VIDEO Mariana Drăgescu, eroina din „Escadrila Albă“: cum a învăţat să piloteze alături de camarazii băieţi

Escadrila Albă (Escadrila Sanitară) a fost înfiinţată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu misiunea de a salva răniţii de pe front. Peste 1.500 de militari au datorat viaţa femeilor-eroi.

Mariana Drăgescu, care a făcut parte din “Escadrila albă”, alături de Nadia Ruso, Virginia Thomas, Marina Ştirbey, Virginia Duţescu, Irina Burnai, a acordat un interviu în decembrie 2004 Corinei Ioacără. Mărturisirea eroinei din cel de-al Doilea Război Mondial este în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.

Corina Ioacără: Unde v-aţi născut? 

Mariana Drăgescu : Craiova. Deşi, nu cunosc Craiova. De-abia m-am născut şi a început Primul Război Mondial şi retragerea armatelor. Tatăl meu era ofiţer şi ne-am retras, toată populaţia, că germanii înaintau. Şi împreună cu Casa Regală, toţi, în Moldova. A fost retragerea din Moldova în care am stat cât timp memţii au înaintat cu generalul Mackenzen, celebrul Mackenzen şi ocupase cea mai mare parte din ţară. În primul război mondial aşa a fost.

-Şi cum aţi ajuns la Şcoala de zbor, cum a început povestea?

-Eu am fost sportivă şi îmi plăcea foarte mult… Mi-am petrecut copilăria în oraşul Lugoj din Banat, când după război, tatăl meu a înaintat cu primele trupe româneşti în Banat, când s-a retras Austro-Ungaria. Şi a fost o mică garnizoană acolo. Pe atunci era maior şi eu aveam 6 ani, încă nu intrasem la şcoală. Fratele meu de-abia se născuse şi ne-am instalat în oraşul Lugoj care era un centru românesc extraordinar. Şi multă lume, cum să zic, care făceau parte din lumea scriitorilor, a muzicanţilor. Eu am avut-o învăţătoare pe doamna Vidu, soţia compozitorului Ion Vidu şi în liceu pe Ion Vidu, profesor de muzică. Pe urmă, era Filaret Barbu, care era tot din Lugoj, pe urmă era familiile Bredicenilor, Tiberiu Brediceanu – compozitor, Caius Brediceanu. Pe urmă, erau toţi poeţii. Mi-aduc aminte de vecina noastră, unde locuiam la Lugoj – locuiam într-o casă mare cu trei etaje şi cu apartamente şi cu apă curentă, deşi era în 1919. Erau foarte evoluaţi pentru că au fost sub austrieci, sub Austro-Ungaria, şi-atuncea casele aveau tot confortul. De când mă ştiu am locuit într-o casă d-asta cu zece apartamente, toată lumea era în relaţii bune, deşi erau acolo şi şvabi-nemţi, erau şi unguri şi totuşi în anii cât am stat acolo ne-am înţeles perfect cu toţii: cu unguri, cu evrei, cu şvabi. Era o atmosferă foarte plăcută.

-Şi, pe urmă, cum au decurs lucrurile?

-Am stat foarte mulţi ani la Lugoj. Acolo am făcut şi liceul, şcoala primară, liceul şi pe urmă, tatăl meu a fost mutat de acolo la Turnu Severin, eu încheiasem liceul, dar ca să fac mai departe o carieră, adică să fac o facultate era imposibil.

-De ce?

-Pentru că, tatăl meu, îl mutaseră, deci, la Turnu Severin, fratele meu cel mic era încă la şcoală şi mama a mai rămas acolo ca să poată şi el să termine şi era împărţită familia. Era greu de întreţinut cu o soldă pe care o avea tatăl meu, să aibă grijă şi de familia din Lugoj şi de el la Turnu Severin, despărţiţi. A fost greu. Eu vroiam neapărat să fac educaţie fizică. Nu vroiam altceva. La Lugoj, oraşul era traversat de râul Timiş şi acolo toată lumea, era ştrand pe vremuri. Acolo am învăţat să înot, de la 6 ani. Iarna, toată lumea patina. Îngheţa Timişul şi veneau şi de la primărie, îngrijeau gheaţa, şi lumea patina. Se făcea sport. Când am avut 15 ani mama mi-a cumpărat bicicletă. Şi fetele, colegele mele, toate care le cunoşteam şi prietene, în timpul liber şi în vacanţe plecam prin împrejurimi cu bicicletele. 

