje din înregistrări cu: Dansul căluşarilor, Roata feciorilor, Nedeiele, Pâinea noastră, Meşterii lemnului, Tradiţii de Anul Nou, Nuntă pe Valea Izei, Găteala capului, Sâmbra oilor (Transhumanţa), Aşa-i jocul în Făgăraş, Tradiţii în Moldova de nord, Nuntă de ciobani etc.

Corespondenţa unui american cu România

La 13 noiembrie 1973, Alan Lomax îi scria exasperat, în termeni duri, unui anume Herskovitz de la România Film. „Avem la infinit probleme în a primi o calitate adecvată a materialelor pe care le-am solicitat şi pentru care am plătit. Este vorba despre cultura dumneavoastră! Şi sunt extrem de nefericit de rezultat. Experimente eşuate în obţinerea culorii, nu doar cu un laborator. Simt că ar fi o insultă pentru munca voastră şi în detrimentul filmelor şi al folclorului dacă am folosi aceste materiale. Nu este ceea ce am văzut la Bucureşti. În loc de filmul frumos cu primăvara, mi-aţi trimis toamna. Toamna cu răceala ei, în loc de primăvară şi bucurie. Sunt profund dezamăgit şi nu pot include aceste secvenţe în frumoasa atmosferă creată de expresivitatea unui dans bărbătesc. Folosiţi, vă rog, peliculă Kodak A Wind Master EK7252 sau EK7381 sau echivalentul pe 35 mm. Porniţi de aici. Vă rog înţelegeţi că sunt un universitar cu buget limitat. Iar problemele tehnice cu care vin materialele dvs nu pot fi reparate nici cu cei mai buni specialişti de aici. Sper să apreciaţi faptul că nu vreau să introduc în munca mea porţiuni de o calitate îndoielnică“, recomanda imperativ cercetătorul american. 

O săptămână mai târziu, Lomax dezarmează: „Dragă domnule Herskovitz, Vă informez că nu pot plăti suma convenită pentru filmele trimise, deoarece sunt standardele discutate. Tehnicienii de aici au încercat să repare, dar cromatica este prea pală şi prea portocalie. Dezamăgirea mea este imensă. Aşteptam cu mare nerăbadare frumoasele materiale asupra cărora conveniserăm. Acum nu mă mai pot baza pe ele. Încep lucrul în curând la filmul meu, iar materialul românesc trebuia să fie inclus în producţie. Vă rog să mă credeţi că sunt cu mult mai supărat de toată situaţia asta decât puteţi fi dumneavoastră vreodată. Cu cele mai bune urări de la prietenul dvs, al dvs. sincer, Alan Lomax“.

Răspunsul României: „Dacă nu vă convine, renunţaţi“

În acelaşi timp, faimosul etnomuzicolog nu ezita să-şi ceară scuze dacă n-a acordat atenţia şi consideraţia cuvenite specialiştilor din România, care au fost amabili să-i promită ajutorul. El s-a scuzat inclusiv pentru un incident pe care nu-l detaliază între ataşatul cultural al Ambasadei SUA la Bucureşti şi specialiştii români.

Alan Lomax ţinea legătura permanent cu Mihai Pop, directorul Institutului de Etnografie şi Folclor în perioada 1965 şi 1974, precum şi cu Valerian Stan, şeful departamentului import-export din România Film. Cu acesta din urmă, americanul avea cele mai mari discuţii.

În primăvara lui 1974, el scria: „Am achitat suma de 909 dolari, cât aveam bugetul alocat, iar dumnavoastră aţi trimis mai mult material. Nu pot achita mai mult decât este comanda, pentru că acesta este un mic proiect ştiinţific de laborator, nu aparţine vreunei televiziuni cu buget mare“. România Film îl liniştea. „Am trimis mai mult pentru că ne-a fost imposibil să scurtăm materialul. Dacă este o problemă pentru dvs, renunţăm la suplimentul de 197 dolari. Iar referitor la Căluşul, nu vi-l putem furniza la calitatea dorită, aşa că mai bine renunţaţi la el“, îi răspundea sec oficialul român.

Invitaţia în SUA

Lomax se arăta interesat la un moment dat de instruirea unui specialist român în tehnicile cele mai modern de prelucrare a peliculei. La finele lui 1972, el îi scrie Giselei Suliţeanu, etnomuzicolog la Institutul de Folclor, invitându-o pentru un an în SUA, să ia parte la proiect. „Credeţi că i-ar plăcea domnului Mihai Pop ideea să veniţi aici pentru un an şi să vedeţi noile noastre tehnici de realizare a filmului? Nu am buget pentru invitaţi, dar Ambasada SUA la Bucureşti ştie despre acest proiect şi v-ar sprijini dacă le-aţi trimite o scrisoare de intenţie pentru a lua parte la acest proiect“, o sfătuia Lomax. 