Pe urmă, eram foarte prietene cu băieţii. Fetele şi băieţii eram mereu împreună: că eram la patinaj, că eram la înot, aşa era obiceiul. Nu era, aşa, separaţi, fetele de băieţi. Nu. Ei erau de aceeaşi vârste cu noi. Mi-aduc aminte că atunci când am plecat într-o vacanţă la Turnu Severin, am făcut o criză de apendicită gravă şi a trebuit să fiu operată. Şi când m-am întors, toţi băieţii care erau colegii mei, dar care ei erau la liceu şi alţii la Şcoala de Comerţ, aflând că am sosit, noaptea când s-a întunecat au venit şi mi-au făcut serenadă. Acolo era moda aşa, să vină prietenii de joc, colegii şi dacă cineva avusese, eu ştiu, o boală, un accident şi se vindecase, atunci ei veneau bucuroşi, sau n-au văzut-o de mult că eu fusesem plecată. Când m-am întors au venit seara imediat pe la 23.00 şi aşa era moda serenade. Era foarte plăcută, cum să spun, viaţa la Lugoj. Erau atât de înfocaţi patrioţi, extraordinari erau bănăţenii.

-Şi de acolo aţi venit în Bucureşti?

-Da, am venit în Bucureşti la mătuşa mea şi neputând să fac ceea ce vroiam, am vrut să intru la o şcoală sportivă. Şi am auzit că, în cadrul Regimentului 4 Roşiori, s-a înfiinţat o şcoală de călărie cu ofiţeri de cavalerie instruiţi şi acolo la şcoala asta, care a durat doi ani, s-au înscris o mulţime de bărbaţi şi femei. Mulţi erau din societatea bună. Erau nişte cucoane care erau soţii de..

-Cine erau?

-Era, de exemplu, soţia ministrului Spaniei, doamna Prati Suţo, era a unui demnitar ungur, Margareta Heltai. Am fotografiile cu ei. Mai era secretarul delegaţiei Egiptului. Bine, şcoala la Bucureşti era, la Regimentul 4 Roşiori. Şi era şi Mahmud, secretarul delegaţiei Egiptului şi la manej întâi făceam.(…). Şi la sfârşit de  an se făcea o serbare şi un concurs hipic, cu multe obstacole. Şi anul doi l-am făcut, şi acela şi mi-a dat şi o diplomă că am absolvit această şcoală. Încep, ştii, să nu mai mi-aduc aminte în ordine cronologică tot ce a fost atunci. Mi-e mai greu. Şi după şcoala asta de călărit am auzit eu că… Ah, eram la Bucureşti, şi deja, sora mamei, mătuşa mea, era cu soţul ei, avea o casă a lor şi tatăl meu cât  încă nu ieşise din armată, rămăsese la Turnu Severin cu mama şi cu fratele meu cel mic şi eu la mătuşa mea acolo ca să termin şcoala asta sportivă, eram acolo. Şi când s-a terminat şcoala, printr-un concurs hipic, cu nişte diplome pe care ni le-a dat, am auzit că, asta era în 1934, am auzit că în Bucureşti există o şcoală de pilotaj. Era Şcoala “Mircea Cantacuzino” şi în anul următor s-a înfiinţat o a doua şcoală, Şcoala ARPA (Asociaţia Română Propagandă Aviaţiei). Şi aceste şcoli lucrau aproape împreună. Şi am fost printre primii elevi care ne-am înscris. Mi-aduc aminte că în 1934 iarna, cei care doream să facem această şcoală am urmat nişte cursuri teoretice toată iarna până în primăvară când începea zborul. Aceste cursuri teoretice se făceau la amfiteatrul “Spiru Haret” şi se făceau seara între şi nouă. 

-Erau mulţi cursanţi?

- Erau mulţi bărbaţi şi femei. Bărbaţii erau, aici se înscriseseră foarte mulţi din lumea bună. Aceştia erau amatori mari de aviaţie. Nu costa mult. Aproape taxele erau, că erau pentru propagandă…

- ..trebuia să ai curaj mai mult.

-Da. Bine, trebuia să trecem prin comisie medicală. Asta spunea, avea cuvântul. Dacă aveai o mică infirmitate sau ceva, eu ştiu, nu mergea inima prea bine sau..te respingea. Trebuia să’ fii perfect. Mai ales tensiune să fie bună. Deci, dacă treceai prin vizita medicală, însemnă că aveai calea deschisă. Fiind sportivă, că ştiam de la 6 ani să înot, că aveam la Lugoj, era deja ştrand acolo, să patina iarna, toată lumea din oraş patina acolo.

- Aveaţi condiţie fizică foarte bună.

- Da, am avut călărie, excursii cu bicicleta, de toate. Făceam sport. Aşa că am reuşit şi, întâi am făcut cursurile teoretice, iarna, în ‘34-1935, care se făceau la amfiteatrul “Spiru Haret”, seara între şase şi nouă. Cursurile erau predate de ofiţeri de aviaţie. Ofiţeri de aviaţie ingineri, care predau cursuri de motoare, alţii de instrumente de bord, alţii de navigaţie aeriană, de astea şi erau foarte plăcuţi. Acolo am cunoscut o mulţime de tineri şi din toate ramurile sociale. Erau şi băieţii Ghica, care aveau casa din Calea Victoriei, şi ei erau la cursurile astea. Erau ..Suţu, Constantin Suţu mi-a fost chiar coleg la ..Când am făcut pilotajul şi o parte din noi ne-am înscris la Şcoala “Mircea Cantacuzino”. Şcoala asta a fost înfiinţată de inginerul Miki Cantacuzino, care a adus primele avioane din Germania şi la Băneasa s-a înjghebat şcoala asta. A:R.P.A., Şcoala A.R.P.A. s-a înfiinţat, mi se pare un an mai târziu. 

- De cine era, aparţinea?

- Şcoala A.R.P.A era a Aviaţiei Statului. Şcolile nu puteau să funcţioneze, şi “Mircea Cantacuzino”, pentru că trebuiau subvenţionate pentru benzină, ulei, hangar, personal tehnic. Şi atunci statul s-a ocupat şi Ministerul Aerului a  preluat aceste şcoli şi le-a subvenţionat. Şi la Şcoala “Mircea Cantacuzino”, care a fost cu un mai veche, când m-am înscris eu, eram numai 7 elevi, în anul acela. Şi eu eram singura fată. Şi printre camarazii mei de zbor acolo erau.. acest Constantin Suţu, care era din familia Suţeştilor. Avea proprietăţi pe acolo. Şi cel mai drăguţ coleg care l-am avut, a fost Ionel Fernic, compozitorul, care ne delecta, în timp ce eram la “punct”, aşa se spunea, în mijlocul aerodromului, acolo era punctul unde eram noi. Şi venea avionul şi ne lua pe rând, pe fiecare şi ne făcea zborurile de şcoală. Şcoala, pentru că era mai săracă, se întâmpla ca avionul trebuia, în unele zile,  să fie revizuit şi atuncea, în ziua aia, nu zburam şi eram foarte amărâţi toţi. Dar, trebuia că trebuia revăzut motorul, trebuia controlat totul, schimbate bujiile, tot.

- Şi când aţi terminat şcoala?

- Şcoala a durat în timpul verii. Ar fi trebuit să dureze mai puţin, dar pentru că era un singur avion şi acela trebuie să fie oprit pentru mici revizii şi controale, s-a prelungit în timpul verii, vreo două-trei luni. Pe urmă a fost brevetarea. La brevetare a venit comisia toată de la Aviaţia Civilă, generalul de aviaţie Beroriade, câţiva reprezentanţi de la Aviaţia Civilă, de la Direcţia Aviaţiei Civile şi s-a făcut brevetarea. Eu n-am spus nimic acasă. Eu aicea în Bucureşti, mama rămăsese cu tatăl şi ci fratele meu la Turnu Severin şi eu şedeam şa mătuşa mea. Şi nu I-am spus mamei decât la sfârşit şi a venit şi a asistat şi ea. A venit cu fratele meu. Mama, m-a încurajat oerecum pentru că şi ea când terminase pensionul la Craiova, a rămas mai departe, mi se pare, profesoară de muzică. I-a plăcut foarte mult pianul şi l-a studiat.

-Mama era cea care, cum să spun, hotăra. Şi tatăl meu era foarte docil şi dacă ea zice că e bine, atunci totul e în ordine. M-am trezit cu brevetul de zbor.

- Asta în ce an?

- În 1935, în august 1935 s-a terminat seria asta a noastră. Ce s-a întâmplat cu ei, nu mai ştiu. Constantin Suţu, având brevetul, a putut să-şi închirieze un avion, pentru că Ministerul Aerului, ca să încurajeze turismul aerian la noi în ţară, a încurajat, cum să spun, pe tinerii care aveau deja un brevet de pilot să poată să-şi achiziţioneze un avion de sport …

-..exista posibilitatea asta..

-..da. Doar că s-a întâmplat ca în timpul ăsta, până la urmă, Ionel Fernic şi eu am fost angajaţi chiar în Aviaţia Civilă şi atunci era mai simplu să mai întârziem cu razele, adică rate nu mai plăteam că Ministerul ne-a plătit partea noastră, dar jumătatea cealaltă trebuia să o plătim reprezentantului firmei şi avea aicea o reprezentanţă şi plăteam acolo. Şi îl mai amânam noi, mai plăteam când puteam, în sfârşit. Dar, era foarte bine, eram aşa de ajutaţi de stat. Aveai, deci, posibilitatea să ai un avion personal. Dacă aveai avionul, aveai gratuit hangarul, adică unde să-l adăposteşti, aveai benzina, ulei şi asistenţa medicală.

- Toate asigurate de stat?

- Da. Pentru că era un hangar acolo pe Băneasa, acolo erau mecanicii care se ocupau de avioanele noastre. Aşa că era foarte bine. În timpul ăsta s-au făcut diverse competiţii, cupe. Am luat şi eu parte la Cupa “Aurel Vlaicu”, care se făcea aşa, mi-aduc aminte, în jurul ţării, în circuit. Nadia Russo şi-a achiziţionat şi ea. Ea chiar înaintea mea a putut pentru că partea pe care trebuia să o achite ea, i-a plătit-o oraşul Chişinău, că ea era basarabeancă de acolo. Aşa că n-a costat-o un ban. 

În acelaşi an a făcut pilotaj şi Marina Ştirbey, principesa Marina Ştirbey, o mare sportivă. Luase parte la curse în străinătate. Formidabilă era Marina. Şi ea avea o casă, un apartament în Bucureşti şi o proprietate la Dărmăneşti. Casa de la ţară, de la Dărmăneşti era foarte frumoasă acolo şi pe câmpul de acolo îşi făcuse şi un aerodrom şi ea îşi achiziţionase un avion. Şi, în sfârşit, totul mergea foarte bine. Dar, Marinei Ştirbey i-a venit o idee. Da, nu, a fost aşa: prin anul 1938, prin atmosferă se simţea ceva, prin ţară. Aviaţia Militară, văzând că deja s-au format o mulţime de piloţi civili, adică din tinerii aceştia care vroiau să facă turism aerian. Aveau avioane, vroiau să participe la competiţii, unii vroiau să facă câte un raid peste hotare. Şi atuncea, aviaţia militară s-a gândit că, mai ales că intrasem câteva femei care aveam brevet de pilot: deci, eu am fost în ’35, Nadia în ’36 a luat brevetul, mai era Virginia Duţescu, ea tot în ’36 a luat brevetul, Smaranda încă nu era în ţară şi s-a gândit.. În 1938 s-au făcut manevre militare de aviaţie care  s-au făcut la Galaţi. Adică, manevrele s-au făcut în zona Basarabiei pentru că pericolul nostru era de la ruşi. Pentru că atunci aveam Basarabia, era a noastră şi ne-am trezit, o parte dintre piloţii civili, între care şi câteva femei, adică Nadia cu mine, Virginia Duţescu şi mai era una Irina Burnaia, care şi ea avea un avion personal. Şi pe noi patru, am primit nişte ordine că se ne prezentăm la Comandamentul Forţelor Aeriene, că suntem concentrate la manevre, adică Aviaţia Militară vroia să ştie dacă, în eventualitatea unui conflict, ar putea fi utilizate şi femei. Şi într-adevăr..