În colecţia sa universală cu muzică tradiţională, Alan Lomax a inclus o compilaţie românească despre care etnomuzicologi precum Speranţa Rădulescu, de la Muzeul Ţăranului Român, spunea că este prezentată şi acum la cursurile de specialitate.

Munca depusă de Lomax în promovarea folclorului românesc asigură României un loc în galaxia muzicii populare de pretutindeni. Întreaga sa colecţie, intitulată The Global Jukebox (Tonomatul mondial), este disponibilă online din ziua de 18 aprilie 2017, fiind postată pe site-ul Asociaţiei pentru Echitate Culturală (culturalequity.org) înfiinţată de urmaşii lui Alan Lomax. 

ASCULTAŢI AICI CÂNTECELE ROMÂNEŞTI CULESE DE ALAN LOMAX DIN ROMÂNIA

Muzica de pe Discul de Aur din Cosmos, aleasă de Alan Lomax

Alan Lomax a fost, printre altele, muzicologul consultat de savantul Carl Sagan (1934-1996) la înregistrarea Discului de Aur trimis în spaţiu în anul 1977, cu Misiunea Interstelară Voyager. Pe un disc de fonograf, realizat din cupru placat cu aur, cu diametru de 30 centimetri, au fost imprimate sunete şi mesaje care să alcătuiască o imagine a vieţii şi culturii de pe Pământ.

Faimosul astronom, consultant NASA încă de la începuturile programului spaţial, a elaborat împreună cu o echipă de specialişti un mesaj complex cuprins într-o capsulă a timpului, care să constituie un ghid introductiv al Pământului pentru civilizaţii extraterestre. Mesajul introductiv este rostit în limba engleză, iar traducerea sa în română ar suna astfel: „Acesta este un cadou dintr-o lume mică şi îndepărtată, o mărturie a sunetelor, ştiinţei, imaginilor, muzicii, gândurilor şi sentimentelor noastre. Ne străduim să supravieţuim timpului nostru pentru a putea fi în viaţă în al vostru“.

Conţinutul Discului de Aur de pe Voyager a fost selectat pentru NASA de un comitetul condus de Carl Sagan, pe atunci profesor la Cornell University. Experţii au asamblat 116 imagini şi o varietate de sunete ale naturii - cum ar fi cele făcute de valuri, vânt, tunet, păsări, balene şi alte animale. Ei au adăugat diagrame despre civilizaţia globală, precum şi o reprezentare a undelor emise de creierul unei tinere îndrăgostite.

Pe disc mai există o selecţie de 90 minute de capodopere muzicale din diferite culturi şi din diverse ere. Aceasta a fost realizată de Alan Lomax şi cuprinde blues şi jazz cu Louis Armstrong, incantaţii ale indienilor Navajo, muzică polifonică din Zair şi din Caucaz, simfonii de Bach, Mozart, Beethoven şi multe altele.

Mesajul de pe Discul de Aur se încheie cu saluturi exprimate în 55 limbi, începând cu limba akkadiană (cea mai veche limbă semitică atestată) şi terminând cu dialectul chinez modern Wu. Printre acestea, figurează şi un salut în limba română. Acesta este rostit de o voce feminină şi durează 2 secunde: „Salutări la toată lumea!“. Doi dintre cei mai puternici oameni ai lumii din acea vreme au lansat şi ei saluturi. Unul era de la preşedintele SUA Jimmy Carter şi altul era de la secretarul general ONU Kurt Waldheim. 

Carl Sagan a inclus pe disc şi un mesaj propriu, de 2.55 minute, înregistrat la reşedinţa sa din Ithaca - New York, având ca fundal zgomotul unei cascade de apă. „Discul va fi ascultat doar dacă sunt civilizaţii avansate în spaţiul interstelar. Lansarea acestui mesaj în sticlă în Oceanul Cosmic vorbeşte cu speranţă despre viaţa de pe planeta noastră“, a declarat celebrul om de ştiinţă.

Sondele spaţiale Voyager 1 şi Voyager 2 se află la distanţe de miliarde de kilometri de Soare, explorând Universul acolo unde nimic pământean nu a ajuns. Trimise să exploreze galaxia Calea Lactee, misiunea lor primară a fost de a cerceta planetele Jupiter şi Saturn, apoi Uranus şi Neptun (în premieră), unde au făcut o serie de descoperiri, precum vulcanii activi de pe Io - luna Jupiterului sau detaliile inelelor lui Saturn. Actualmente, ambele nave trimit către Pământ informaţii ştiinţifice culese din Cosmos. 

Pe aceeaşi temă: 

Mesajul în română de pe Discul de Aur trimis în Cosmos. Înregistrarea străbate spaţiul din anul 1977, în căutarea civilizaţiilor extraterestre

VIDEO Americani îndrăgostiţi de folclorul românesc şi-au făcut un taraf, Taraful Usturoi. „Vă vine să credeţi că Garlic Band nu-s români?“

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite